Cărți noi

           

           Andrei Moldovan Scriitori din Bistrița-Năsăud, dicționar critic; Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud și Editura Școala Ardeleană

            Lucările lui Andrei Moldovan se impun cititorului prin seriozitate și rigoare. Criticul cumpănește îndelung fiecare cronică de carte, de studii mai mari dedicate unor clasici precum Rebreanu, nici nu mai vorbesc. Analiza e totdeauna extinsă dar și atentă. Dicționarul său nu a ieșit din patriotsm local ci, se vede, din înțelegerea unei misiuni. Cunoscând îndeaproape și direct  fenomenul (volumul se referă la autori activi după 1990), criticul s-a considerat nu doar îndreptățit, ci obligat moral să publice rezultatul cunoașterii sale. Cu înalte scrupule și deplin echilibru. Fiecare articol cuprinde bio-bibliografia la zi a autorului, fotografia lui, referințe critice (multe aparțin chiar lui Andrei Moldovan) un scurt fragment din scrierile celui analizat. Se adaugă, contrapunct ludic, câte o parodie de Lucian Perța. Dar cine ne sunt bistrițenii? Vreo 100 de autori de toate genurile. Ca anexă: o listă de 71 de nume fără articol de dicționar. Printre cei mai cunoscuți și majoritatea migrați spre alte zări decăt cele natale: N. Băciuț, Dan Coman, Marius Conkan, Vasile Dâncu, Dinu Flămând, Leon Iosif Grapini, Andrea Hedeș, Mircea Măluț, Ioana Nicolae, O. Nimigean, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Virgil Rațiu, Vasile Rebreanu, Vasile Vidican, Ion Vlad. Despre ei și toți câți a ales, Andrei Moldovan a căutat scrupulos referințe critice ale unor comentatori reputați, pe care le notează extins. Ele formează o veritabilă antologie critică. Apar texte de: Al. Cistelecan, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Gh. Grigurcu, M. Iorgulescu, Mircea Muthu, I. B. Lefter, Nicolae Oprea, Ion Pop, Cornel Regman, Ion Simuț, Alex Ștefănescu, și mulți alții, între care și autorul dicționarului, desigur. Poți crede (se sparie gândul!) că Andrei Moldovan a citit chiar tot ce s-a scris despre „selecționata” sa. Volumul impunător realizat de Andrei Moldovan este demn de atenție și admirație.

            Nicu Alifantis 45 poeme la întâmplare cu ilustrații de Răzvan Luscov, alifantismusic.ro

            Pe Nicu Alifantis l-am cunoscut acum 20 de ani când a compus o cantată pe versurile mele scrise într-o limbă imaginară. Așa a vrut Alexander Hausvater, regizorul spectacolului Nebunul și călugărița după Witkiewicz: ca nebunii, care fac terapie prin artă, să interpreteze o cantată într-o limbă „nouă”. Libertul meu era unul eroic, despre Cetatea Opos, prigonită de monstrul Aarax și eliberată de eroul Zam. Normal că se cânta chiar în limba „oposiană”, foarte frumos, pe muzica lui Nicu. Ar fi foarte greu să-i întorc reverența lui Nicu Alifantis, compunând fie și un cântecel pe versurile lui. Pot încerca doar o prezentare pentru volumul elegant, cu ilustrații de Răzvan Luscov, cu prefață de Alex Ștefănescu, postfață de Laurențiu Ciprian Tudor și un cuvânt al ilustratorului. E un obiect frumos această carte în care Nicu Alifantis oscilează între Nichita Stănescu și George Topârceanu, asezonați cu puțin Arghezi dar și cu Bob Dylan, cum stă bine unui cantautor. Multe dinte poeme s-ar putea cânta. Nu e de mirare, autorul fiind un spirit muzical prin definiție: tot ce atinge se preface în melodie. Nu mai puțin unele poeme s-ar putea juca pe scenă. Nicu Alifantis a trecut demult de 100 de spectacole – numărul celor la care a compus muzica. În prozodie clasică sau în vers liber, compozitorul, care nu e la primul volum de literatură, nici de poezie, se comportă cu o naturalețe reală și mai ales cu umorul său brăilean, forțând limitele lexicului; viața fără kamikază/ e pustie ca o oază. În cei 20 de ani, în care ne-am văzut destul de rar, nu l-am uitat nici un moment pe Nicu Alifantis: chiar dacă nu auzeam din câte un radio deschis un cântec de-al lui, îmi răsuna unul pe fundalul gândurilor. Acum voi adăuga play-list-ului și versurile sale. Așa e Nicu: memorabil.

    

        Domnița Neaga Lecturi în lumină, Editura Neuma 2018

            S-a spus, cu dreptate, că prin critică literară se înțelege arta de a admira. Contează, desigur, ce admiră criticul, dar și cum o face. Alexandru George distingea două fenomene adesea întâlnite: o atribuire corectă a valorii, dar pe baza unor argumente nesusținute de operă și, invers, identificarea corectă a trăsăturilor operei, dar cu un verdict opus celui care ar fi fost firesc în urma acestei identificări.

