vineri, 30 septembrie 2011

Problema Steaua-Vaslui

Recentele performanțe ale echipelor noastre de club, la fotbal, mai exact predilecția lor pentru egaluri, cînd nu sînt învinse totuși în ultimele 3 minute, mi-au sugerat enunțul unei probleme. Vă puteți încerca logica și abilitatea de calcul. Iată:

Într-o grupă sînt patru echipe care joacă între ele tur-retur, fiecare cu fiecare. Pentru egal se acordă un punct, pentru o victorie trei puncte, pentru înfrîngere zero puncte. La egalitate de puncte, se ține seama, în ordine, de rezultatul direct, golaveraj, numărul de goluri marcate. Se califică primele două clasate.

Se poate califica o echipă care face doar meciuri egale - 6 puncte ? Dar 5 meciuri egale - 5 puncte? Dar 4 meciuri egale - 4 puncte?

Se poate califica o echipă cu 4 puncte obținute din un egal și o victorie?

Pînă acum a fost simplu... Acum...

...Să se calculeze probabilitățile ca o echipă să se califice cu 6, 5, 4 puncte numai din egaluri. (Se consideră, la toate meciurile, că victoria egalul și înfrîngerea sînt echiprobabile)

Traumatismele Albei ca Zăpada



Ieri, joi, fiul meu Tudor (Huppy, 4 ani și 10 luni) a fost la teatru cu grupa „medie” de la grădinița lui. A urmărit spectacolul „Albă ca Zăpada”. Acțiunea și numele personajelor îi erau perfect cunoscute din carte și din filmul lui Disney. La final, la întoarcerea la „sediu”, copiii au fost întrebați cum le-a plăcut spectacolul. Majoritatea au admis convențional că le-a plăcut. Huppy a declarat că „nu prea i-a plăcut”. De ce? „A fost cam violent și Albă ca Zăpada a fost traumatizată”, a răspuns el.


Educatoarea, cam uimită probabil de vocabularul tînărului critic, a convocat-o pe mama acestuia și i-a comunicat situația și spusele lui. Cu acest prilej, s-a aflat că Huppy, deși cunoaște literele și cifrele și calculează cu dexteritate, refuză să le scrie de mînă, ceea ce arată rolul PC-ului și tastaturii în viața noilor generații.

Dincolo de hazul întîmplării, mă tem cu adevărat că spectacolul a fost „cam” violent și că, deși nu au putut exprima atît de clar și neologistic nemulțumirea lor, mulți copii au resimțit neplăcerea că biata Albă ca Zăpada a fost traumatizată. Dvs. știți ce vede copilul dvs. sub aparența blîndă a unui basm?

Foto: Albă ca Zăpada în varianta soft a lui Disney și Huppy studiind fenomenul cavitației la pompele centrifuge

joi, 29 septembrie 2011

Haimanaua, Rapidulețul și berea


Azi la prînz, pe terasa Muzeului, am pariat cu prietenul meu, prozatorul Emil Mladin, căruia tocamai i s-a reeditat izbutitul roman „Haimanaua”, apărut inițial la începutul anilor 90:

- pe o bere că Rapidul nu dă gol în meciul cu PSV
- pe a doua că Rapid pierde la 2 sau mai multe goluri diferență.

În minutul 89, pierdusem ambele beri dar eram (relativ) mîndru că sînt român și de intuița lui Emil.
În minutul 90 era 1-2, dar berile tot le pierdusem.
În minutul 90+2, cîștigasem la loc o bere, dar se dusese ambițul!

După meci, PROTV a transmis un film de groază, dar nu mai era cazul. Îl văzusem pe Arena Națională.
Mă uitam pe internet la fața lui Răzvan Luceascu și am înțeles titlul lui Emil Mladin: Haimanaua.


P.S.: Alcoolul dăunează grav sănătății. Dar...
Privirea meciurilor în care evoluează echipe românești poate fi mortală

miercuri, 28 septembrie 2011

Nu-mi prea plac galacticii

Competiția sportivă presupune victorii și înfrîngeri. Unii înving mai des sau mai categoric. Cînd însă cineva învinge tot timpul și la scor trezește admirație o vreme, dar aceasta, inevitabil se blazează. Bucuria competiției e dată și de doza de imprevizibil. Dacă o echipă colectează toate valorile devenind „extraterestră”, dacă un jucător cîștigă totul spulberînd inevitabil adversarii, încît casele de pariuri nu-l mai pun pe liste sau îi acordă cote de 1,05, competiția nu mai are haz.

De aceea, față de campionatul de fotbal al Spaniei, dominat de galactici și extratereștri pe care orice parior îi antipatizează pentru că nu îi dau cîștig, cel al Angliei e mult mai vioi, ca și al Italiei, ba chiar de bergenbier-ul noastru în care apar din neant - ca în neant să cadă - echipe ca Urziceni, Cluj, Oțelul rupînd repulsiva monotonie a vremurilor cînd Steaua și Dinamo luau tot: jucători și trofee. Și la tenis, seriile neîntrerupte de victorii și marile sau micile șlemuri, oricît ar fi de admirabile nu sînt neapărat agreabile.

Unul dintre sensurile întrecerii este surpriza, altul e echilibrul. Stadioanele se umplu la jocuri echilibrate și se golesc la cele în care rezultatul e cunoscut dinainte. Extinzînd la literatură aceste observații, trebuie să spun că o carte unanim elogiată, un autor proclamat clasic în viață mă fac să ezit între admirație și dorința de a trăi suspansul controverselor.

Cariere de execepție aniversate de dramaturgi


Marți 27 octombrie, la sediul Uniunii Scriitorilor, a avut loc o ședință festivă a Secției de Dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Au fost omagiați cîțiva membri, veterani ai secției, care, în ultimele luni, au împlinit vîrste venerabile și au o activitate de peste o jumătate de veac în dramaturgie, critică teatrală și în folosul breslei literare. Cei pe care Secția de Dramaturgie i-a aniversat cu acest prilej - dar s-ar cuveni ca întreaga lume literară să le poarte respectul cuvenit – au fost, în ordinea invers cronologică: Silvia Kerim, Dan Tărchilă, Paul Everac și proaspătul nonagenar Alexandru Popescu. Din păcate Paul Everac nu a putut fi prezent în persoană, din motive de sănătate, dar urările celor prezenți vor contribui, sperăm, la grabnica sa restabilire. S-a păstrat un moment de reculegere în memoria regretatului critic teatral B. Elvin, pe care toți l-ar fi dorit printre aniversați, dar cu care timpul a fost din păcate nerăbdător.

