duminică, 29 mai 2011

Un caz de mutilare


Am preluat o imagine de pe blogul Iulianei. N-o cunosc pe autoare, dar subscriu la titlul dat imaginii: „O clădire care îmi place foarte mult”. Ați recunoscut desigur o clădire interbelică din piața fostei Operete. Motivul pentru care am luat-o: bannerul oribil de pe fațadă. Poate ar trebui să existe un regim al protejării fațadelor clădirilor monumentale împotriva reclamei de acest fel. Dacă admitem -„consilierea e temelia”, aș consilia să nu se mai pună bannere pe clădiri istorice. Ca mîine o să avem pe Ateneu sau pe Mitropolie reclame la chiloți.

La temă: sînt tot mai uluit de „utilitarismul” cu orice preț, de mercantilismul absolut. Faptul de a „produce” (fonduri) scuză orice. Extins la persoane, tot aud spunîndu-se concesiv, ba chiar cu regret că exemplul nu poate fi urmat: da, e tîmpit, dar ai văzut cîți bani cîștigă?

Nostalgia Mării Negre


Recunosc, în anul acesta am trădat Marea Neagră, privind mai întîi, ca niciodată pînă acum, Mediterana și Egeea (dacă le putem considera diferite). Dar nu înseamnă că nu mi-e dor și de „nostrum”. O voi vedea la Neptun, în curînd, la festivalul dedicat lui Ovidius. Marea Neagră are, ca orice mare, unicitatea ei care îndreptățește admirație și nostalgie. Apoi, spre vară, sper să revăd și Caspica, o mare de cu totul alt fel. Cît despre marea pe care o doresc mai mult, voi aminti versurile regretatului Ioan Flora: „În Marea Chinei de Sud/ dragonii îi văd și-i aud”!



În materie de mare, cel mai mult îmi place fragmentul faimos al lui Seneca (din „Medeea”), de cînd omenirea era încă tînără și purta speranța descoperirii unor noi lumi:

Venient annis, saecula seris,
Quibus Oceanus vincula rerum
Laxet et ingens pateat tellus
Tethysque novos degat orbes
Nec sit terris ultima Thule

Pentru noi lumea e măsurată și finită, dar fascinața mării rămîne.
Să citez la final epitaful lui Ovidius, cel pe care, în urmă cu vreo doi ani, poeții invitați la Festivalul „său” l-au recitat în cor, fiecare însă în limba lui maternă:

Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta, meo.
At tibi qui transis, ne sit grave, quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.

„Pe drumuri de munte”

Semnalez cu bucurie apariția, în săptămîna care începe mîine, în colecția „Biblioteca pentru toți” a volumului „Pe drumuri de munte”, unica operă a lui Calistrat Hogaș. Revizitîndu-l pe Hogaș, în vederea prefațării acestui volum, l-am găsit viu, nicidecum „expirat” și mai ales maestru al citatului clasic și al parafrazei ce fac din el un post-modernist „avant la lettre”. Cartea va apărea miercuri 1 iunie, împreună cu Jurnalul Național. Frumos cadou de Ziua Copilului!

Citez un fragment din prefața mea la o carte care m-a uimit la recitire, de unde se vede că e bine să citești, dar și mai bine să recitești:

Caracterizarea „un diletant superior cu o singură coardă” pe care i-o face G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” este exactă, ca și aceea mult mai tîrzie din „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu: „admirabil povestitor de drumeții montane dintr-o epocă și dintr-o lume demult apuse”. Desigur, lumea în care călătorea și scria Calistrat Hogaș a dispărut. Dar asta nu a stins interesul pentru ea. Deoarece „opera lui Hogas nu e contemporană, ci plutește peste rasă și peste timp”, cum observa E. Lovinescu. Nuanța adusă de Lovinescu e importantă pentru că inactualitatea – chiar la mijlocul secolului XX – a lui Hogaș nu este egală cu caducitatea, ci are, după cum nota acesta, un miez netemporal. Nu contează, pentru cititorul contemporan, că lumea prin care călărea Don Quijote sau luptele dinastice din piesele lui Shakespeare sînt demult istorie, ci expresivitatea artistică a lor. Din acest punct de vedere, „Amintiri dintr-o călătorie” și ”În Munții Neamțului”, alcătuind împreună volumul intitulat generic „Pe drumuri de munte”, au încă multe a spune numitului cititor din secolul XXI.

O fotografie veche


Am descoperit într-un folder o fotografie din 2007, de la Neptun, de la festival.
Apar în ea, de la stînga: Horia Gârbea, Bogdan Ghiu, George Volceanov, Ilie Constantin, Marius Tupan. Presupun că fotografia a fost făcută de Gabriel Dimisianu.

Anul acesta ediția a X-a a Festivalului Internațional se va desfășura între 10 și 13 iunie la Neptun și Mangalia.

„Moarte de om” sau mai bine "Întoarcerea la Dumnezeu"


Vă anunţ cu durere încetarea din viaţă a unui prieten al meu și al multor scriitori: poetul și cantautorul Ion Zubașcu.

S-a născut la 18 iunie 1948 la Dragomireşti, Maramureş), A predat vreme de 15 ani limba și literatura română în Maramureş. A făcut parte din cenaclul „Flacăra”. Din 1983 a locuit în Bucureşti unde a lucrat ca ziarist la numeroase publicații între care Evenimentul Zilei și România liberă. Și-a încheiat cariera ca redactor la revista Viața Românească. Ion Zubașcu publicat volumele de versuri „Gesturi şi personaje”, debutul său la editura Albatros, 1982, „Copilării” (antologie de scriere creatoare), 1982, „Omul de Cuvânt”, 1991, „Întoarcerea la Dumnezeu”, 1995,”Omul disponibil”(I), 1999, „Omul disponibil”(II), 2009. Ultima sa carte „Moarte de om. O poveste de viaţă”, relatare a luptei sale cu neantul, a apărut în 2010. A publicat în majoritatea revistelor prestigioase de literatură din România. A primit numeroase premii pentru poezie, muzică şi jurnalism. Recent a primit Marele Premiu al Concursului „Cartea Anului 2010 organizat de “Reţeaua literară”. Ion Zubașcu a fost mult apreciat de colegii de breaslă pentru puritatea sa morală ca și pentru blîndețea și vocația prieteniei pe care le-a arătat întotdeauna. Prin dispariția sa, poezia română și lumea literară pe care le-a iubit cu devotament suferă o grea pierdere.

A crezut în Dumnezeu, fie ca El să-l odihnească în pace!

Post Scriptum: Ion Zubascu a mai publicat recent o ultimă carte la Ed. Limes, dar nu a mai putut s-o răspîndească. Va fi înmormîntat mîine, luni, la Cimitirul Privat din Comuna Bragadiru. Odihnească-se în pace.

sâmbătă, 28 mai 2011

La Mulți Ani, Azerbaidjan!


Astăzi 28 mai este Ziua Națională a Republicii Azerbaidjan.
Republica din Caucaz și-a cucerit independența cu un preț foarte greu plătit.
La 21 de ani de la fondarea noii republicii, poporul azer, cu teritoriul ocupat atîta vreme de străini, are de ce să se bucure. Dezvoltarea și prosperitatea de azi țin de modul inteligent în care locuitorii și-au gestionat resursele. Ei au făcut ca „tranziția” să fie scurtă și să acorde interes infrastructurii și sectorului public. În Azerbaidjan sînt puține vile și mașini epatante ale unor „oameni de afaceri”, dar există șosele perfecte, școli, centre culturale, serviciile medicale și învățămîntul sînt bune și gratuite.
Azerbaidjan este pentru România un partener strategic și unul economic important.
În calitate de prieten și admirator al azerilor le spun cu bucurie:

La Mulți Ani, Azerbaidjan!

Foto: Baku - „Turnul Fecioarei”

vineri, 27 mai 2011

Vasile la „poemul săptămînii”


Poemul meu „trecutul - o sărbătoare” (acesta va fi probabil și titlul viiitorului meu volum de versuri) a început să fie mai cunoscut în mediile literare drept „poemul cu vasile” de cînd a apărut și în România literară. Îl puteți citi acum aici, pe situl acestei reviste.