            Domnița Neaga este din fericire ferită de oricare dintre aceste posibile abateri de la dreapta judecată. În plus ea este o poetă care scrie eseuri critice, nu un critic literar de profesie. Își permite o selecție a autorilor în funcție de empatie și rezonanța scrierilor cu propria sensibilitate.

            Articolele critice ale Domniței Neaga (Lecturi în lumină, Editura Neuma 2018)  se referă la autori contemporani. Autoarea este conștientă că, prin simpla distribuție normală Gauss, majoritatea cărților se situează în zona mijlocie a graficului. Totuși ea observă cu simpatie că există scriitori talentaţi care îşi văd de lucru, care îşi editează cu decenţă cărţile, în ciuda vicisitudinilor vieţii. Că nu sunt citiţi, că nu li se vând cărţile, că există oraşe în care librăriile au dispărut..., asta este o altă poveste! Este și nu este. Domnița Neaga își propune tocmai să pună în lumină, în diferite reviste în care a publicat și publică, paginile izbutite ale unor cărți peste care se trece de obicei în fugă. Nu am pretenţia că sunt un critic literar, ci doar un poet, un profesor de limba şi literatura română care scrie despre ceea ce citeşte şi îi place. O auto-caracterizare foarte exactă.

            Unii dintre autorii la care se referă Domnița Neaga au cunoscut unele succese și numele lor spun destule cititorilor avizați: regretatul Gh. Stroe, Rodian Drăgoi, Marin Codreanu, Elena Ștefănescu. Alții intră în categoria vastă a celor de care „parcă am auzit”. Unii, sunt, chiar pentru cineva conectat la actualitatea literară, deplin necunoscuți. Și așa ar fi rămas dacă Domnița Neaga nu ar fi făcut efortul de a-i extrage, măcar pentru o clipă, din anonimat.

Este o operație delicată și onorabilă aceea prin care o poetă arată răbdare și interes, căutând în scrieri nu neapărat eminente (poezie și proză, cam la paritate) fărâma de originalitate, versul izbutit. În mod sigur, despre unii dintre autorii aleși de Domnița Neaga se putea scrie drastic. Unii critici văd în numele autorilor o galerie de victime sau un insectar. Pierzând astfel un timp ce l-ar putea dedica, mai cu folos, capodoperelor. Autoarea noastră a ales sensul opus al acestei direcții.

Domnița Neaga ar fi putut să se refere, pentru a-și realiza un autoportret de critic, la scriitori care țin prim-planul vieții literare dar, dintr-un impuls meritoriu și singular, s-a cufundat în realitatea profundă a literaturii, căutând să descopere ceea ce este demn de evidențiat în scrisul unor autori ocoliți de reflectoare. Chiar dacă nu a găsit perla, măcar a făcut efortul de a deschide scoicile cu empatie și cu acea luare aminte pe care o merită fiecare act creator.

Sorin Lucaci weekend cu salvador dali, Ed. Herald

Sorin Lucaci este un actor care se ocupă serios de arta liricii căutând abordări originale. Poezia neo-beat a lui Sorin Lucaci este declarativ anti-sentimentală în vreme ce tocmai expune un sentimentalism total și adânc, agresiv, care a fost impus de poeții generației optzeci, s-a dilatat și a explodat recent în schijele care au rănit epigonii acestei ultime (până acum) serii canonice a liricii noastre. Multe dintre versurile sale ar putea fi semnate de Traian T. Coșovei din anii când devenise sigur de veșnica sa tinerețe: inima mea ca o trambulină/ de pe care sar femeile frumoase/ admirate de bărbaţi celebri/ inima mea ca o maşină. Adolescența – sau partea ei care nu părăsește niciodată simțirea unui poet -  răzbate sonor, plenar în textele lui Sorin Lucaci - un fel de johnny depp, mereu în căutarea iubirii sau, tot el o spune, un soi de james dean. Proaspătă, eclatantă, veșnic îndrăgostită (de femeile înalte cu simțul umorului dar nu numai), această efuziune a unui suflet candriu ne va bucura mereu, pentru că nu cu ochiul vezi, ci cu inima. Ea pendulează între râsul boem și plânsul discret la o bere nefiltrată într-o cârciumă fără ferestre.

Cezar C. Viziniuck Unde ești, Maria?, Ed. Neuma

Cezar C. Viziniuck este mai puțin cunoscut publicului nostru, prin împrejurarea că locuiește în Consuegra, un mic oraș din Spania, în Castilia-La Mancha, în provincia Toledo, unde peisajul este dominat de siluetele morilor de vânt care-i stârneau porniri războinice lui Don Quijote. Această cunoaștere limitată este nedreaptă, pentru că poetul este abil, sensibil, decupează precis imagini și simboluri care se smulg din banalitate. Ceva din melancolia Cavalerului iluzionat al lui Cervantes se strecoară în versuri și se impune cititorului prin metafore inspirate: să te iubesc/ nimic mai mult/ te-am creat pe măsura singurătății mele/ să te așezi pe pleoapele mele/ la primul surâs al cărnii tale.