Au luat cuvîntul, elogiind nu performanța longevității, ci cariera literară de excepție și energia nesecată pusă în slujba teatrului președinta Secției de Dramaturgie, Lucia Verona și președintele ASB, Horia Gârbea, membru și el al secției. Silvia Kerim, Dan Tărchilă și Alexandru Popescu au rostit cîte o emoționantă alocuțiune. Secția de dramaturgie a ASB, cea mai mică, dar și cea mai solidară, cum s-a subliniat, dintre cele șase ale Asociației, și-a sărbătorit confrații printr-o manifestare din care nu a lipsit, apoi, la obișnuitul pahar de șampanie, conturarea unor proiecte de viitor pentru stagiunea 2011-2012. Vivacitatea dramaturgilor bucureșteni a fost marcată și de faptul că unii dintre ei, directori de teatre, actori, profesori universitari de actorie nu au putut participa direct, fiind în plină activitate profesională și exprimînd doar prin mesajele lor un elogiu sărbătoriților.

Președinta secției a anunțat cu acest prilej deschiderea noii stagiuni a Clubului Dramaturgilor în ziua de 3 octombrie 2011, tot în Sala Oglinzilor cu lectura a două piese de Liviu Lucaci.

În imagine: Silvia Kerim, Alexandru Popescu, Dan Tărchilă. În fundal, Ion Chelaru.

Poeți între Olimp și Marea Egee (IV) - Să nu uităm juriul!



marți, 27 septembrie 2011

Poeți în recital între Olimp și Marea Egee (III)




Horia Gârbea,
Daniel Bănulescu,
Marian Drăghici

Poeți în recital între Olimp și Marea Egee (II)





Nicolae Coande, Paul Aretzu, Ioan Es. Pop, Gabriel Chifu

Poeți în recital între Olimp și Marea Egee (I)





Adrian Popescu, Bucur Demetrian, Gabriela Gheorghișor (citind poeme de Varujan Vosganian), Ioana Dinulescu, Nicolae Prelipceanu

Comemorare Constantin Stan. Clubul de proză își comemorează fondatorul

De pe blogul Luciei Verona am aflat că...

„Se reia Clubul de Proză "la formarea ideilor". Marţi, 27 septembrie, 2011, ora 17. La Muzeul Naţional al Literaturii Române. Va fi, cum spune Ştefania Coșovei, organizatoarea clubului din partea MNLR, prima şedinţă fără Costi... dar cu Costi...

Şi o veste pentru prietenii şi cititorii blogului lui Costi Stan. Blogul rămîne, datorită soţiei lui Costi, Cristina, care va posta texte privitoare la activitatea şi viaţa lui”.

luni, 26 septembrie 2011

Gabriel Chifu a cîștigat Cununa de Lauri. La egalitate pe locurile 2-3, Horia Gârbea și Nicolae Prelipceanu. Craiova - București 39-33



Gabriel Chifu a cîștigat Cununa de Lauri de la Muntele Olimp, impresionînd juriul și asistența în toate rundele. S-au citit poeme inedite, altele în fiecare rundă: preliminară de 12, de 6 calificați și finala de trei.

La egalitate pe locurile 2-3 s-au situat ceilalți doi calificați în finală: Horia Gârbea și Nicolae Prelipceanu.

După runda de 12, s-a făcut o medie a notelor juriului pentru componenții fiecărei echipe. Rezultatul: Craiova - București 39-33! Filiala Craiova, inițiatoarea proiectului, va provoca în anul 2012 o altă filială pentru ediția a 2-a în alt loc cu încărcătură simbolică pentru poezia lumii.

Echipele participante:

București: Daniel Bănulescu, Marian Drăghici, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Varujan Vosganian.

Craiova: Paul Aretzu, Gabriel Chifu, Nicolae Coande, Bucur Demetrian, Ioana Dinulescu, Adrian Popescu (invitat din Cluj, în conformitate cu regulamentul care permite 1-2 „stranieri”).

În imagini: Trofeul și Gabriel Chifu în recital

Turnirul poetic "Cununa de lauri de la Muntele Olimp"




Un eveniment organizat de Uniunea Scriitorilor cu sprijinul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, ICR, Primăriei sectorului 2 București, Prefectului Județului Dolj, Primăriei Craoiva și al băncii grecești Alpha Bank, s-a desfășurat între 20 și 25 septembrie la hotelul Olympian Bay din localitatea Leptokaria, Grecia. Au participat cîte șase poeți din filialele USR Craiova și București. Au jurizat trei cunoscuți critici, cîte unul din fillialele concurente: Dan Cristea și Gabriel Coșoveanu, și Președintele USR, dl. Nicolae Manolescu, împreună cu dl. primar Neculai Onțanu, membru de onoare din partea publicului.

Trofeul competiției a fost realizat de artistul plastic Marcel Voinea, iar afișul și casetele cu chipurile participanților de artista Mihaela Șchiopu.

Partea a doua a proiectului va consta într-un recital de gală la Ateneul Român, la 19 noiembrie 2011, selecția poeților care vor citi și moderarea Galei aparținînd Președintelui USR. Evenimentul va fi televizat în direct.

În imagini: Casetele cu chipurile participanților, realizate de Mihaela Șchiopu, care cuprind poeme ale fiecăruia, și juriul ascultînd recitalul.

luni, 19 septembrie 2011

Spre Olimp!



Mîine voi ajunge la poalele Olimpului, în locul unde s-a născut Orfeu. Un turnir poetic inedit a găsit aici locul cel mai potrivit de desfășurare. Marea Ionică ne va întîmpina cu o furtună (după cum prevăd meteorologii), poate ca reacție la încercarea poeților contemporani de a-l concura pe Orfeu. Dar nu are importanță pentru că poemele celor sosiți vor îmblînzi vremea, precum cîntecele înaintașului mitologic fiarele.

Îmi iau deci rămas-bun pentru o săptămînă dacă zeii nu-mi vor scoate în cale vreun post internet.