În imagine: Vasile cum l-ar fi văzut Chagall! :)

joi, 26 mai 2011

Ticăloșia și contactul ei cu copiii

De curînd, după o „oră de română” organizată de Uniunea Scriitorilor la un mare colegiu din Capitală, mi s-a înmînat de către o doamnă profesoară un volum al unui autor obscur din provincie care practică un fel de critică și/sau istorie literară, fiind rugat de ea, cu multă umilitate, să scriu despre acest volum. L-am parcurs, deși nu aveam timp de pierdut cu mediocritățile, am găsit că e cu totul modest, chiar ridicol pe-alocuri, lipsit de metodă și abundent în ditirambi nepotriviți, cu exprimări nefericite. M-am hotărît să-l trec sub tăcere ca să nu îi fac rău.

La întîlnirea noastră următoare, un recital de poezie, doamna profesoară a insistat să scriu despre acel volum al (ne)numitului autor. La răspunsul meu în care am pretextat că nu am timp, că scriu despre multe volume, că unele sînt mai importante, doamna profesoară a revenit cu rugăminți tot mai insistente și cu flaterii care m-au făcut să mă simt stingherit. Nu am promis că voi scrie. Totuși, îndoit, am scris o recenzie, cu multe menajamente față de precaritatea volumului, relevînd doar unele dintre aspectele lui aberante, și realizînd un text succint ca să nu mai intru în amănunte jenante. Odată textul apărut în revista „Luceafărul de dimineață”, i-am semnalat doamnei profesoare apariția, așteptînd dacă nu mulțumiri, măcar un semn de satisfacție că am dat curs rugăminții.

M-am trezit însă din partea celei care se umilise penibil pe lîngă mine, se gudurase ca să fiu mai precis, cu un e-mail plin de acuzații și invective, care cuprindea și remarci depreciative la adresa exprimărilor mele (nu mai eram talentatul de-altădată!), culminînd cu insinuarea că, după 25 de cărți publicate, aș folosi greșit limba română. Faptul că-l menajasem pe acel provincial ridicol, dîndu-i doar o tiflă, în trecere, în locul execuției meritate, mi-a atras schimbarea de ton a doamnei profesoare devenită, din solicitantă umilă, inchizitoare!

Am răbdat în viața mea și ofense mai grave. Problema mi se pare însă caracterul unei persoane chemate să fie mentor al unor copii și încă într-un liceu de elită. Cameleonismul, lașitatea și meschinăria sînt oare trăsăturile potrivite pentru un profesor? Sînt și eu unul, între alții, chiar dacă în învățămîntul superior, și cred că un profesor trebuie să fie un model în primul rînd prin caracterul său. Să fie un lucru potrivit să ne încredințăm copiii pe mîna unor asemenea creaturi? Am tresărit pentru că am un copil care va merge într-o zi la școală. Voi evita să-l dau la una la care să aibă de-a face cu „profesori” precum doamna cu pricina.

Mi-ar fi foarte ușor să folosesc nume proprii, dar aș face un rău prestigiului de care se bucură colegiul în cauză și altor cadre didactice nevinovate. Totuși mi-aș dori, ca părinte, să încerc să limitez influența unor astfel de persoane precum a doamnei profesoare (?) asupra copiilor. Ei merită să crească avînd în jur exemple pozitive. Ce pot face?

Cărți noi! Andrei Oișteanu - Narcotice în cultura română – Istorie, religie și literatură, Editura Polirom * * *

O lucrare masivă, bine documentată, seducătoare prin subiect și scriitură. Așa se prezintă cartea lui Andrei Oișteanu. E totuși sigur că experiențele semnificative cu substanțe narcotice și halucinogene nu au abundat în cultura noastră, încît autorul a găsit porivit să se extindă și la tutun ba chiar și la cafea, substanțe (plante) ce numai abuziv pot fi numărate în rîndul celor dătătoare de tulburare rațională și iluzii. Chiar dacă unii intelectuali români vor fi încercat viciul, cu deosebire Mircea Eliade și Ion Barbu dintre scriitori, după cum ne convinge Andrei Oișteanu, majoritatea lor trăiau într-un mediu patriarhal și ferit de excese de acest fel. Mai mult ei, în frunte cu Ion Barbu însuși, recurg la gingașe parafraze pentru a denumi „somnul controlat”. Din acest punct de vedere sînt remarcabile decodificările lui Andrei Oișteanu pentru niște poeme ale matematicianului cotate abuziv drept „parnasiene” în care termenul zăpadă, de pildă, trebuie înțeles ca desemnînd praful binefăcător. După Oișteanu, în „Riga Crypto”, deghizare de altfel și a poetului curtînd o Helga norvegiană, trebuie văzută o ciupercă puternic psihotropă precum „regle ciupercilor halucinogene” – muscarița. Enervarea tîrzie (1951) că nici filtrul de la Capșa nu mai e ce-a fost intră în cu totul altă serie. Cu asemenea amănunte de istorie, istorie literară și picanterii hermeneutice ne bucură spiritul Andrei Oișteanu. Cercetarea sa ajunge pînă la literatura lui Andrei Codrescu și chiar mai încoace, la Bucurenci și Vakulovski ba chiar și la texte de „La Familia” sau ”Paraziții”. Extensia temei literare a stupefiantelor în romane de Stoian G. Bogdan, Bogdan Teodorescu sau mai ales regretatul George Vasilievici a venit „după închiderea ediței”. Volumul lui Andrei Oișteanu este însă unul cuprinzător, metodic, atractiv în stil și, desigur, unic pînă acum la noi. Destule argumente pentru a fi citit cu atenție și palpit.

miercuri, 25 mai 2011

„Amarul tîrg” ?



Sintagma lui Gheorghe Grigurcu a rămas în conștiința noastră. Marele critic din Tîrgu Jiu locuiește însă într-un oraș curat, elegant pe-alocuri și chiar vesel. Sau cel puțin așa se vede din afară...
Pentru a nu mai vorbi de monumentele lui Brâncuși și de parcul care le înconjoară pe două dintre ele (vizibil și în fotografie), de Jiu cu aleea și podul lui.

Fotografii - după o ședință de juriu prelungită și intensă, Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea, Nicolae Dragoș, Adam Puslojic, Dragoliub Firulovici. În a doua imagine mai apar Spiridon Popescu și Paul Aretzu.

marți, 24 mai 2011

A dispărut Fănuş Neagu

Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă cu profundă tristeţe încetarea din viaţă marţi 24 mai 2011 a marelui prozator Fănuş Neagu, membru al Academiei Române. În perioada decembrie 1993 - 1996 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În noiembrie 1993 a devenit membru corespondent al Academiei Române iar în 2001 a devenit membru titular.

În anul 1954, Fănuş Neagu a debutat cu povestirea „Duşman cu lumea”, în
revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960 are loc debutul editorial cu volumul de
povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”.
A mai publicat numeroase romane între care de un mare ecou s-au bucurat Îngerul a
strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ca şi culegeri de povestiri. În anul 1985 i s-au jucat piesele „Echipa de zgomote” la Teatrul Majestic şi „Olelie” la Teatrul Naţional din Bucureşti iar în anul 1993, la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la Teatrul Naţional din Timişoara, piesa „Casa de la Miezul Nopţii sau Paiaţa soseşte la timp”. Fănuş Neagu a fost un reputat cronicar sportiv, cronicile sale, adunate şi în volume, avînd un deosebit succes în perioada în care a susţinut rubrici de sport. Alte cărţi de largă notorietate ale lui Fănuş Neagu au fost „Cărţile cu prieteni” în care a adunat portretele unor confraţi.

Fănuş Neagu a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori români, avînd numeroşi
admiratori devotaţi care îi preţuiau talentul literar şi personalitatea inconfundabilă.
Distinsul scriitor va fi depus miercuri la Uniunea Scriitorilor pentru a primi ultimul omagiu al confraţilor şi al publicului, iar trista ceremonie a înmormîntării va avea loc joi 26 mai pe Aleea Academicienilor de la cimitirul Bellu.