                                                                                    Horia Gârbea

Alte cărți noi

Mircea M. Ionescu Bărbatul cu trei picioare, Editura Tracus Arte

            

Cunoscut și în calitate de cronicar sportiv, cronicar teatral, director de teatru, Mircea M. Ionescu, absolvent de filosofie, este un autor neobosit. Recent a semnat și o culegere de versuri, dar acum își sărbătorește împlinirea a 72 de ani printr-un vast volum de dramaturgie, marea sa iubire și incontestabila sa specialitate. Față de alți autori dramatici, precum semnatarul acestor considerații, la care elaborarea unei piese poate dura oricît, între două zile și zece ani, MMI, cum este numit familiar dramaturgul, are o scriitură veloce, care-i permite să dăruiască amatorilor de teatru și criticilor cel puțin o carte pe an. Aceștia abia țin pasul, neavînd o condiție fizico-intelectuală comparabilă cu a autorului, care a fost și arbitru de fotbal, ceea ce-i conferă un plus de agerime. Volumul de față, al cărui titlu poate nedumeri puțin, cuprinde șapte piese full-time, unele reprezentate deja pe scene. MMI nu e doar un autor fecund ci și unul jucat în numeroase teatre din Bacău, Ruse, Chișinău, Silistra, New York, Giurgiu etc. Prefața lui Zeno Fodor îl consideră pe MMI „un dramaturg fericit”. Citind piesele, se constată că dramaturgul o fi fericit cu succesul lui, dar nu în lumea în care trăiește căreia îi observă cu amărăciune toate tarele. El „vede monstruos”, după modelul altui mare dramaturg, și defectele oamenilor și societății îi sar în ochi. Piesele, cînd nu sînt drame, sînt comedii triste. Cele șapte texte ale volumului au titluri care arată că dramaturgul știe să dea numiri de afiș care „să vîndă” spectacolul: Hamlet nu vrea în Rai! Adultera sau Căutându-l pe Godot, Bazuka lui Cehov etc. Dintre ele, șase sînt lucrările unui dramaturg cu experiență bogată și măsură, atent la personaje și dialog. Al șaptelea însă, penultimul în ordinea din carte, este mult superior celorlalte. Se numește cam complicat Adolescentul din duba cu sentimente de unică folosință, dar este în mod sigur o piesă foarte serioasă, dramatică, avînd un conflict bine conturat și personaje puternice. Ea continuă într-un fel o piesă de succes a aceluiași autor: Pușlamaua de la etajul 13, mult jucată în ultimii ani. Personajul din prima apare în aceasta la o altă vîrstă. Adolescentul... ar putea foarte bine să stea la baza unui film de succes despre realitatea contemporană. Experiența de gazetar a lui Mircea M. Ionescu se îmbină fericit cu abilitatea sa de dramaturg în acest text dramatic foarte reușit.

            Lazăr Popescu Mircea Petean sau știința poeziei, Editura Argonaut

            Mircea Petean poate fi mulțumit. Are parte de o monografie bine construită a unui autor foarte serios și atent la detalii, el însuși poet. Fiecare dintre volumele de versuri ale lui Mircea Petean beneficiază de un capitol aparte care denotă lectura temeinică a cărților. Există desigur și un capitol concluziv, foarte scurt. În el, Lazăr Popescu ajunge la încheierea că volumele lui Mircea Petean (mobil, inteligent, mereu surprinzător) a scris, de fapt, un unic volum prin care demonstrează rezistența, în fremuri hîde, a frumuseții.

            Olga Delia Mateescu Basme cu O-Glinda, Editura Tracus Arte

            Literatura pentru copii e un gen puțin abordat de autorii români și de multe ori fără rezultate notabile. Piața este plină de traduceri ale unor autori străini de gen, în special americani și britanici. Realkizările autohtone abia se zăresc, din păcate. De aceea, apariția acestui volum trebuie salutată cum se cuvine. În primul rînd autoarea este o actriță cunoscută, înainte de a fi o remarcabilă scriitoare de proză și dramaturgie. Asta atrage atenția. Apoi, ilustratoarea cărții este un nume notabil al scenografiei: Adriana Grand. Ținuta grafică a volumului (full color) este impecabilă. În sfîrșit, cartea a fost lansată foarte spectaculos în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția 2017. Deși cititorii mici au fost bucuroși s-o vadă, nici părinții ori bunicii lor n-ar trebui s-o ocolească. Ea cuprinde patru basme, mai exact povestiri care se petrec într-o Împărăție imaginară alcătuită din două insule. Una din Nord alta din Sud. Împărăteasa Glinda este înțeleaptă, Tudor se va căsători la final cu Prințesa, Darrin e un copil-inventator de geniu care inventează bicicleta de făcut frișcă. Toate acestea însă, apar pe un fond misterios, straniu, și de o anumită gravitate și melancolie. Basmele Olgăi-Delia Mateescu sînt mai mult lirice decît epice și uneori dramatice. Astfel gîndurile rele îi pot răni fizic pe ceilalți, un om avar vinde timp ca să se îmbogățească, un mod insolit de simonie. Desigur, totul se încheie cu bine și în plină lumină. Dar basmele acestea au ceva nou, neliniștitor și, deci, originalitate.  