Cărți noi! Medeea Iancu - Divina Tragedie, Ed. Brumar * *


Orice critic este dispus să acorde unui debutant un comentariu mai generos, ori să sublinieze cu precădere părțile pozitive ale scrierilor de debut, să încurajeze vocația începătorilor. Se poate spune că un scriitor are parte de comentarii binevoitoare cel puțin de două ori: la debut și la necrolog. Nu este însă potrivit ca bunăvoința întîmpinării debutului să se transforme în extaz, în exaltarea unor calități care lipsesc ori nu sînt vădite, în vorbe mari pe care, de altfel, criticii respectivi le împart cu zgîrcenie altora, consacrați. Nici trecerea sub tăcere a defectelor și ignorarea influențelor, la care majoritatea începătorilor sînt supuși, nu poate fi un lucru constructiv.

Medeea Iancu este o debutantă cu destule calități, cu tehnică, tributară unor modele. „Divina tragedie”, volum de debut onorabil, cu pasaje pregnante și cu diluări destule, resimte influența optzecistă-nouăzecistă și se înscrie într-o serie al cărei cap este cel de mulți urmat, de nimeni egalat: Cristian Popescu pe care poeta îl combină ingenios cu piesele de deghizare infantilă ale Simonei Popescu. S-au mai ilustrat pe această linie poeți feluriți de la Mihail Gălățanu și Diana Manole la Saviana Stănescu și mai nou la Iulia Militaru. „Divina tragedie” este un „poem de familie”, construit de-a lungul unui fir epic, în care evenimentul central, reperul existenței povestitoarei-copil, este dispariția tatălui. Această tragedie e suprapusă cu aceea a bolii aceluiași personaj narator, supus la intervenții medicale severe și a cărui frică de moarte, potențată de traumatismul infantil al decesului părintelui iubit, generează textul.

Nu cred însă că elogiile halucinante semnate pe copertă de Ion Pop, Al. Cistelecan, Nichita Danilov și Luigi Bambulea au acoperire prin textul închis în această copertă. „Terifiantă cronică de familie”, ”Simfonie a unei dureri sublimate”, „Momentul recuceririi unor teritorii uitate”, „nu e un simplu debut, nici măcar un debut excepțional, ci un eveniment” etc. etc. sînt vorbe prea mari pentru un debut izbutit, dar nu ieșit din comun.

De prisos să mai subliniez că elementele principale ale construcției nu sînt noi: redarea existenței și mai ales a unei drame de familie din perspectiva copilului, relația cu tatăl și rememorarea ei după extincția acestuia, infernul maladiei proprii și notarea rece a senzațiilor prilejuite de boală și tratament. Medeea Iancu le tratează într-o viziune proprie, pe-alocuri originală și impresionantă, pe-alocuri atinsă de banalitate ori exagerată în anumite laturi. Cel mai mult supără excesul de enumerări în chip de joc infantil: ”tata este un tată cu ficatul mărit/ tata este un tată fără splină/ tata este un tată fără soție/ tata este un tată fără pat” etc. care se întîlnesc destul de des. Nu mi s-au părut inspirate nici sublinierile prin majuscule ale unor versuri anodine precum: EU ATÎRN DE INIMA TA CA DE UN CATHETER, nici copilăreala cînd devine excesivă. Mai sobră, echilibrată și inspirată este ultima secțiune, Largo (sînt trei, cu indicații de interpretare ca la un concert). Cu excepția finalului său, care este și al cărții, în care se cade iar într-o interminabilă enumerare de „dumnezei”: „dumnezei căzuți, dumnezei puturoși, dumnezei provinciali”, vreo 15 la număr cu toții, sastisind cititorul și secătuind orice metafizică.

La ce ne putem aștepta de la Medeea Iancu în viitor e greu de spus, debutul e o carte completă în sine și finită, calea aceasta nu mai poate fi reluată. Poetă cu calități dar cu scriitura insuficient supravegheată, ea poate evolua doar astupîndu-și urechile pentru cîntecele de sirenă ale elogiilor exagerate.

duminică, 18 septembrie 2011

In Memoriam B. Elvin

Am aflat cu tristețe vestea încetării din viață a reputatului scriitor Elvin Bernstein (B. Elvin), unul dintre decanii de vîrstă ai Uniunii Scritorilor. Fie să găsească pacea veșnică!

*

B. Elvin s-a născut la Moinești la 24 august 1927. Din cauza etniei sale, a fost împiedicat să studieze la Liceul “Mihai Viteazul”, fiind obligat de legile rasiale ale timpului la muncă forțată. A reusit să urmeze cursurile Liceului “Cultura”-Max Aziel, unde l-a avut ca profesor de limba română pe Mihail Sebastian. A debutat ca publicist în revista “Caiete culturale”, editată chiar de el, iar ca literat, în ziarul “Ecoul” (1944), cu un medalion G.B.Shaw, semnat cu pseudonimul Paul Scorțeanu. După absolvirea liceului, a urmat cursurile de Estetică ale Facultătii de Filosofie din Universitatea București. Ca student și apoi absolvent a colaborat la revistele: “Contemporanul”, “Gazeta literară”, “Luceafărul”, “Viata românească”.

După absolvirea facultății, în anul 1950, a lucrat la Editura Tineretului, dar a fost exclus din partidul comunist și din editură. Ulterior a scris și publicat volumul “Anatole France”, care i-a atras excluderea din din redactiile la care activa, timp de trei ani. Volumul era îndreptat împotriva fanatismului politic și era inspirat de revoluția anticomunistă maghiară din 1956. Ulterior a reusit să devină secretar literar la Teatrul de Comedie și apoi Teatrul National “I.L.Caragiale” din București, unde a initiat și a editat vreme de 20 de ani publicația trimestrială “Caietele Teatrului National”, una dintre cele mai valoroase publicații culturale a anilor ’70-’80.

După revoluție, începînd din 1992, B. Elvin a devenit redactor șef al altei publicații de prestigiu: „Lettre Internationale” – ediția română, pe care a condus-o pînă la sfîrșitul vieții. B. Elvin a fost un scriitor atașat mișcării teatrale, a scris critică de teatru și a făcut parte din Secția de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. În afară de activitatea sa publicistică, a publicat numeroase volume de eseu și romane între care: “Dupa o lunga și grea suferință” (1973), “Partea mea de comedie” (1974), “Prin ce se deosebește această noapte?” (1977), “Hotarul imaginar” (1980), “In continuare” (1982), “Colțurile cercului” (1985), “Patru și un absent” (1988).