După Festivalul internațional Tudor Arghezi ediția XXXI



Între 19 și 22 mai, a avut loc Festivalul Internațional Tudor Arghezi, acum la ediția XXXI. Manifestările s-au desfășurat la Tg. Jiu și Tg. Cărbunești. La acest festival Uniunea Scriitorilor a acordat mereu importante premii cîte unui poet și unui critic de prestigiu, laureații premiilor naționale „Opera Omnia” fiind stabiliți de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor. În 2011, aceștia au fost: poeta Ana Blandiana și criticul literar Dan Cristea. Cele două „laudatio” au fost rostite de criticii Gh. Grigurcu și Gabriel Dimisianu, laureații răspunzînd cu emoționante alocuțiuni, viu aplaudate de cei prezenți.

De asemeni, au avut loc concursuri pentru volume de debut tipărite și în manuscris, eseuri despre opera lui Tudor Arghezi și grupaje de versuri pentru tinerii autori.

Cu același prilej se acordă și premii ale Consiliului Județean Gorj unor scriitori străini de prestigiu. În acest an, au primit distincția pentru promovarea operei argheziene în lume Metin Cengiz (Turcia), poet și eseist, Ion Dumitru (Germania), animator și fost președinte al societății „Apoziția”, Dragoliub Firulovici (Serbia), poet și cantautor, I. Kissiov (Bulgaria). Prozatorul Cengiz Abdullayev (Azerbaidjan) a primit Marele Premiu Tudor Arghezi. Laureații premiilor „Opera Omnia”, Ana Blandiana și Dan Cristea, ca și oaspeții străini Cengiz Abdullayev și Metin Cengiz au devenit cetățeni de onoare ai orașului Tîrgu Cărbunești. Distincțiile au fost înmînate de Gabriel Dimisianu, laureatul de anul trecut și prin cutumă președinte al juriului, Gheorghe Gricurcu, și Mitzura Arghezi. Amfitrionii galei de premiere au fost Mihai Mazilu primarul Tîrgului Cărbunești și Ion Cepoi, directorul Centrului pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj și directorul festivalului, care, împreună cu echipa sa, formată mai ales din scriitori ai locului, a organizat impecabil manifestarea.

Foto: Gh. Grigurcu - laudatio pentru Ana Blandiana la Tg. Cărbunești;
Horia Gârbea, Cengiz Abdullayev, Metin Cengiz la Primăria Tg. Jiu.

miercuri, 18 mai 2011

Moartea unui mare scriitor: Mircea Horia Simionescu

Am primit cu mare tristețe vestea morții unui scriitor canonic, exemplar și a unui om de o mare delicatețe. Prezența lui Mircea Horia Simionescu era angelică și opera sa, în continuă extindere, chiar după ce scriitorul o sporea cu mari sacrificii constituia legătura noastră cu marea literatură. Pentru lumea noastră literară dar mai ales pentru scrisul în limba română, dispariția lui MHS este o pierdere nemăsurată, imposibil de compensat. Fie odihnit de Dumnezeu!

marți, 17 mai 2011

În curînd! Zilele „Tudor Arghezi” la Tîrgu Jiu și Tîrgu Cărbunești






Și în acest an, în jurul datei nașterii poetului (21 mai), mai precis între 19 și 22 mai, va avea loc Festivalul Internațional Tudor Arghezi, acum la ediția XXXI. Manifestările se vor desfășura la Tg. Jiu și Tg. Cărbunești. La acest festival Uniunea Scriitorilor acordă importante premii unui poet și unui critic de prestigiu. Nu comit o indiscreție prea mare, laureații „Opera Omnia” fiind stabiliți mai demult de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor, dezvăluind că aceștia sînt: poeta Ana Blandiana și criticul literar Dan Cristea.

În cele 30 de ediții anterioare, Premiul Arghezi, unul dintre cele mai prestigioase care se acordă la noi pentru poezie și critică, a fost cucerit de scriitori importanți precum Marta Petreu, Constanța Buzea, Petre Stoica, Ilie Constantin, Ioan Flora, Ion Horea, Nicolae Manolescu, Gh. Grigurcu, Alexandru George, Gabriel Dimisianu.

De asemeni au loc concursuri pentru volume de debut tipărite și în manuscris, volume despre opera lui Tudor Arghezi și grupaje de versuri pentru tinerii autori.

Se acordă și premii ale Consiliului Județean Gorj unor scriitori străini de prestigiu. În acest an vor primi distincția poetul Metin Cengiz (Turcia) și prozatorul Cengiz Abdullayev (Azerbaidjan). Ei se vor afla la Tîrgu Jiu împreună cu noi, membrii juriului și organizatorii.

Premiul USR. Literatură în limbile minorităţilor

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură în limbile minorităţilor, pentru volume apărute în 2010 va fi ales dintre următoarele volume nominalizate de comisia de specialitate a USR.

Liubinca Perinaţ Stancov, Exerciţii pentru un soare postum, poezii, limba sârbă
Cedomir Mnilenovici, Sonete, poezii, limba sârbă
Draga Mirianici, Rădăcini şi stele, poezii, limba sârbă

luni, 16 mai 2011

Premiul pentru publicistică al revistei „Luceafărul de dimineață”

În ziua de 12 mai 2011, la Casa Vernescu, au fost decernate Premiile Revistei „Luceafărul de dimineață” (fostă „Luceafărul”) pentru anul 2010. Am fost deosebit de onorat să primesc premiul pentru publicistică al acestei reviste și mi-a părut foarte rău că nu am putut participa direct la ceremonie. Am adresat juriului și colegilor prezenți un mesaj pe care îl reproduc mai jos.


Stimați colegi, onorată asistență,

Regret foarte mult că nu sîntem azi împreună și mulțumesc juriului pentru onoarea de a mă fi ales ca să-mi acorde premiul revistei „Luceafărul de dimineață” pentru publicistică. Am mai obținut un premiu al revistei „Luceafărul”, înaintașa actualei reviste, dar pentru dramaturgie, acum 19 ani.

Sînt bucuros că, după 21 de ani de colaborare și 1000 de numere apărute, sînt în continuare în echipa revistei de care mă leagă atîtea lucruri. Faptul că premiul obținut vine aproape de împlinirea acestor 1000 de apariții îi dă o valoarea și mai mare. Iau premiul și ca pe un avertisment amical că, prins de publicistică, m-am îndepărtat de genurile canonice, dar am crezut că „Luceafărul de dimineață” are nevoie și de materiale publicistice la zi.

Premiul primit astăzi mă stimulează să rămîn alături de echipa „Luceafărului de dimineață” și să contribui cît voi putea mai mult la longevitatea și bunul renume al revistei noastre.

Îi felicit pe toți laureații și vă mulțumesc încă o dată tuturor!

*

Au mai fost laureați: Robert Șerban, pentru poezie, Constantin Stan, proză, Adrian G. Romila, critică, Sorin Lavric, eseu. Premiul „Opera Omnia” a fost decernat Gabrielei Adameșteanu. Juriul a acordat un „Premiu de Excelență” domnului Neculai Onțanu, primarul sectorului 2, pentru susținerea culturii scrise.

Premiile USR pentru anul 2010 - nominalizări

În ziua de 16 aprilie 2011, juriul de nominalizări al USR ales în ședința de Consiliu din ianuarie 2011, compus din Dan Cristea, Horia Gârbea, Antonio Patraș, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon, a stabilit nominalizările pentru premiile pentru cărți apărute în 2010 și pentru Premiul Național de Literatură.