Lăcrămioara Andrei Anotimpuri invizibile, Editura Neuma

            În poezia Lăcrămioarei Andrei, aflată acum la prima carte, un debut liric la maturitate, fondul de emoție, sensibil al comunicării este controlat cu rigoare de rațiune. Chiar și metaforele sînt trasate geometric. Poeta are simțul realității pe care o percepe acut și care nu-i permite să devieze în efuziuni exclusiv lirice. Contrastul dintre luciditatea și precizia cu care scanează lumea și stratul mai adînc al unei naturi poetice oferă cititorului satisfacții estetice indiscutabile. Elegiile discrete  cunosc uneori răsuciri neașteptate, ca niște lovituri de teatru: În seara asta vreau să împart/ singurătatea cu tine,/ e vară s-au copt pepenii,/ singurătatea/ s-a copt şi ea,/ curge zeama cleioasă/ printre degetele mele, /pot da fiecăruia câte o felie să guste/ şi să se strâmbe/ ca atunci când iau sirop de tuse / copiii bolnavi,/ licoarea asta vindecă trupul,/ sunt vie şi nimeni/ nu crede acest lucru. Realitatea transcrisă clar, fără edulcorări, are un aer de stranietate ca în pictura metafizică: Dimineaţa sunt înghiţită/ de autobuzul 5/ un peşte cu burta mare/ din tablă şi cauciuc,/ scârţâie din încheituri,/ îmi scutură gândurile/ adunate în năvodul raţiunii,/ în cercul meu/ caut diametrul liniştii/ în pi R-ul pătrat/ al neputinţei mele.// seara la întoarcere

în autobuzul ca un peşte/ pântecos scăpat/ dintr-un naufragiu ratat,/ mă clatin ca un beţiv ieşit

de la birt./ în staţia pustie/ când luna joacă şotron/ pe asfaltul crăpat,/ne scuipă ca pe nişte

seminţe stricate. Debutul Lăcrămioarei Andrei pune anotimpurile, presupus „invizibile”, într-o lumină de cuarț care le redă vederii și constituie începutul unui drum trasat cu atenție și promițător.

Amintiri de pe Walk of Fame

             Steaua lui Trump

Cînd am pășit pentru prima dată pe Walk Of Fame, bulevardul cu pavajul înțesat de stele al Holywood-ului, prima stea pe care am pus piciorul a fost a unui realizator TV de succes: Donald Trump. Am aflat apoi că steaua (vai de steaua lui, la propriu) fusese vandalizată în noaptea de după alegeri. Și reconstruită rapid. Pe Walk Of Fame stelele sînt marcate cu o ideogramă de bronz arătînd domeniul în care s-au afirmat vedetele respective: TV, Film, Muzică, Teatru, Radio. Un singur ins are toate cele cinci stele: Gene Autry. Nu auzisem de el și cred că n-am văzut nici unul dintre cele peste 100 de filme în care a jucat, multe westernuri. E drept că s-a retras înainte să mă fi născut eu, în 1962, și a trăit fericit pînă în 1998, adică 91 de ani.

Orice nume important din Showbiz are o stea. Chiar Woody Woodpecker și Scooby Doo au stele. Am aflat că o stea îl costă pe cel onorat 30 de mii de dolari dintre care 15 mii construcția și întreținerea stelei și 15 mii merg la municipalitatea Los Angeles. Hollywood făcînd parte, administrativ, din LA. Nu e clar cum au accesat conturile lui Woody și Scooby, dar în America totul e posibil.

            Un lucru cu adevărat miraculos este însuși orașul LA și zona conexă, cu cele 17, după unii 19, milioane de locuitori din cei 36 de milioane ai Californiei. Din avion, munții care mărginesc California, Sierra Nevada, par inaccesibili. În sudul lor e un pustiu îngrozitor. E clar că primii albi care izbutit să ajungă aici dinspre Est au fost oameni vajnici, nu glumă. Nu-i de mirare că, o vreme, California a fost un stat autonom și ar avea tot ce trebuie ca să redevină. Dacă ar fi așa, ar fi a șaptea economie a lumii.