Prin dispariția lui B. Elvin, literatura română, presa noastră culturală și lumea literară din România suferă o grea pierdere.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Cărți noi! Gelu Vlașin - Ayla, Editura Cartea Românească * * *


Gelu Vlașin este un poet care se promovează bine. Și-a construit un imperiu virtual numit „Rețeaua literară”, unde organizează publicări și competiții lirice, și asupra căruia domnește cu aplomb și hărnicie. Folosind cu abilitate mediul virtual, el face ca, măcar printre tinerii poeți, să nu prea existe unul ce nu i-a auzit numele sau citit o parte din operă. Este sigur că influența lui Gelu Vlașin nu s-ar putea exercita dacă nu ar fi un poet experimentat și de valoare și, în plus, un poet trendy. Publicarea volumului Ayla este și o manevră de imagine, Gelu Vlașin combinînd avangardismul de scriitură și atitudine cu înfigerea unui pilon sigur în teritoriul stabil al certitudinilor editoriale. Pe scurt, poetul „tratat la psihiatrie” (titlul unui volum anterior) știe să utilizeze clișeul romantic al psihedelicului fiind, în realitate, un pragmatic.

Vorbind efectiv de poezia lui Gelu Vlașin din recentul volum, vom remarca foarte repede un limbaj direct, care nu ocolește însă cîte-o metaforă spectaculoasă. Poezia nu este reflexivă, dubitativă, ci afirmativă, jubilantă, asemeni celei a unui Labiș adolescent, deși poetul nostru, împlinind recent 45 de primăveri, i-ar putea fi tată unui poet la vîrsta „primelor iubiri”: „ayla/ e o lume/ și lumea asta/ e dincolo de lume/ când o îmbrățișez/ simt sfâșierea luminii/ încă nu știu dacă/ eu fac parte din lume/ sau lumea face parte/ din mine” ori „aș vrea atunci/ să prind buzele aylei/ într-o menghină/ a buzelor mele/ apoi să mă/ transform/ într-o libelulă/ sărutul meu/ să devină/ o limbă imensă de foc”. Aceste texte, cele din primul ciclu poetic intitulat chiar Ayla, comunică puțin, și relativ monocord. Ele se înscriu într-o reprezentare serială: ipostaze ale Aylei și ale adoratorului ei, universul este deliberat redus la cei doi îndrăgostiți, lumea în care ei baletează, ca Amor și Psyche, este un decor de contururi vagi. Numai că, invers decît în mitologie, Cupidon este cel care, cu opaițul poeziei, caută să o lumineze pe Ayla.

Al doilea ciclu al cărții - care nu are cuprins, fapt enervant pentru cronicarul care vrea să regăsească anumite pasaje – este un „calendarium” în care autorul își narează destul de simplu experiențe cotidiene care semnifică prea puțin pentru un neimplicat. De fapt e o reverență în fața scriiturii directe, uneori argotice a ultimului val și a corifeilor acestuia ale căror nume sînt menționate uneori cu litere aldine, dar lipsite, cum e bon-tonul, de majusculă. Să reținem jucata indiferență, blazarea și limbajul mai frust, prin care Gelu Vlașin se aliniază explicit două-miiștilor tîrzii. „încă din prima zi./ mi-am băgat picioarele./ cristinei nici nu-i pasă./ și poate nici manasia./ n-a fost în cea mai bună formă./ înjurînd formele fixe./.../doboș nu mai vrea să scrie/... am văzut-o pe lolita./ volatilizându-se în brațele lui coman.”

Ultima secțiune, „sentire” se compune din fragmente pansive, reflecții care mobilizează concepte. Ea nu are nimic, dar absolut nimic, în comun cu cele anterioare Poetul filozofează, marcîndu-și cuvintele în două moduri: cu litere cursive pentru trăirile subiective, și cu litere aldine pentru termenii pe care probabil îi consideră consacrați drept termeni filosofici: gândire, trăire, înspre, dinspre, deși unii sînt simple prepoziții care nu au, intrinsec, nicio încărcătură semantică specială. Reflecțiile din această zonă, mai puțin simpatică, a volumului sînt uneori inutil prețioase, părînd că ridică la rangul de dicton simple tautologii: „ești un călător dacă știi să călătorești”. „privesc mereu înspre și nu dinspre noțiunea de liber” etc.

Cred că un cititor lucid poate face abstracție de aceste ultime și, din fericire, puține texte, pentru a descoperi un poet viu, jubilant, un neo-neo-romantic ardent.

vineri, 16 septembrie 2011

Cărți noi! Eusebiu Ștefănescu Arhivarul clipei, Editura Semne * * *


Fotografia unei scări, așezată astfel încît treptele merg perfect pe verticală, iată coperta (semnată de Mircia Dumitrescu) a volumului, primul cred, publicat de Eusebiu Ștefănescu. Cine nu-l cunoaște pe maestrul Sebi Ștefănescu a pierdut enorm, dar nu totul, pentru că poate recupera oricînd, distinsul actor fiind o persoană prin excelență afabilă și accesibilă, deschisă dialogului. Dar o cale de cunoaștere este și prezentul volum.

Eusebiu Ștefănescu se definește perfect ca un om al clipei, al versului sau catrenului ivit în clipa de inspirație – cea de la masa cafenelei sau terasei, de la marginea scenei, a arlechinului sau din ușa cabinei teatrale - a calamburului isteț care unește prin admirația în fața vervei pure poeți, critici, actori, pictori. Clipă trecătoare, moment fulgurant, destinat minunării pe loc și apoi uitării. Dacă nu cumva, reținîndu-l din mers, „arhivarul clipei”, cu memoria sa uluitoare, îl va restitui cîndva. Cîte versuri de Nichita Stănescu, edite sau inedite știe Eusebiu Ștefănescu, cîte catrene improvizate de regretatul Dan Laurențiu, cîte maxime de atîția alții, unii geniali iar alții anodini dar care, iluminați de privirea zeilor sau de o sută de votcă, și-au spus, vreodată măcar, gîndul memorabil, adînc sau doar spiritual? Nimeni nu va putea contabiliza. Cîți scriitori, actori, regizori, de toată mîna și din toată țara a cunoscut? În privința asta e mai bogat decît magnații și mogulii, dar bogăția lui e mai trainică, pentru că nicio criză nu o poate seca.