Poezie

Ana Blandiana Patria mea A4, Ed. Humanitas
Mircea Cărtărescu Nimic, Ed. Humanitas
Caius Dobrescu Euromorphotikon, roman în versuri, Ed. Tracus Arte
Robert Şerban Moartea parafină, Ed. Cartea Românească
Ion Mureşan Cartea Alcool, Ed. Charmides

Proză

Gabriela Adameşteanu Provizorat, Ed. Polirom
Radu Aldulescu Ana Maria și îngerii, Ed. Cartea Românească
Nichita Danilov Ambasadorul invizibil, Ed. Polirom
Radu Mareș Cînd ne vom întoarce, Ed. Limes
Constantin Stan Gde Buharest, Ed. Charmides

Dramaturgie

Mircea M. Ionescu Dresorul lui Casanova, Ed. Play
Radu Macrinici Jack lunetistul, Ed. Unitext
Radu Țuculescu Dragul meu Micșa, Ed. Eikon

Literatură pentru copii și tineret

Juriul de nominalizări recomandă un singur titlu care poate fi luat în discuție spre premiere dintre cele patru volume depuse:

Sînziana Popescu Drumul Anei prin Valea Plângerii, Mediamorphosis

Critică și istorie literară, eseu

Mihai Dinu Un alt Bolintineanu – gînduri despre natura poeziei, Ed. Spandugino,
Sorin Lavric 10 eseuri, Ed. Humanitas
Irina Petraș Literatura română contemporană. Prelungiri, Ed. Casa Cărții de Știință
Ion Pop Între avangardă și ariergardă, Ed. Vinea
Cornel Ungureanu Șantier 2. În căutarea lui Mircea Eliade, Ed. Cartea Românească

Traduceri din literatura universală și Premiul Fundației ”Andrei Bantaș”

Gabriela şi Constantin Abăluţă Henri Michaux, Voyage en Grande Garabagne/ Călătorie în Marea Garabanie, Ed. Paralela 45
Mioara Caragea, José Saramago, Călătoria elefantului, Ed. Polirom
Domnica Drumea şi Petru Ilieşu, Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme, Ed. Polirom
Ştefania Mincu, Umberto Eco, Cimitirul din Praga, Ed. Polirom
Rareş Moldovan, Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei, Ed. Polirom
George Volceanov, Violeta Popa, William Shakespeare – Opere, vol. I: Sonete; Furtuna; Ed. Paralela 45

Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)

Ileana Mălăncioiu Exerciţii de supravieţuire, Ed. Polirom,
Andrei Oişteanu Narcotice în cultura română, Istorie, religie şi literatură, Ed. Polirom,
Cassian Maria Spiridon Farmecul discret al dreptei cumpăniri, Ed. Eikon
Ion Vianu Amor Intellectualis, Ed. Polirom
Matei Vişniec Cronica ideilor tulburătoare, Ed. Polirom,

Debut

Raluca Dună Eu, Autorul, Ed. Tracus Arte,
Anca Haţiegan Cărţile omului dublu, Ed. Limes,
Adrian Buzdugan Capela excomunicaţilor, Ed. Humanitas,
Radu Despot apasă Ed. Cartea Românească
Ligia Tudurachi Cuvintele care ucid – Ed. Limes

Comisia de literatură în limbile minorităților va înainta propunerile sale Juriului de decernare pentru volume în aceste limbi apărute în anul 2010.

Premiul Național de Literatură

Gabriel Dimisianu
Fănuș Neagu

La Salonic și la Nea Moudania



Cîteva imagini din Grecia. Textele scrise acolo vor urma în curînd.

duminică, 15 mai 2011

Întoarcerea din Paradis


Am revenit dintr-un turneu literar în „paradisul secret al Greciei” adică din Halkidiki (unde am locuit în peninsula Kasandra) și Salonic unde am avut efectiv contact, superficial, e drept, cu straturi culturale suprapuse pînă la contemporaneitatea strictă. Șocul, verificat și de tovarășii de drum, printre care poetul Gabriel Chifu, bun cunoscător al locurilor complet noi pentru mine și ceilalți, a fost abia la revenire, cînd am intrat într-un București nemăsurat de urît arhitectonic și urbanistic față de măsura, bunul gust și grija pentru trecut a tesalonicienilor. Am văzut, în treacăt doar, zeci de clădiri de secolul XIX, XX, toate perioadele, și XXI din Salonic, pentru a numai mai vorbi de construcții mai vechi dar perfect renovate, impresionante pentru bunul lor gust, simplitate, măsură și stare „tehnică”. Și am revenit printre două case cu turnulețe de tablă la intrarea dinspre Jilava ca să ajungem, prin mostre de kitsch și delăsare, pînă la niște ruine din centrul Capitalei României, pe strada Viitorului de pildă, lîngă un oficiu poștal, ruine covîrșite de gunoaie. Pînă și emblematicele statui de la Universitate, în frunte cu Mihai Viteazul, au fost mutate. Ca niște zeități care au părăsit scîrbite un loc trivializat.

Despre „aventura greacă”, crestele Olimpului și literatura de acolo voi mai scrie în curînd, adăugînd imagini din posibilul „paradis”. Doar o notă finală: în Grecia „lovită de criză”, vineri la ora prînzului, pe terasele cafenelelor și tavernelor n-aveai loc să arunci un nasture de oameni destinși și bine îmbrăcați care ieșiseră probabil de la serviciile lor și se bucurau de soare, de farmecul falezei și de vegetația abundentă și atent îngrijită a orașului.

miercuri, 11 mai 2011

A dispărut dintre noi Gheorghe Ene, cunoscutul prozator „desantist”

Am aflat cu tristeţe încetarea prematură din viață, ieri, 9 mai, a prozatorului Gheorghe Ene. S-a născut la 16 octombrie 1950, în satul Căldăreşti, comuna Pogoanele, judeţul Buzău. După studii liceale făcute la Buzău, a absolvit Facultatea de Filologie a Universității București în anul 1973. A fost membru al cenaclului „Junimea”. Începând cu 2001, a editat în satul natal revista „Dincoace de pod”. A debutat ca prozator în antologia „Desant ’83”, fiind unul dintre reprezentanții marcanți ai generației 80 în proză. A debutat însă cu versuri în revista Luceafărul şi figurează în antologiile Tineri poeţi (1969), Semnul că nu cunoaştem eclipsa (1978). A publicat volumele de proză O spovedanie a textului, Editura Paralela 45, 1999 și mai multe volume de versuri, ultimul Texte de dincoace, în 2007. Gheorghe Ene a fost și un apreciat profesor de limba și literatura română. A fost membru al Uniunii Scriitorilor în cadrul ASB, secția proză. Prin dispariția lui Gheorghe Ene, literatura noastră suferă o dureroasă pierdere.

marți, 10 mai 2011

Cărți noi! Dumitru Chioaru - Noi developări în perspectivă, Editura Limes, critică * *


Poetul optzecist Dumitru Chioaru este și un comentator al poeziei contemporane și s-a referit în primul său volum cu titlul „Developări în perspectivă” (2004) la operele clegilor săi de generație. Cu acest volum, el trece la poezia promoțiilor 90 și 2000 exprimînd ideea că trei promoții succesive: 80-90-2000 alcătuiesc o formă de continuitate a creației lirice. Prin aceasta, acceptînd criteriul temporal al ivirii promoțiilor lirice „pe decenii”, precum postula Laurențiu Ulici, el se deosebește de acesta în împărțirea generațiilor (trei promoții = o generație), alipind, justificat de altfel, cred eu, ultimele trei promoții lirice, avînd și avantajul de a avea acces la lirica noilor veniți după 2000, pe care, din nefericire Ulici nu i-a mai prins pentru a-și revizui, eventual, punctul de vedere. Mai importante decît aceste periodizări, care nu corespund unor situări valorice, sînt comentariile și judecățile poetului care a citit cu atenție demnă de respect lirica mai tinerilor confrați. În volum apar opiniile sale critice despre 18 nouăzeciști și 18 douămiiști, stîrnind bănuiala că Dumitru Chioaru a vrut să țină și numeric o cumpănă dreaptă între promoțiile recente, care, deși neantagonice, se privesc reciproc cu o anumită suspiciune. Descifrările și demonstrațiile ca și judecățile de valoare ale lui Dumitru Chioaru sînt clare, logice, firești. Criticul este un comentator avizat și înzestrat, descifrînd cu naturalețe și fără patimă ceea ce se vede în operele analizate, fără a lansa ipoteze senzaționale și fără a atribui autorilor intenții după placul său, ori valori exagerate. Deși scrie cu destulă prețuire chiar despre autori încă foarte tineri, unii aflați doar la prima carte, cărora le acordă o binevenită și măgulitoare atenție, Dumitru Chioaru nu se grăbește cu elogiile și comentează rezervat, în limitele unei întîmpinări binevoitoare, dar sceptice. Volumul său are soliditate, emană încredere, este treaba bine făcută a unui autor care chiar i-a citit atent pe cei despre care scrie.