            Apeducte pentru fructe

            Veniturile celor din LA provin mai ales din agricultură și showbiz. Deși am ajuns la Hollywood ca invitați (soția mea și cu mine) ai industriei cinematografice și n-aș spune că ea nu ne-a impresionat, partea cu agricultura, mai exact cu horticultura, nu ne-a lăsat reci deloc. Duminică, am fost prezenți într-o piață volantă de legume și fructe, obținută prin închiderea unei străzi pe o lungime de vreun kilometru. Pe ambele părți, corturi cu tarabe. Deși în martie, temperatura urca la 26 de grade Celsius (adică 79 de-ale lor, Farenheit) și umbra era necesară. Vînzătorii erau 80% hispanici bine bronzați și 20% asiatici. Niciun blond sau măcar șaten printre ei. Spaniola era de rigoare și printre negustori, care erau producători direcți, fermieri, și printre mușterii. Toate standurile ofereau spre gustare mostre generoase. Parfumul și savoarea fructelor erau de nedescris, neavînd nicio legătură cu ceea ce noi numim căpșune sau portocale. Sucurile de fructe, preparate pe loc în mai multe puncte, le-ar fi băut și zeii. Un producător de miere oferea vreo 60 de sortimente pe gustate. Din cauza limitării greutății bagajelor am ales un singur fel: miere din flori de bumbac, delicioasă ca și celelalte. În mod absolut, dar mai ales prin raportare la restul prețurilor dintr-o regiune „scumpă”, aceste fructe minunate erau derizorii ca preț.

            Ceea ce ne-a uimit și ne-a umplut de admirație a fost că LA își datorează aproape integral prosperitatea și chiar existența unui sigur om, care nu s-a numit Warner și nici a fost actor sau regizor ci, spre cinstea breslei din care fac și eu parte, inginer hidrotehnician. William Mulholland (1855-1935), irlandez născut la Belfast din părinți „Dubliners”, a pus bazele infrastructurii alimentării cu apă a orașului. Tot ce a urmat, inclusiv urbanizarea rapidă a zonei s-a bazat pe lucrările lui din primele trei decenii ale secolului XX. Cînd Mulholland a venit a venit la LA, în 1877, populația era de 9000 de locuitori. În 30 de ani a ajuns la peste 300 de mii. La sfîrșitul vieții sale, erau peste un milion și jumătate de locuitori, de 160 de ori mai mulți decît găsise. O șosea de promenadă, foarte frumoasă, pe o culme de deal, îi poartă numele.

            E limpede că LA e un oraș al setei, în care apa e scumpă și drămuită cu grijă. Am avut norocul să ajungem acolo după o iarnă extrem de bogată în precipitații. Totul era verde. Altfel, spuneau localnicii, am fi văzut doar ierburi uscate și în pericol de a lua foc la prima neglijență. Totul se irigă prin picurare și cu ape uzate. Numai cei 13 milioane de cetățeni din zona unde ajunge metroul produc destulă „apă” pentru a udările zilnice: 6500 de metri cubi pe zi, dacă am calculat bine. 

            Casablanca și Biroul Oval

   

         Revenind la stelele filmului, vizita la studiourile Warner a fost lungă și bogată în informații. Există și vizite în grup, pentru unele părți din studiouri. Noi avînd regim de VIP, am avut un însoțitor foarte calificat și am întîlnit specialiști în diferite domenii și am luat un lunch la restaurantul vedetelor, în timpul căruia am discutat și despre scenarii. Mie mi s-a părut cel mai interesant un expert în sunet de film care lucra într-un studiou unde aveau loc și vizionări pe niște pupitre de sunet imense. Vedete nu s-au arătat sau nu le-am recunoscut. Am mers și pe platouri de seriale de tip sitcom, dar și în studiouri de talk show cu public. De pildă am fost pe platoul emisiunii lui Ellen DeGeneres, care durează din 2003 și are în medie 4 milioane de telespectatori pe episod. Ellen, acum în vîrstă de 59 de ani, nu era pe-acolo. Dar ni s-a adresat de pe un ecran. Am stat și pe canapeaua din studioul sitcomului Friends, dar și în biroul oval, reconstituit pentru toate filmele cu președinți și la masa de ruletă din cafeneaua lui Rick de la Casablanca. Impresionante și costisitoare mi s-au părut mașinile lui Batman, un întreg parc auto, care erau strict funcționale, construite ca prototipuri unicat de fabrici de automobile adevărate. În ceea ce ne privește, ne-am deplasat cu o mașinuță electrică deschisă, avînd doar un acoperiș care ne proteja de soare, pentru că studiourile sînt un orășel întreg.

În studioul 25 al WB s-au filmat Casablanca, Blade Runner, Vrajitoarele din Eastwick, dar și multe alte features. Acum, acolo e micul muzeu cu vehiculele lui Bateman. 