Cartea lui Eusebiu Ștefănescu e jovială și exactă, e generoasă cu lectorul, este o mărturie prețioasă a celui care „a fost acolo”. E excelent că ea există. Iată încă o anecdotă, dintre cele demne de condeiul lui Eusebiu Ștefănescu. Se punea problema, în ziua de marți 13 septembrie, fix la ora 13 și 13, pe terasa Muzeului Literaturii, autorul mai avînd un simplu exemplar asupra sa, cui îl va dărui: lui Dan Cristea sau mie? Eu, bănuind că volumul are sub 200 de pagini, am zis: „Îl rupem în două, dar eu iau prima sută de pagini”. Din fericire, criticul Dan Cristea, generos ca totdeauna, dar și cartezian, a replicat: „Ia-l tu pe tot și, după ce-l citești, mi-l dai și mie”. Așa voi face, dar numai cu împrumut, deoarece doar eu m-am ales cu dedicația prețioasă a actorului.

Ar fi frumos să vă povestesc măcar cîteva dintre întîmplările și evocările din cartea lui Eusebiu Ștefănescu, dar, povestindu-le eu, le-aș răpi hazul intrinsec al autorului, pe care merită să-l gustați direct și, mai ales, n-aș ști pe care s-o aleg, avînd în vedere hazul tuturor. Pe unele, cunoscute oral, precum cea cu Horia Lovinescu și cele două pahare, unul mare, unul mic, aparent cu apă și vodcă, dar în care era exclusiv vodcă, am relatat-o și eu cîndva, Eusebiu Ștefănescu are meritul de a le fixa scriptic pe toate adăugîndu-le farmecul personal al relatării.

De aceea vă voi spune „una cu Dan Laurențiu”, aflată de la Eusebiu Ștefănescu și care nu apare în carte, actorul fiind nu pudibond, ci pur și simplu decent. Poetul Dan L. care a scris atît de grav, risipind doar oral umorul său, luase act de replica, fals atribuită de altfel, unui personaj memorabil al vremii noastre: „oscilez între metafizică și clitoris”. Omul spusese „metafizică și catharsis”, dar jurnalista care-l intervieva nu a înțeles ultimul cuvînt sau i s-a părut mai „șic”, mai „breaking news”, al doilea. Oricum, aflînd butada care făcea epocă, Dan Laurențiu a improvizat un catren parodic păstrat de memoria lui Eusebiu Ștefănescu:
„Metafizic și emfatic,
Eu aștept să-mi faci un semn
Și-n l.... tău sălbatic
Bat cu limba mea de lemn”.

La 09.11.11 frații (nu gemeni) care rezistă

În ziua de 11 septembrie 2011 la clubul „Bridge for Fun” organizat de Jeni cu indicibila ei ospitalitate de totdeauna s-au nimerit... 13 competitori. Al 13-lea, supranumerar, a fost chiar subsemnatul. Așa încît concursul individual, foarte plăcut de altfel, a trebuit să consemneze doi „gemeni” pe același cal: nașul meu Dan B., vechi partener, și cu mine, evoluînd alternativ, cîte trei done, în deplină frăție.

Din păcate pentru noi, trei avioane au lovit cuplul nostru în trei done consecutive și anume exact în cele în care mă nimerisem eu la pupitru și am luat trei de 0 la rînd. Dacă din cele 18 Match-points puse în joc am fi obținut măcar 3, am fi ieșit la poalele podiumului, dar așa ne-am mulțumit cu un onorabil loc 6 la 3 puncte (69 MP) de locul 4. Cititorii increduli pot găsi clasamentul complet aici!

Concursul a fost cîștigat cu 78 p de Cristina, realizatoarea blogului „Bridge for Fun”, posesoarea unei acute licitații.

M-aș fi temut de ghinionul celor 13 partanți, dacă n-ar fi fost de față la nr. 14 și 15 simpaticii setteri ai gazdei: Șapte și Scumpi, o axă în permanent releu.

miercuri, 14 septembrie 2011

Cărți noi! Maria Postu Povestiri de trezit adulții, Editura Tracus Arte * *

Poeta scrie proză miniaturală, minusculă adesea, care ia de multe ori forma unor mici eseuri. Sînt și destul confesiuni lirice ale unui narator sensibil, nu mereu același, dar care putem bănui să se suprapune destul de frecvent cu personalitatea autoarei. Epicul este redus, dialogul lipsește aproape cu desăvîrșire, excepțiile se numară pe degetele unei mîini. Scriitoarea nu s-a desprins și nici nu pare să aibă dorința de a se desprinde de modul liric de a reflecta realitatea, nu are nicio chemare pentru proza „viguroasă” ori obiectivă și rămîne în „sufrageria sufletului său”, considerînd, nici vorbă, că peisajul ei interior e mai interesant decît orice descriere. Cu excepția celei care zice „eu”, personajele sînt simple contururi care trec prin scenă avînd în spate un reflector puternic menit să le anuleze totul în afară de siluetă. Cîteva povestiri sînt la persoana a III-a, de pildă cea intitulată „Diva”, dar și aici totul este tratat eseistic sau liric, nu aflăm nimic despre vreo actriță concretă ci numai generalizări ale condiției de artist. Observația Mariei Postu se dovedește acută aproape numai în descrierea unor stări lăuntrice, realitatea exterioară ființei personajului central, narator sau nu, este ca și inexistentă. Unele texte sînt fantezii lirice cărora nu li se poate atribui foarte ușor un sens. Astfel e „Prietenia cu linia invizibilă”. Scriitoarea evită cu bună știință să povestească și să descrie, să creeze suspans și să captiveze cititorul prin altceva decît prin meditațiile sale și introspecția amănunțită. Multe dintre pseudo-schițe au finețe psihologică și reușite momente de lirism pur. În afară de absența mărcilor specifice prozei, cititorul poate acuza și o anumită monotonie a textelor, o parte dintre ele fiind repetitive, variațiuni ale aceleiași teme.

Un prozator român în America

Versiunea engleza a romanului „Venea din timpul diez” (Polirom, 2004, 2010), de Bogdan Suceava, aparuta la Northwestern University Press, va fi prezentata publicului american simbata, 17 septembrie, in Lansing, Michigan, in libraria EVERYbody Reads, si duminica, 18 septembrie, in Detroit, Michigan, in libraria Leopold’s Books.