Cărți noi! Silvana Todea-Depounti - Joc de cuvinte, Editura Manuela Marinescu, poezie * *

Am fost destul de uimit dar foarte bucuros s-o regăsesc, pe calea comunicării electronice, pe fosta mea colegă de liceu Silvana Todea-Depounti în ipostaza de poetă în pragul debutului și apoi, destul de repede, să primesc chiar de la ea, sosită la București, volumul consfințind acest debut. Silvana Todea-Depounti a plecat din România de mulți ani și s-a stabilit pe insula Kefalonia unde s-a dedicat pasiunii ei pentru echitație, dresînd cai și arbitrînd concursuri de călărie. În paralel și tot mai stăruitor, s-a ocupat și de poezie, de scrierea ei în română și greacă dar și de traducere și retroversiune. Scriind la fel de firesc în ambele limbi, volumul ei cuprinde texte românești cu traducerea în greacă, dar și texte concepute la început în limba de adopție și readuse la cea maternă. Poeta se exprimă cu mare delicatețe și deplină dezinhibare în versul liber, dar nu ocolește nici rima, așa cum o atestă arta sa poetică, poemul care dă titlul volumului: „Îmi caut cuvintele să mă ascund după ele,/ în locașuri etere, de departe, de vers,/ îmi caut cuvintele în clipe rebele,/ să le-nchid într-un stih sau să fac un demers” Cuvintele „se ascund” în joacă de poetă, iar ea „nu stă de vorbă” cu ele de teamă să nu dea în vileag „o melancolie sau o dragoste” ce le-ar aparține. Versurile cu care Silvana Todea-Depounti își începe cariera poetică sînt uneori potrivite în parabole cu nunațe de basm românesc sau de mitologie greacă, iar ale ori sînt frumoase pasteluri despre natura pe care o iubește și în care nu uită marea și caii. Ea scrie: „am spus vîntului să-mi mîngîie părul./dar acela a adus stropi de mare/ și mi-a desenat pe obraji, lacrimi de fericire”. Mă bucur să fiu primul care salută debutul Silvanei Todea-Depounti în țara ei natală.

duminică, 8 mai 2011

Colocviul de Literatură Science Fiction şi Fantasy, a II-a ediție


Sâmbătă, 7 mai, a avul loc Colocviul de Literatură Science Fiction şi Fantasy, Ediţia a 2-a cu tema "Timpul şi timpurile ficţiunii", organizat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy la Centrul Calderon al Primăriei Sectorului 2.

Colocviul de literatură SF şi Fantasy, ediţia a 2-a și care poartă din acest an numele lui Ion Hobana a avut ca temă "Timpul şi timpurile ficţiunii". Cu acest prilej s-au acordat de către SRSFF și ASB “Premiile Ion Hobana” pentru literatura de gen, volume apărute în anul 2010, premii acordate cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Național, reprezentat la colocviu de doamna Luminița Corneanu.
A fost lansat volumul „Oameni și stele” de Ion Hobana, Editura Eagle, ultimul pregătit de apariție chiar de autor.

Au prezentat comunicări: Horia Gârbea, Ruxandra Cesereanu (printr-un mesaj adresat colocviului de personajul său Mesmeea Cuttita), Lucian Boia, Liviu Radu, Radu Voinescu, Gelu Negrea, Cătălin Badea Gheracostea, Eugen Stancu, Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Ovidiu Petcu, Cristian Tamaş. În cadrul lansării de carte, regretatul Ion Hobana a fost evocat de editorul volumului, Mugur Cornilă, de Alexandru Mironov și Liviu Radu. Două dintre comunicări, susținute de Cătălin Badea Gheracostea și Eugen Stancu, s-au referit la opera lui Ion Hobana.

Premiile Ion Hobana, acordate solidar de SRSFF și ASB pentru lucrări apărute în 2010, au revenit scriitorilor Cristian Mihail Teodorescu pentru volumul „SF Doi”, Editura Bastion, la secțiunea SF, și Liviu Radu pentru „Lumea lui Waldemar”, Editura Tritonic, la secțiunea Fantasy. Pentru debut a fost premiat tînărul autor Bogdan Cătălin Mereuță. S-a acordat Premiul pentru întreaga activitate în sprijinul mișcării literare SF scriitorului Mircea Opriță.

La eveniment au participat scriitori, ziarişti, editori, membri SRSFF și ai ASB, membri ai Centrului Calderon coordonat de directoarea acesteia, doamna profesoară Mihaela Popescu.

(În fotografie, Mircea Oprița primul laureat al premiului „Ion Hobana” pentru întreaga activitate literară. În stînga, așezat, Liviu Radu laureat pentru Fantasy, în dreapta, juriul SRSFF-ASB: Dănuț Ungureanu, Horia Gârbea, Cristian Tamaș.)

Echilibru. Ion Vianu despre „Cazul Breban”

În revista 22, Ion Vianu publică un articol argumentat și care mi se pare de o mare luciditate despre „cazul Breban - Securitate”. Ion Vianu l-a cunoscut bine pe N. Breban și cîntărește corect scăderile lui, inclusiv vederea unui "complot" împotriva sa, absolvindu-l în același timp de acuzația de „turnătorie”. Teza „complotului” vine tot din orgoliul lui Nicolae Breban care se crede suficient de important pentru a (mai) provoca vreo conjurație. Iată cîteva citate semnificative:


„Breban, deci, începe să-şi refacă situaţia socială (după episodul condamnării Tezelor din Iulie n.m.). El are un singur obiectiv: să-şi poată continua nestingherit opera – şi publicarea ei. Vocaţia martiriului – nu o are. Fireşte, după escapada lui occidentală din ′71-′72 este contactat de Organe. Și nu poate să-i scape ce ştia toată lumea, anume că România era condusă de Securitate. Se întâmpla că generalul Pleşită (personaj feroce şi dezgustător) era atunci însărcinat şi cu supravegherea mediilor intelectuale. Făcând dovadă de o colosală capacitate de a-şi domina greaţa, Breban nu numai că-l convinge pe Pleşită de propria-i inocuitate, dar leagă un fel de relaţie, să nu o numim amicală, dar de apropiere, cu abominabilul subşef al gărzii pretoriene a dictatorului.

Breban nu făcea niciun mister din aceste frecventări dubioase. Dimpotrivă, le punea în lumină cât putea. Sub nicio formă, însă, Breban nu „turna“. Breban era indiferent politic, dar nu era un cinic absolut. Avea sentimentul prieteniei. (...)

Breban, „colaborator“? Absurd. Breban, „agent de influenţă“? Nu cât C. Noica, cel care căuta să îi abată de la acţiunea lor anticomunistă pe soţii Ierunca şi pe Sanda Stolojan (la Paris!). Nu cred deloc că vâlva stârnită de revelarea relaţiilor impure ale lui Breban ar fi, aşa cum susţine însuşi Breban, rezultatul unui complot, al unei răzbunări pentru „Trădarea criticii”, eseu recent, în care scriitorul condamna actuala lipsă de solidaritate între literatori. Revelarea documentelor în cauză a fost o operaţie de rutină cerută pentru toţi membrii conducerii Uniunii Scriitorilor.