Și, dacă am trecut prin SUA, n-am scăpat ocazia să semnez cîteva decrete în Biroul Oval, la biroul la care au stat toți președinții SUA de după război. Și biroul și fotoliul sînt puțin uzate, dar confortabile. E vorba de replicile lor pentru uz artistic, inclusiv cea a peisajului (foto) cu grădina Casei Albe, ce se vede prin fereastra Biroului.

            Desigur, am vizitat și locul unde actorii și realizatorii de la Warner, ca și alții, sînt răsplătiți cu Oscaruri. Am și ținut în mînă o statuetă, iar pe cele de la Emmy doar le-am văzut. Dolby Theatre este de fapt parte dintr-o galerie comercială, un fel de mall foarte original, format din terase și pasarele în aer liber de-a lungul cărora sînt magazinele. Intrarea în teatru se face printre buticuri cu haine și bijuterii. În ziua decernării premiilor, se pune doar covorul roșu de la trotuarul Walk Of Fame pînă la ușă și se acoperă cu niște draperii magazinele care rămîn închise o vreme. Hotelul în care am stat era în imediata vecinătate, la intersecția dintre Walk Of Fame și Hollywood Blv, așa că am trecut inevitabil de multe ori prin galerie și prin „foaierul” comercial. Alături e și Chinese Theatre unde s-au ținut ceremonii de decernare în trecut și unde și-au imprimat pe ciment palmele și tălpile pantofilor o mulțime de vedete. M-a uimit faptul că palmele Gretei Garbo sînt atît de mici, aproape ca ale Oliviei de Haviland care sînt minuscule. Erau imprimate și labele lui Donald Duck, mai celebru decît tizul lui – Trump.

            De la Loews la Getty Center

            Apropos de hotel, ajunși acolo, la Loews – cu black car, nu cu yellow cab, țin să precizez – m-am îndreptat spre recepționerul care părea cel mai simpatic și purta ecusonul Steven. După ce i-am dat pașapoartele, el, foarte drăguț cu adevărat, mi s-a adresat în românește: „E prima dată cînd întîlnesc oaspeți români”. Am aflat că s-a născut la noi, se numește Ștefan, dar a plecat de la o vîrstă foarte fragedă. Ne-a rugat să așteptăm puțin și, după o convorbire la telefon, ne-a oferit o cameră „specială”, imensă și cu vedere panoramică la Hollywood Sign. Solidaritatea lui Steven cu conaționalii lui (foști) m-a bucurat și mișcat. Hotelul era oricum excelent, acolo stau și nominalizații la Oscar cînd vin pentru ceremonia decernării. Numai prize europene n-avea pentru încărcătoarele noastre, fabricanții chinezi de adaptoare trebuie să trăiască și ei. În schimb Hotelul Roosevelt, aflat ceva mai încolo, chiar pe Walk Of Fame, și pe care l-am vizitat din obligație culturală, mi s-a părut teribil de rece, întunecos, neprimitor și foarte uzat în toate.

            Impresia cea mai puternică ne-a făcut-o însă Getty Center. J. Paul Getty nu a construit acest centru, ci fundația pe care a creat-o l-a înălțat deasupra Hollywood-ului. O idee genială - toți vizitatorii, mai ales americanii dependenți de mașini, le lasă jos și apoi urcă, numai cu un funicular-trenuleț, la spendidele grădini și pavilioane de expoziție: sec XVII-XX în pictură, sculptură, mobilier și decorațiuni. Se plătește doar parcarea. În rest totul e liber și la îndemîna vizitatorilor. La Getty Centrer, noi am dat doar 15$ (parcarea) și restul: trenulețul și accesul în toate spațiile, au fost gratuite. Poate cînd e vreo expo temporară specială să existe o taxă pentru aceea. În rest, am văzut opere eminente de Monet, Manet, Cezanne, Degas, Gainsborough, Rosalba, Turner etc. etc. absolut free. Și nu dintre cele care se găsesc prin albume și față de care, oricît de frumoase, intersul s-a mai tocit. Getty este, oricum, excepțional ca spațiu construit în primul rînd, dar și ca ambient natural. Grădinile, cu deosebire cea de cactuși, sînt mirifice în soarele de martie, care ardea cam cît cel de la noi din mai.

            Multe ar mai fi de povestit dar le păstrez pentru o eventuală ocazie viitoare.           