Anul acesta Venea din timpul diez a mai fost prezentat in Statele Unite la Universitatea Texas din Dallas, Universitatea Statului Arizona, la Columbia University, din New York (in cadrul unui eveniment organizat in colaborare cu Institutul Cultural Roman din New York), si la Universitatea Statului California din Fullerton (in cadrul unui eveniment organizat prin Programul de Studii Europene).

„Venea din timpul diez” a fost publicat de Northwestern University Press in cadrul seriei Writings from an Unbound Europe, in traducerea lui Alistair Ian Blyth, cu sprijinul programului TPS al Institutului Cultural Roman.

Bogdan Suceavă, matematician de profesie, este un reputat poet și prozator de limbă română. Actualmente, el predă matematica în Statele Unite ale Americii. Pentru romanul său „Miruna, o poveste”, lucrare ulterioară romanului „Venea din timpul diez”, a primit Premiul Asociației Scriitorilor București la secțiunea proză.

luni, 12 septembrie 2011

Felix Nicolau despre "Pantera sus, pe clavecin"

Puteți citi în revista ARCA, în nr 7-8-9 pe 2011 o cronică foarte pertinentă a lui Felix NIcolau despre volumul meu de versuri „pantera sus, pe clavecin” (Editura Tracus Arte). Mi-a plăcut mai ales comparația dintre pisicile evocate într-un text al meu și corbii bicolori care se rotesc în jurul frunții lui Odin. Felix Nicolau e mereu cronicarul sagace și plin de spirit pe care l-am apreciat de la început.

ULTIMA ORĂ
În revista „Convorbiri literare”, Vasile Spiridon a consacrat o recenzie amplă și exactă la „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” (editura Limes, 2010). Nu e încă disponibilă on-line.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Cărți noi! Mihail Gălățanu - România aproximativă”, Editura Vinea * * *

La data imposibil de uitat de 11 septembrie s-a născut Mihail Gălățanu, acum 48 de ani, la Galați. Urîndu-i cu toată căldura La Mulți Ani, mă voi referi și la cel mai recent volum al său: „România aproximativă”, Editura Vinea.

Mihail Gălățanu este mai cunoscut, mai ales naționaliștilor și celor care de regulă nu citesc poezie, cu atît mai puțin poezie contemporană, pentru un ciclu poetic intitulat „O noapte cu patria”. Textele din acel ciclu, de care diferiți inși obtuzi nu încetează nici azi să se indigneze, deși ei nu au citit din creația lui Mihail Gălățanu decît citate din citate, necum măcar volumul incriminat, au provocat un mare scandal acum vreo 15 ani.
Acum Mihail Gălățanu revine cu oarecare masochism la opera care nu că l-a consacrat dar l-a aruncat ca pe un creștin ce este în groapa leilor gata de indignări gratuite. Cel mai folosit cuvînt care apare în volum este numele patriei pe care poetul vrea s-o aproximeze. România lui Gălățanu nu este una abstractă, „hermetică” așa cum zicea Călinescu despre țara nenumită din „La noi” de Goga. E o patrie concretă pe care poetul, ce a avut ocazia să o părăsească definitiv, nu a lăsat-o totuși ci a continuat s-o iubească, precum Crăcănel pe Mița Baston, în ciuda multelor și numeroaselor ei defecte dintre care infidelitatea și disprețul pentru poeți sînt doar două, nu cele mai grave.

Patria lui Gălățanu, dulce dar cam scîrboasă totodată, „e o dulceață pe mîini/ cu toți ne murdărim de ea/ dăm și pe haine/devine lipicioasă”. România e o „Țară în care țigănia, nu țiganul, e rege./ Țară de fotbaliști/ și de soții de fotbaliști/ de maneliști/ și de tabloizi”. În descendența versurilor care au oripilat, probabil ipocrit, multă lume „de bine”, poetul își continuă idila cu patria pe care o posedă carnal ca pe vremuri: „Te apăr și te penetrez, patria mea”. Autorul plusează: „ Îmi fac felul în tine. Fac tot ce vrea mușchii mei în pat cu tine”. Riscă să stîrnească mînia altor și altor proletari analfabeți sau patrioți de fațadă.

Poetul dă diferite și inedite definiții ale patriei sale pe care „ a aproximat-o cu fiecare clipă a vieții”. Patria e un iceberg, e o Românie care a făcut dintr-o biserică o cîrciumă de cartier, o zare cu multe zecimale, a eroilor noștri etc. Spre finalul volumului, el se lasă în voia unor filipice la adresa celor care l-au denunțat pentru lipsă de patriotism și maculare a imaginii patriei înjurîndu-i „Euthanasia mamei ei de viață!”. El zice: „Cei care m-au denunțat n-aveau nicio treabă cu literatura/ erau doar niște fătălăi bătrîni/... /erau doar niște foci bătrîne pe margine de recif/.../morse pline de osînză/.../ niște ageamii care își pot închipui că pot ei judeca cu ocaua/cărînd-o cu obrocul”. Desigur, ”e ușor să fii patriot de doi bani în SUA/ ori Canada/ ia și Patria cu tine dacă pleci”. În orice caz „patria mea este contradictorie”. Ultimul text e o rugăciune: „Domnul să nu ne uite și să vină la noi în morminte”.

Și în acest volum, deși poate mai puțin decît în altele, Mihail Gălățanu apare ca un poet ingenios și talentat, stăpîn pe limbaj și pe lumea sa. Cele mai izbutite texte sînt însă cele din afara temei. Neîmplinirile volumului mi se par a fi reluarea unei partituri care și-a avut momentul de strălucire, insistența asupra acesteia, cu reveniri care ajung uneori redunanate pentru că nu se ridică la un alt nivel decît enunțurile inițiale pe aceeași temă. Ca și faptul că, deși original și excentric prin definiție, poetul rămîne uneori la nivelul gazetăriei sau al comentariilor anonime de pe internet, configurînd o patrie iubită, poate, dar blamată prin clișee jurnalistice curente. Totuși, această carte dă certitudinea că Mihail Gălățanu este un poet capabil oricînd de texte memorabile și poate fi doar un popas (poetul scrie cam mult) în declanșarea unei ofensive veritabile pe un alt front.