...Rămâne stenograma convorbirii cu Pleşiţă, care conţine câteva platitudini jenante. De genul: „Servim şi noi ţara“ (adică: abjecta oligarhie ceauşistă) sau (à propos de Eugène Ionesco): „S-a scrântit bătrânul“ („Bătrânul“ tocmai îşi bătuse joc cu mare cruzime de Ceauşescu la Europa Liberă, era mai lucid ca noi toţi la un loc.) Nu e agreabil pentru Breban să i se amintească asta. Mai mult decât un motiv de indignare colectivă, punerea în evidenţă a acestor mici jaculaţii oportuniste ale lui Breban ar fi un bun prilej de examen de conştiinţă pentru cei ce au apucat vremurile turpitudinii. Cine se descoperă curat ca lacrima să arunce primul cu piatra în Breban.
Dar pe mine să nu contaţi.

vineri, 6 mai 2011

Vești bune


În perioada 16-18 septembrie 2010 Administratia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane a participat la adunarea Adunarea Cimitirelor Semnificative din Europa (ASCE) susţinută la Cagliari. La această adunare Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane a aderat la ASCE. Prin aceasta aderare la ASCE, în calitate de membru cu drept de vot, s-a urmarit ca ACCU să promoveze cimitirul Bellu ca punct de reper semnificativ pe harta obiectivelor cultural - turistice europene alături de alte 83 de asemenea aşezăminte.
Am aflat cu întîrziere dar nu prea tîrziu...

Cărți noi! Alice Drogoreanu - fang, Editura Brumar * *


Este crocodilul mai mult lung sau mai mult verde? Același tip de întrebare se poate pune despre poezia scrisă de Alice Drogoreanu: e mai mult fluidă sau mai mult colțuroasă? Dacă admitem că asemănarea între Heraclit și Boussinesq este că ambii s-au ocupat de curgerea fluidelor cu nivel liber, putem trage imediat concluzia că între poezia scrisă de Alice Drogoreanu și Pisica din Cheshire este aceeași relație de cauzalitate ca între surîsul mîței și white-fang.

Într-o foarte aplicată recenzie, în cuvinte simple și elocvente, cum are el obiceiul, Yigru Zeltil, tînăr poet pe care îl apreciez foare mult, concitadin la malul mării cu autoarea și probabil primul comentator al cărții, remarca un salt valoric față de „Mirosiți această femeie”, volumul de debut, dar se arăta puțin dezamăgit de întoarcerea ei la visceralul poeziei feminine douămiiste. Remarca printre altele că verbul „a fute” apare practic în fiecare poem. Problema nu e totuși că visceralitatea s-a demodat, nici nu cred acest lucru, și nici cruditatea lexicală, dacă vine într-un context firesc: „da, vreau să fug/ ca și cum m-ai fute/ cât să-mi pui sufletul la loc”. Ci faptul că abuzul de neoașisme le duce uneori în enunțuri forțate, care apar kitsch: „uarevăr/ dragostea nu se petrece între un șliț și-o pizdă”. Aceste filosofeme de cafenea două stele nu stau bine în niște poeme, oricît de dezinhibate.

O dificultate reală este incoerența programatică: și ea pare uneori jucată, falsată, iar alteori chiar stînjenește. Aș susține ideea unor fracturi sinatctice dacă ar avea, cum trebuie să aibă totul, măsură. Altfel ne putem întreba: „dar mințile nu ni le mai adunăm niciodată”. Mi-ar fi plăcut cîteva, nu multe, texte perfect coerente, perfect rotunde, total lipsite de anglicisme și vorbe de toată ziua, care să echilibreze volumul. Multe fragmente sînt bune, chiar foarte, destule sînt încă jos și pulverizarea lor aparent aleatorie pe pagini tocește colții primelor. O poezie încă neglijentă aș zice, dar cu potențial.

Post-scriptum: Că veni vorba de verbul cu pricina, în romanul său „O zi.Ultima” (Ed. Casa de pariuri literare), Călin Torsan dă într-o pagină, tabelar, conjugarea completă a verbului și declinarea adjectivului aferent. Deși ne descurcam probabil și singuri, să notăm efortul lui de a veni în ajutorul cititorilor.

joi, 5 mai 2011

Cazul Breban - Securitate. Germina Nagîț (CNSAS), intervievată de Andreea Pora în „22”

Germina Nagîț (CNSAS), intervievată de Andreea Pora pentru revista „22”, explică de ce în cazul lui Nicolae Breban s-a luat decizia de înaintare în instanță a cazului pentru că el ar fi făcut „poliție politică”, deși informațiile transmise de scriitor au fost doar verbale. (sublinierile mele)

Să revenim la cazul Breban, care a stârnit destulă polemică şi nemulţumire pe scena publică. Au fost voci care au spus că din documentele prezentate în instanţă de CNSAS nu ar reieşi clar că el a fost informator, nu are Angajament, nu are note informative...
Definiţia colaboratorului, aşa cum e prevăzută de lege, nu se bazează pe elemente, să zicem, „birocratice“ – existenţa unui Angajament, a unui nume conspirativ sau chiar a unui dosar de reţea -, ci pe conţinutul şi pe natura informaţiilor pe care o persoană le-a transmis Securităţii. Circumstanţele sunt foarte importante, nuanţele de asemenea, dar unitatea de măsură nu poate fi decât una singură şi întotdeauna aceeaşi: Drepturile Fundamentale ale Omului sau drepturile civile. Calitatea de colaborator depinde, în esenţă, de natura informaţiei pe care cineva a livrat-o ofiţerilor de Securitate, iar Consiliul nu face decât să propună instanţei un set de documente care, în opinia juriştilor noştri, confirmată de Colegiu, corespund definiţiei din lege. Repet: CNSAS nu se pronunţă şi nu atribuie cuiva această calitate, ci doar înaintează o propunere instanţei, pe baza unor materiale arhivistice.

În ce măsură discuţiile lui Breban cu generalul de Securitate Pleşiţă aduceau atingere Drepturilor Omului şi drepturilor căror oameni?
Din acţiunea prezentată instanţei rezultă că s-au reţinut ca esenţiale pentru documentarea cauzei informaţiile despre persoane din mediul literar, informaţii pe care d-l Breban i le-a comunicat generalului Pleşiţă la telefon: diverse opinii, reacţii şi intenţii ale celor implicaţi în fenomenul cunoscut publicului sub numele de „Mişcarea Goma“. S-au reţinut în acţiune şi rapoarte întocmite de ofiţeri după discuţiile cu d-l Breban, privind mediul emigraţiei române din Paris şi în special Europa Liberă. Or, în această situaţie, colegii jurişti au apreciat că documentele atestă încălcarea dreptului la opinie, la libertatea cuvântului, precum şi accesul liber la informaţii. Citatele vorbesc de asemenea despre încălcarea dreptului persoanei la viaţă privată. (…) în faţa unor note, rapoarte, înregistrări sau fotografii în care e vorba despre viaţa privată, poţi spune că ai ajuns în punctul în care evidenţa se impune. Când informaţiile transmise ofiţerilor, verbal sau în scris, cu sau fără un „contract“ sau o promisiune scrisă (mă refer la Angajament), sunt din registrul vieţii private a altora, eşti susceptibil de a fi încadrat în categoria colaboratorilor.

Au fost folosite informaţiile date de Breban în cazul disidenţei grupului de la Paris?
Unele sinteze informative erau categoric utile în acţiunea „Eterul“ - de exemplu, cele privitoare la Monica Lovinescu, Noël Bernard, Virgil Ierunca şi ceilalţi membri ai secţiei sau ai emigraţiei române. Genul ăsta de informaţii se transmiteau grupei operative şi se exploatau în dosarul de obiectiv, dedicat special Europei Libere şi în dosarele individuale. Era firesc să se întâmple asta, datele trebuiau exploatate operativ, doar nu erau simple cancanuri la o cafea. Că nu le regăsim în formă olografă, semnate cu un nume conspirativ, pentru ofiţer era, cum v-am spus, irelevant. Importantă era destinaţia şi valoarea lor operativă.