Cărți noi

Noir de București, o antologie de Bogdan Hrib, Editura Tritonic

            Un volum masiv, peste 530 de pagini, a adunat Bogdan Hrib de la diferiți autori dispuși să scrie (la comanda realizatorului anologiei și editorului) cîte o poveste de „serie neagră” care să se petreacă obligatoriu în București. Cartea urmează a fi tradusă pentru ca și publicul străin să afle cîte ceva despre povestirile crude ale perlei balcanice. Bucureștiul, spune Bogdan Hrib, e un clasor de povști și un malaxor de personalități. Corect. Printre personalitățile malaxate sînt și autori de proză (nu totdeauna dedați la crime, policier, noir, thriller), dar care au capcitatea de a realiza astfel de texte literare. În selecția lui Bogdan Hrib intră scriitori consacrați care, ocazional sau mai sistematic, au scris în genul propus, după cum apar și (semi)debutanți care par a fi oarecum așezați pe linia prozei negre și vor persevera pînă la a avea, unii chiar au, volume individuale de gen. Demn de atenție este faptul că antologia oferă o literatură destul de omogenă valoric, distanța dintre tinerii aspiranți și maeștri nefiind prea mare, nici aceea dintre practicanții asidui ai genului și cei care l-au încercat abia acum, acceptînd provocarea. Între numele grele figurează Bogdan Teodorescu, romancier care a izbutit, în Franța, să fie o revelație a „polarului”, aici cu o povestire extrem amplă și de consistentă, istoria unei bătrîne criminale în serie de dragul unei case ce e pe punctul de a- i fi furată, după ce fusese pusă, sub Ceaușescu, pe lista demolărilor (Bătrîna și casa). E o adevărată istorie a Bucureștiului din ultimii 30 de ani. Tot la „maeștri” două scriitoare de texte dramatice: Lucia Verona, practicantă pasionată a genului mistery și crime, și Olga Delia Mateescu, binecunoscută ca dramaturg, nume nou însă în thriller. Și tot consacrați, dar mai degrabă în zona SF, Dănuț Ungureanu, care a diversificat recent proza lui, și Michael Hăulică scriu povestiri tipice policier, cu anchete și toată recuzita aferentă în solida tradiție Ojog-Brașoveanu. Li se adaugă Bogdan Hrib însuși precum și Petre Berteanu ca meseriași ai genului, care știu ce-i un suspans și o intrigă ingenioasă. Mai multe sînt „tinerele speranțe”, tinere în literatură, nu neapărat biologic, deși unii au încă, la vîrstă, prefixul 4. Printre ele Ligia Enache, Teodora Matei, Anamaria Ionescu, Slivia Chindea, un careu promițător. Dar și Daniel Octavian Bejan, cunoscut blogger, încă neconvertit definitiv la noir, Ștefan D. Guță, mezinul echipei, doar 25 de ani, cu o amuzantă Noapte în Gara de Nord, Daniel Timariu, care începe să fie cunoscut în lumea policierului,  Tony Mott, Dan Rădoiu – poate cea mai dură poveste – și Lucian-Dragoș Bogdan, tot cu o istorie crudă al cărei titlu este și încheierea volumului. Aceasta sună așa: ...oricine pășea în București avea să fie devorat de colții ascunși ai orașului. Concluzia imposibil de ocolit: într-un oraș mare și pestriț există în toate straturile sociale multă josnicie, infracționalitate, dar nu prea există scrupule, dreptate, figuri luminoase. Ăsta-i Bucureștiul și astea-s misterele lui. E meritul lui Bogdan Hrib că și-a ales o echipă numeroasă și valoroasă ca să ne spună aceste povești care au parfumul și culoarea (neagră) a realității.

Adrian Lesenciuc Cimitirul eroilor, Libris Editorial

Poetul consacrat (șapte volume), Adrian Lesenciuc, eseist cu activitate universitară meritorie, perseverează și în roman, acesta fiind al doilea. Cartea are o construcție solidă, dar e și atractivă. Acțiunea se întîmplă în Bheristan, țară imaginară. Mai exact în mediul cazon din această țară despre care aflăm că e creștină. Fiind miitar de carieră, autorul nu putea decît să mute în Bheristan episoade comice și tragice, bogate în emoție, pe care le va fi trăit el însuși ori i-au fost relatate de camarazi într-o țară mult mai puțin exotică. S-ar putea ca Ādam Ûrman, personajul central, să fie o deghizare a prozatorului însuși, aceste identificări nu au totuși relevanță. Important este că romanul e coerent, plin de întîmplări insolite și semnificative, palpitant prin destule scene tensionate. Bheristan, ni se spune direct, e o țară a extremelor. Oamenii se poartă excesiv, pătimaș, adesea violent. Țara este un cimitir al eroilor dar oamenii ei rămîn anonimi. Pozitiv, eroul încearcă să lupte cu un regim haotic, dar care tot are un țel: dorește anularea sistematică a istoriei țării sale. Romanul este de fapt o biografie a lui Ûrman, un ins care nu e lipsit de slăbiciuni, nici scutit de erori, dar care se caută pe sine în mod credibil. Adrian Lesenciuc inventează „de la zero”, cu ingeniozitate un spațiu și o istorie a acestuia, dar mai ales un personaj care se reține.