Se schimbă și harta Spaniei

Gazeta Sporturilor ne anunță azi pe situl său că „Barcelona s-a împiedecat în deplasarea de la Sociedad”. Este evident că redactorii cultivați ai principalului ziar de sport cred că Sociedad e un oraș din Spania unde activează echipa „Real Sociedad”.

Această modificare românească a hartei Spaniei e destul de uimitoare pentru că mulți compatrioți au ajuns acolo, măcar la cules de fructe. Desigur, e vorba de echipa de prima divizie din San Sebastian, deci titlul corect era „... depasarea de la San Sebastian”. De la gazon la cultura geografică a redactorilor de specialitate, fenomenul sportiv românesc se simte din ce în ce mai bine.

vineri, 9 septembrie 2011

„Întîlnirea din Pămînturi” și Geo-bogzia


Am urmărit o emisiune concurs de „cultură generală” la care candidatul, ajuns printr-o preselecție care vizează viteza de reacție la butonul unui telefon și nu neapărat cunoștințele, a primit, pe la începutul seriei chiar, o întrebare aparent de rutină: Ce scriitor român a debutat cu volumul intitulat „Întîlnirea din Pămînturi?”. Tînărul, profesor de engleză (!!), nu a știut. S-a adresat prin telefon, după regula concursului, unui prieten, tot „profesor”, dar mai în vîrstă. Acesta i-a indicat răspunsul corect: …Geo Bogza. Era vădit că nici profesorul al doilea nu știa sigur, dar măcar a încercat, vorba lui McMurphy.

A devenit evident, la noi, că analfabeții de ieri au ajuns azi să fie „formatori”, în speță profesori, pentru alți viitori analfabeți care la rîndul lor etc. Rezultatul nu poate fi decît răspîndirea ignoranței și înecarea în valurile ei a excentricilor cunoscători (de pildă măcar ai operelor esențiale ale unui scriitor studiat în școală, cum e Marin Preda).

Asta amintește cunoscuta anecdotă despre activistul pe-ce-re care a vrut să comaseze în anii 70 facultățile de Geologie și Geografie de la Universitatea din București. Se pare că profesorul Moisil, pe-atunci în senatul universității, a spus că e de acord, dar numai cu condiția să fie numit decan... Geo Bogza. Azi operațiunea s-ar numi „consorțiu universitar” și n-ar rîde nimeni pentru simplul fapt că n-ar înțelege poanta.

joi, 8 septembrie 2011

O boală învinsă


O boală învinsă îți pare orice carte, zice poetul.
Azi la ora 13.13 am încheiat traducerea piesei „Vis de noapte-n miezul verii” care, cu intermitențele inevitabile, m-a ținut captiv vreo șapte luni.
Iată cele din urmă replici și cuvîntul final al hîtrului Prihor Prunc-Bun.

OBERON: Luminați această casă
Cu lumini de foc ce piere,
Spiriduși și elfi, și ca să
Izbutiți, zburați. V-oi cere
Să cîntați acum sonor
Dănțuind cu pas ușor.


TITANIA: Învățați toți pe de rost
Cîntecul voios al nost’.
Prindeți-vă toți în joc
Ca să le ursim noroc.

Cîntecul. Spiridușii dansează

OBERON: Pînă noaptea ne mai lasă,
Învîrtiți-vă prin casă.
Faceți vrajă să se țeasă
Peste patul de mireasă.
Și îndată ce-l aflați
Să îl binecuvîntați.
Cîteștrei perechi unite,
Cu iubire dăruite,
Să rămînă-n veci ferite
De necazuri felurite.
Alunițe, cicatrice,
Semne rele, cum se zice,
Să nu iasă, cînd vor fi,
Pe trup la ai lor copii.
Vărsați rouă după plac
În cămări și în iatac
Pentru-a binecuvînta
Pe toți cei ce ar intra.
Cine-n ele va dormi,
Apărat de rău va fi.
Răspîndiți-vă acum
Ne întîlnim în zori, pe drum.

Ies toți în afară de Prihor Prunc-Bun

PRIHOR: Noi, ca umbre ce plutim,
N-am vrut să vă necăjim.
Dar, de s-o fi nimerit,
Să credeți c-ați ațipit
Și tot ce s-a petrecut,
Încă de la început,
A fost doar un vis ciudat.
Astfel, nu v-ați întristat:
Supărați de-ați fost cumva,
Să vă treacă iac-așa!
Cum sînt spiriduș cinstit,
Pe cuvîntul meu promit
Că, de ne iertați pe dată,
Vom veni și altădată
Și v-om desfăta mai bine.
Eu nu mint, știe oricine.
Să aveți o noapte bună.
De-o să fim iar împreună,
Prihor multe-o să vă spună.

Iese

Imaginea: un actor în rolul lui Prihor

Impresii de pe National Arena


N-am mai fost la un meci de fotbal pe stadion de dinainte de revoluție. Nu mergeam nici acum, dacă nu mă invita dl. primar Neculai Onțanu căruia îi mulțumesc și pe această cale. Voiam să văd mai ales arena, la a cărei denumire nu ader. E o realizare impresionantă, puține construcții din București realizate după război sînt comparabile cu ea, aș zice chiar că niciuna. S-ar înscrie Sala Palatului și pavilionul central Romexpo, evident la nivelul tehnologic și arhitectural al epocii respective. Soluția cu beton aparent (netencuit) e foarte potrivită, deși unii nu o plac. Criticile au vizat de pildă și Royal National Theatre din Londra care are aceeași idee. Dacă la un teatru se mai discută, la un stadion nu e cazul. Soluția de acoperire e foarte frumoasă și nocturna perfectă, te credeai la teatru, nu la meci. Țin minte „cele patru umbre” care urmăreau fiecare jucător la vechea instalație.