Matei Vișniec Domnul K. eliberat, Editura Cartea Românească * *


Acesta este primul roman scris de Matei Vișniec și a fost realizat, după mărturiile autorului, după ce a părăsit țara natală în 1987 și a așteptat publicarea vreo 20 de ani. Romanul începe cu o frază care seamănă cu prima a romanului parafrazat: „Procesul” de Kafka dar și cu „Metamorfoza” aceluiași. Aceasta sună, schimbînd și inițialele personajului, astfel: „Într-o bună dimineață Kosef J. fu eliberat”. Așa cum autorul ne spune de la început, din scurta lui prefață, el rescrie romanul lui Kafka pe dos, descriind șocul eliberării lui Kosef și inadaptarea lui la libertate, ca pe o metaforă a propriei sale eliberări prin fuga din România. Nu e un secret pentru nimeni că romanele și povestirile lui Kafka prin acțiunea și chiar prin stilul dialogurilor au constituit modele pentru dramaturgia lui Matei Vișniec. În acest caz romanul „Procesul” este în chip și mai apăsat o călăuză pentru autorul român.

Cartea e scrisă cu abilitatea unui profesionist deși se cunoaște că este prima operă în proză de mare întindere a scriitorului, obișnuit mai ales cu drame ale absurdului și se mai observă și faptul că a fost scrisă în mare parte înainte de 1989. Se întrevăd și angoasele eliberatului autor deghizat în personajul său. Cele două puncte care pot crea rezerve cititorului sînt însăși existența modelului livresc atît de apăsat pus în evidență și, mai ales, deplina previzibilitate a desfășurării. Personajul Kosef J., odată pus în libertate întreprinde diferite acțiuni și se întîlnește cu alte personaje „kafkiene” care îi măresc senzația de izolare, una mai ceva decît cea carcerală, și în final, ajunge în vechea sa celulă 50 unde se simte el însuși. Final perfect logic dar și lesne de anticipat încă de la primele pagini ale volumului.

Tipul kafkian al acțiunii și dialogului au marcat benefic începuturile dramaturgiei lui Matei Vișniec, fiind vorba de translatarea în alt gen literar a „învățăturii” marelui ceh și de o facultate remarcabilă a scriitorului de a realiza teatralitatea textului. În proză, senzația de pastișă insuficient de ingenioasă rămîne dominantă. Se simte pe deasupra și o anumită complicare a frazei unui autor care debuta atunci în specia dificilă a romanului.

P.S.: Un subiect similar are piesa lui Iosif Naghiu - scrisă însă după 1989, fără posibilitatea „contaminării” de la subiectul lui Vișniec - „Celula poetului dispărut”. Un scriitor persecutat și închis în comunism, vine să-și viziteze celula devenită muzeu al rezistenței și alege să revină în ea ca să scrie. La limită e posibil ca regretatul Naghiu să fi cunoscut subiectul romanului lui Matei Vișniec, pe atunci scris, nu și publicat, dar e mai probabil că a uzat de o idee/situație dramatică „plutind în aer”. La Naghiu e desigur ideea că poetul se simțea mai bine ostracizat dar și glorificat ca erou, decît tratat cu indiferența post-revoluționară. „Celula...” s-a și ecranizat (teleplay), cu Mircea Diaconu în rolul poetului.

miercuri, 4 mai 2011

O viață palpitantă


Cu vreo două zile în urmă, sosit acasă după treburile obișnuite, l-am întrebat pe fiul meu:
- Ce-ai mai făcut astăzi?
Mi-a răspuns:
- Am explorat epave... Am întîlnit balene.
M-am bucurat că, în timp ce eu mă lupt cu banalitatea și rutina zilnică, el duce, în apropierea mea, o existență atît de aventuroasă.

Un poem

Din cîte văd, „pasa poetică” începută prin ianuarie nu s-a terminat cu publicarea volumului „pantera sus, pe clavecin”, ci mă ține în continuare. Cine dorește să citească poemul meu cel mai recent (4 mai 2011) îl găsește aici, pe blogul complementar „Căderea Bastiliei”.

luni, 2 mai 2011

Cărți noi! Emil Lungeanu - Jurnalul lui Henry Wilde, Editura Ghepardul * * *


Un roman ciudat, scurt și incitant, publică Emil Lungeanu (Jurnalul lui Henry Wilde, Editura Ghepardul). Neobișnuit este faptul că este o reconstituire istorică foarte minuțios articulată, iar naratorul e un personaj defunct: Henry Wilde, secund pe vasul Titanic în prima și ultima lui cursă, cea fatală. Teza din roman este argumentată cu date și fotografii și, oricît ar părea de fantezistă, se poate susține ca alternativă la isoria oficială a sufundării marelui vas în 1912.

Un film bine făcut după scenariul lui Emil Lungeanu ar avea încasări serioase, dacă nu chiar cîte a avut povestea siropoasă a filmului omonim cu transatlanicul, dar suspansul ar fi mai mare. Romancierul (considerat de mulți un geniu neînțeles, ascuns de bunăvoie sau împins într-o stranie penumbră) spune povestea alert, precis, din perspectiva unui om plin de necazuri și suspiciuni, ajuns anapoda în poziția înaltă pe care nu și-o dorește. Ceea ce nu aflăm este cum putem noi cunoaște ce gîndea Henry Wilde dacă el a dispărut în naufragiu – e desigur un artificiu literar, aproape singurul într-o povestire foarte veridică. Însăși coperta e una realistă: o fotografie înfățișează trei bărbați pe puntea unui vapor. Ei sînt Henry Wilde, secundul povestitor, Edward John Smith, comandantul orgolios, repezit și stupid al Titanicului și un alt ofițer iar vasul este Olympic, poza fiind din 1911. Puțin știu că Olympic era un vas geamăn Titanicului ca și nava Gigantic (botezat ulterior Britannic). Toate aparțineau companiei White Star Lines, proprietatea magnatului J.P. Morgan.

Acest „bandit fără egal al finanțelor lumii”, cum îl numește în precuvîntare Emil Lungeanu, a înscenat oare dezastrul Titanicului trimițînd cu toată viteza înainte printre ghețuri de fapt vasul geamăn, avariatul și necompetitivul Olympic, pe care numai încasarea asigurării putea să-l mai facă rentabil? Dacă nu a fost așa, de ce obiectele de inventar de pe cele trei gigantice nave nu erau personalizate cu numele acestora? Doar ca să poată fi folosite pe toate trei? De ce s-a dat comanda impulsivului și îmbătrînitului căpitan Smith? De ce numele vasului era scris de mîntuială? Dar de ce „marii șobolani”, magnații invitați, nu s-au mai îmbarcat pe Titanic pentru traversare după escala ultimă de la Queenstown, din 11 aprilie 1912, dacă nu știau de catastrofa ce avea să acopere o fraudă de asigurări mare cît Olympicul (sau cît Titanic, care plecase cu cîteva ore înainte sub masca lui Olympic, fără niciun tam-tam publicitar)? Oare nu era fals al patrulea coș, doar ca să dea o impresie de grandoare în plus?

Dacă a fost sau nu așa, nu vom afla, dar povestea e ingenioasă chiar dacă e o ficțiune, ca și romanul „Futility”, apărut în 1898, din care s-ar fi inspirat autorii înscenării, pusă în „operă” cu prețul a peste 1500 de vieți. Romanul reușit al lui Emil Lungeanu a avut o circulație prea restrînsă și cred că ar trebui reeditat, poate cu ocazia comemorării a 100 de ani de la incidente, în 2012, în condiții care să-i asigure răspîndirea pe care o merită.