Radu Sergiu Ruba Nu înțeleg ce mi se-ntîmplă, Editura Charmides

Despre Radu Sergiu Ruba, poet, prozator, traducător, circulă destule povești și chiar legende. Pe unele chiar el le-a relatat în romanul autobiografic O vară ce nu mai apune. Cea mai cunoscută dintre ele, poveste reală, nu legendă, și la care am fost martor, datează din anii pre-revoluționari cînd, la cenaclul Universitas, condus de profesorul Mircea Martin, se forja literatura promoției 90. Ședințele începeau teoretic la ora 18, practic pe la 18.30, iar la ora 20.45 sau 21 era ora închiderii clubului din Schitu Măgureanu. Portăreasa, o foarte probabilă turnătoare, dădea un semnal, oprind lumina de la panoul general, de la parter. O aprindea apoi pentru scurtă vreme și, dacă nu vedea participanții ieșind, o stingea de tot. Caz în care eram obligați să coborîm cele trei etaje la lumina brichetelor și chibriturilor. Uneori se improviza chiar o torță de hîrtie cu care ajungeam, ca prin labirint, la ghereta Minotaurei. Cel care a dejucat, măcar o dată, planul mîrșav de evacuare a fost Radu Sergiu Ruba, piesă esențială a cenaclului nostru și singurul poet cu volum la acea vreme. El a citit în alfabetul Braille, lectura sa fiind ultima. Stingerea luminii nu l-a afectat, nici pe ascultători. După un timp, portăreasa a luat o lanternă și a  urcat să vadă ce-i cu noi. Deschizînd ușa a auzit vocea gravă a lui Radu Sergiu Ruba citind răspicat, cum avea obiceiul, și a văzut din ascultătorii tăcuți, doar jarul țigărilor (pe atunci se fuma în clădiri publice). Am ținut să evoc din nou momentul memorabil pentru că volumul recent al lui Radu Sergiu Ruba, cuprinzînd poeme inedite, mi-a trezit numeroase amintiri și nostalgii. Poate și pentru că poemele din carte sînt amintiri deghizate, e un volum recuperator. Contrabanda memoriei se numea primul volum de proză al lui Radu Sergiu Ruba. Aici poezia exportă memorie la vedere, cu toate taxele achitate. Ca și în trecut, poetul decupează clar secvențele unor scenarii precise, construite riguros, fără figuri de stil arborescente. Mute poeme sînt monologuri sau dialoguri, de regulă cu entități represive. Care-l acuză pe poet cînd acesta nu se acuză el însuși. Chiar iubita îl mustră în lege: Te-am ascultat Ruba,/ nu mi-ai scăpat/ de la toate depărtările te-am interceptat. Poetul pilea cuvintele fără-ncetare. Metafora unei oștiri care lucrează la o frază unică, precum o armată de Flauberți, revine la Ruba. Dacă toate astea ajung la o carte/ de acolo/ nu se mai află scăpare. Desigur, Ruba nu mai are scăpare din ghearele poeziei. Dar nici ea din ale lui.

            

Eugen Barz Iarba din ceainic, Editura Colorama

            Poetul Eugen Barz, acum locuitor al metropolei Madrid, are rădăcini clujene. Este firesc ca, după debutul poetic cu Cinematograful singurătății,  la Neuma, din Cluj, să rămînă fidel editurilor de acolo și să poarte pe coperta a patra un salut al lui Adrian Popescu. Poetul de la Steaua remarcă exact și succint amestecul paradoxal de referințe domestice și îndrăzneli suprarealiste. Ce-i drept, titlul intimist, sugerînd un interior tihnit și aromat cu ceai este contrazis de o anumită vehemență afirmativă a poemelor, care nu lipsea nici la prima carte. Moartea e liberă de contract, tinerii își smulg de pe umeri craniile albe ca sarea, poezia, muzica, pictura sînt iubite cu disperare, cerneala tipografică nu se așterne calmă pe filele cărții, ci varsă lavă încinsă. E o poezie scrisă mereu la timpul prezent și foarte des la persoana întîi. Poetul intră decis și se dorește așezat în toiul lucrurilor. El e viril și feritl! Din coapsele poetului crește un ropot de fii. Diferit ca factură de primul volum care era pus sub semnul unei alegorii biblice (David și Batșeba sînt personajele cu care dialoghează autorul), Iarba din ceainic cuprinde o poezie mult mai directă, care mobilizează sintagme mai puternice și un ton violent. În felul său suprarealist, straniu, scriitorul se arată combativ, critică întocmirea lumii. Extazul nu mai e mistic, se revendică de la patimă și e încolțit de propria culpă. De fapt aici e paradoxul, oximoronul: poezia aceasta strigă precum un manifest, dar folosește imagini criptice, care se cer descifrate, întîrziind comunicarea directă pe care o putem presupune ca intenție principală a autorului. Volumul este ilustrat cu desene frumoase de Vlad Ciobanu făcute în memoria sculptorului Sava Stoianov și a clopotelor de a biserica sîrbească din satul lui. Eugen Barz trece cu bine proba dificilă a celei de-a doua cărți și e limpede că traseul său va continua susținut cu vervă.