Cărți noi! Steampunk – A doua revoluție, Editura Millenium Books * * *


În seria „Antologiile Millenium” de la Millenium Books, editură consacrată pentru lucrările SF românești și străine a apărut încă o lucrare consistentă cu titlul „Steampunk – A doua revoluție”, editor fiind Adrian Crăciun. Volumul, avînd 300 de pagini, cuprinde lucrări scrise, cu o excepție, anume pentru această culegere ale unor autori cunoscuți ai genurilor SF și Fantasy din mai multe generații (între 33 și 67 de ani) și trepte de consacrare. Ei sînt, alfabetic, Aron Biro, Oliviu Crâznic (botezat, prin eroare, Ovidiu Crîznic, chiar la titlul poevstirii), Ștefana Czeller, Costi Gurgu, Michael Hăulică, George Lazăr, Mircea Opriță, Florin Pîtea, Marian Truță, Ioana Vișan, dar în sumar ordinea e alta, nici cronologică, din rațiuni pe care editorul nu le explică. Lucrul de căpătîi este că textele sînt bune și foarte bune și e remarcabil că, deși apar nume grele care nu își dezmint faima, precum Mircea Opriță ori Michael Hăulică, ele au de luptat din greu cu forța narativă și expresivă a mult mai tinerilor Aron Biro, Oliviu Crâznic, de la care aveam totuși așteptări mai mari după recentul roman, Ștefana Czeller, speranță confirmată și după lectura romanului de debut „Cerneală și sînge” la care mă voi referi în curînd, Ioana Vișan, Florin Pîtea, acesta cu o povestire cam rapid dusă la final, dar bine articulată și cu o poantă de zile mari. Jocul de-a „care îmi place mai mult?” e o ispită pentru oricare cititor și fiecare își va găsi răspunsul, după afinități. Nu e exclus ca la un „poll” fiecare dintre povestiri să primească voturi pentru locul întîi, pentru că toate au aspecte prin care ies în evidență. În ceea ce mă privește aș ezita - dacă ar fi să acord laurii unui singur text - între „Profeții despre trecut” de Aron Biro și „Lungul drum din cer acasă” de Marian Truță și cred că aș opta în final pentru cel de-al doilea. Ambele au fantezie bogată, scriitură profesionistă, o excelentă îmbricare a realității cunoscute cu ficțiunea ieșită din inspirația autorilor. În ambele apar personaje reale: Grigore Moisil în confruntare cu Nicolae Ceaușescu, la Aron Biro, iar la Marian Truță, Iuri Gagarin picat din primul zbor cosmic într-o Românie și o lume care au luat-o pe alt drum decît al istoriei cunoscute, rămînînd înapoiate, o lume în care nu s-au inventat avioanele, nici telefonul, ba nu au apărut nici Statele Unite ale Americii. În toate povestirile apar elemente de steampunk clasic: dirijabile, veliere, aerostate, proto-avioane care atacă Constantinopolul (la Costi Gurgu), dar și alte roade ale imaginației autorilor, precum alchimiști care fac aur în serie, dar într-o lume înapoiată ce abia descoperă trăsurile fără cai prin 2005 (la Mircea Opriță). Important e că toate poveștile au un tîlc, suspans și, cele mai multe, un remarcabil umor. Un personaj al lui Michael Hăulică se numește Raul Colentina, prin înlăturarea hîtră a unui semn diacritic. La Florin Pîtea, Vasile Alecasandri întîlnește în zorii Unirii, în timp ce Cuza-Vodă nu se lasă convins de necesitatea progresului și a unor mașini de zburat mai grele ca aerul, un tînăr bizar care șoptește pe străzi: „O, Levant, Levant ferice!”. Și așa mai departe, spre încîntarea și hazul celor care, din proprie curiozitate ori la îndemnul meu, vor parcurge volumul.

duminică, 1 mai 2011

A murit Petru Cârdu (1952-2011)!

Am primit vestea incredibilă a morții poetului Petru Cârdu! Poet de limbă română și sîrbă, traducător, animator cultural, om de teatru. L-am întîlnit la București și la Festivalul de la Neptun, a organizat reprezentarea unei dramatizări pe care am realizat-o după romanul lui Gabriel Chifu „Relatare despre moartea mea”, el fiind și un prieten apropiat al poetului și romancierului din Craiova. Petru Cârdu deborda de inteligență și vitalitate. Cîteva accente legate de personalitatea regretatului poet găsiți și pe blogul poetului Marcel Tolcea.

Petru Cârdu (25 septembrie 1952, Barite, Serbia) a fost un remarcabil un poet şi traducător. Şcoala, începută în satul natal, e continuată la Vîrşeţ. Studiile superioare le face la Belgrad (filologie) şi la Bucureşti (istoria şi teoria artei). După absolvire (1977), este redactor, apoi preşedinte (din 1988) al Comunei literare Vârşeţ, membru în redacţia revistei „Lumina" (1974-1981) şi (din 1984) redactor corespondent pentru Vârşeţ al Postului de Radio Novi Sad. Colaborează la numeroase reviste literare din România şi din Iugoslavia. A primit Premiul Festivalului iugoslav de poezie (Titograd, 1980), al Societăţii Scriitorilor din Voivodina (1995) etc. Debutează precoce, cu poezii în ziarul „Libertatea" (1968), şi editorial, cu volumul Menire în doi (1970). A fost directorul Teatrului din Vîrșeț. A tradus numeroase volume din română în limba sîrbă din operele unor autor precum Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Ana Blandiana şi Paul Celan.

Opera

• Menire în doi, Pancevo, 1970;
• Aducătorul ochiului, Pancevo, 1974;
• Pronume-Zamenice, Vîrşeţ-Pancevo, 1981;
• Căpşuna în capcană, Novi Sad, 1988;
• În biserica Troia, Pancevo, 1992;
• Şcoala exilului, Craiova, 1998.

Anunțul retragerii lui Nicolae Breban

În post-scriptum la scrisoarea deschisă adresată Președintelui USR Nicolae Manolescu, Nicoale Breban scrie:

„Cu această ocazie îmi anunţ retragerea mea din consiliul USR (sic!). Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere (sic!) a breslei noastre şi nici preşedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act. Nu, să nu se creadă că e vorba la urma-urmei de o sfadă, de o „neînţelegere gălăgioasă” între un romancier şi un critic. Nu, lucrurile au luat o turnură prea gravă, nu pentru subsemnatul, ci pentru întreaga noastră suflare literară, şi e de la sine înţeles că eu mă retrag din treburile publice ale unei comunităţi care nu ştie sau nu poate să lupte nu numai pentru drepturile şi nevoile imediate, dar şi pentru păstrarea vie a marii tradiţii a Gândului şi literaturii române. (...) Oare, să fiu din nou profet în vremuri tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest rol, adesea incomod şi extrem de riscant, prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei mele literaturi (sublinierile mele, H.G.). Române!”

Probabil din cauza supărării, Nicoale Breban, care a fost chiar vicepreședinte al USR, confundă Consiliul -în care a fost ales în 2009- cu Comitetul Director din care a făcut parte pînă în 2005. Oricum nu e clar de ce nu consideră acest comitet (sau consiliu) demn de a primi actul cîtăvreme nici unul, nici altul nu au luat vreo poziție împotriva lui.

Mai sus, în cuprinsul scrisorii, N. Breban amintește în treacăt de necesitatea de a locui în străinătate, ceea ce firește că îl pune în dificultatea sau imposibilitatea de fapt de a participa la ședințele Consiliului, fapt ce ar justifica retragerea sa fără alte motivații.

Nicolae Breban demisionează din Consiliul USR


Printr-un fel de „scrisoare deschisă”, ajunsă la mai mulți scriitori prin mijlocirea redacției „Contemporanul”, Nicolae Breban spune că se retrage din Consiliul USR dar fără a scrie o demisie explicită pentru că respectivul Consiliu nu ar merita onoarea unei demisii în scris. Nu e clar atunci de unde trebuie să afle Consiliul de demisie.

La ședința precedentă, Consiliul USR a hotărît să nu se pronunțe asupra deciziei CNSAS că Nicolae Breban ar fi făcut poliție politică așteptînd decizia Curții de Apel. Mai mult, a reieșit ideea că, indiferent de decizia acestei Curți, statutul USR nu prevede vreo sancțiune în cazul că ea, decizia, ar fi defavorabilă lui Breban.

Scrisoarea foarte lungă a lui Nicolae Breban (adresată lui Nicolae Manolescu) începe cu o frază destul de neclară, dar care în esență neagă încă o dată legăturile lui cu Securitatea. Și mai jos, în corpul scrisorii, Nicolae Breban repovestește fapte din perioada comunistă prin care vrea să probeze că nu a fost colaborator al puterii comuniste, ci victima ei.

Iată preambulul scrisorii lui N. Breban.

„Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata [adică Nicolae Manolescu], o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!”

(în fotografie N. Breban, Aura Christi, N. Manolescu, Gabriel Dimisianu, probabil la Neptun în 2005, fotografie trimisă de „Contemporanul”)

Postări populare

Arhivă blog