Atmosfera din tribună a fost plăcută și civilizată. Erau oameni de toate vîrstele, dar pașnici și veniți la spectacol, fără patimă, cu soția, cu copiii de mînă, grupuri de 4-5 prieteni de vîrsta a treia etc. Nu s-a fumat, nu s-au mîncat semințe, cei mai mulți și-au luat paharele de cola și ambalajele de chips și le-au aruncat la ieșire în coșurile de gunoi. S-au manifestat normal, au încurajat echipa, au cîntat imnul. Mulți și-au dat seama de eroarea cu textul imnului. Eu am crezut că a uitat textul original și a improvizat cu singura strofă pe care o știa. Am schimbat priviri cu cei din jur, derutați și ei. Nu e adevărat că Inna a fost huiduită, cum s-a scris. Mulți au cîntat cu ea. Marseilleza a fost aplaudată, implicit soprana. A fost huiduit doar portarul la final cînd trăgea de timp de parcă aveam noi avantaj și Pițurcă fiind evident că nu schimbă nimic și îi convine 0-0. Față de ambianță, cu atît mai regretabilă calitatea terenului, o mare rușine pentru care cineva trebuie să plătească și va plăti probabil Oprescu la alegeri, foarte scump.

Am stat pe inelul de sus al tribunei I, lîngă masa presei și sub suporterii francezi, primiți cu simpatie. Cred că se vede bine de oriunde, chiar din peluze. Faptul că nu e pistă de atletism face ca forma ovală să fie foarte puțin accentuată, stadionul e aproape circular și asta e bine. S-a anunțat pe tabela video cifra de 49 182 de spectatori.

În minutul 34, cînd gazonul era deja dus, mi-am dat seama că se merge la 0-0, chiar prin consens tacit. S-au mai mișcat primele 15 min din repriza a 2-a și apoi pace. Între minutele 60 și 75 echipa noastră nu a jucat nicio minge în careul francez. Francezii nu au prea impresionat, și nu din cauza terenului. Jucătorilor noștri le era totuși foarte frică de ei. Nu știu dacă Marica a fost accidentat, s-a spus că nu. Dacă nu, a fost efectiv de condamnat, nu a participat practic la joc. Oricum, orice antrenor l-ar fi schimbat. Am citit comentarii contra lui Nicoliță, dar el s-a agitat mult și a făcut cîte ceva, a fost poate cel mai prezent. Ca și Bourceanu, dar acela nu poate prea mult. Dacă aveam un vîrf măcar cum era Pițurcă, nu zic Răducioiu, am fi marcat, dar probabil că ne dădeau și ei gol.

O problemă este evacuarea de pe stadion și revenirea acasă. Nu mai zic de parcări. Erau autobuze puse de primărie, dar ele mergeau la Piața Unirii. De altfel abia mișcau în masa de oameni care ieșiseră. Așa că spectatorii din Colentina-Tei ca mine (și probabil similar cei din Titan, pe partea cealaltă) au mărșăluit pînă acasă. Taxiuri - ioc. Foarte plăcută noaptea de vară, am făcut o oră și ceva pe jos. Dar dacă ploua?

În rezumat arena e o realizare însemnată, minus gazonul, dar el se poate face. E greu de umplut arena, poate la fazele superioare de Europa League dacă ajunge vreo echipă de-a noastră sau la viitorul meci cu Olanda pentru CM 2014. Am citit un comentariu: că de ce nu a fost făcută o arenă cu 70 de mii de locuri în loc de 55. Și cu cine o umpleam ? Că nu mai sînt militari în termen. Și pe unde evacuam 70 de mii cînd și cu 49 au fost dificultăți? De venit, vin pe rînd, dar pleacă toți o dată.

luni, 5 septembrie 2011

Reflecții după o validare

Recent au fost primiți în Uniunea Scriitorilor, majoritatea ca stagiari, 112 noi membri dintre care 17 (15%) la filala București (ASB). Asta pentru că la secțiile din București exigența e mult mai mare (din cei 17, 7 sînt traducători și unul critic, doar 9 sînt „beletriști”) iar exigența comisiei, care are doar 2 membri din București din 11, e și ea mai mare cu dosarele venite de la ASB.

Am făcut un exercițiu de memorie și informare, ca să văd de cîți dintre cei primiți recent am auzit sau, cel mai adesea, am și citit cîte ceva. Iată mai jos rezultatele cu indicativele județelor, ca la circulația rutieră. În total aveam știre înainte de a-mi deveni colegi de numai 23 din 87. Adică de 26% dintre ei. Am scris în diferite ocazii despre 10 din cei 23, pe alți 13 doar i-am citit în volume sau reviste. Desigur, în situația mea specială de la ASB, pe cei primiți aici îi cunosc din scris și chiar personal.

Vorbind acum de provincie, cauza necunoașterii mele, care, orișicît, mă ocup în mod special de literatura contemporană, este slaba circulație a volumelor. Dar contează și notorietatea strict locală cu care unii se mulțumesc și, iată, le e suficientă pentru intrarea în USR. Desigur, unii scriu în alte limbi, alții sînt doar traducători. Majoritatea sînt însă poeți, uneori ziariști culturali care au încercat și literatura. Unii au primit acces după amînări mai lungi sau mai scurte. Media de vîrstă a noilor primiți e destul de ridicată, dar puțini au ajuns la anii lor să aibă o operă cu ecou important în cultura noastră. În parte și din vina lor, dar sigur și din pricina difuziunii precare a literaturii, chiar printre cei care o practică.

AB auzisem/citisem de 3 din 10
AR 2 din 3
BV 0 din 3
BC 1 din 15
MD 1 din 2
CJ 5 din 11
CT 2 din 2
DJ 1 din 8
IS 1 din 15
BR-GL 1 din 8
AG 4 din 5
SB 2 din 4
MS 0 din 2
TM 1 din 7

Total provincie 24 din 95 (26%)

B 17 din 17

Noi membri la USR

Găsiţi pe blogul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti listele complete cu scriitorii primiţi în USR de Consiliul din 2 septembrie 2011.

Vis de noapte-n miezul verii. Actul V


Mă apropii de finalul traducerii magnificei piesa „Vis de noapte-n miezul verii” de William Shakespeare. Am trecut de curînd de monologul memorabil al lui Tezeu de la începutul actului V, cel cu care începea la fel de neuitata montare a lui Alexandru Darie, de la Comedie, atît de admirată la Londra în 1992, cînd am văzut-o și eu la Lyric Hammersmith. Tezeu (și Oberon) era Șerban Ionescu. Iată versiunea mea.







HIPPOLYTA:
Ciudat, Tezeu, ce-au spus îndrăgostiții.

TEZEU:
Mai mult ciudat, adevărat - nu știu.
Eu n-am crezut poveștile cu zîne.
Îndrăgostiții sînt ca și nebunii:
Ei țes fantasme vii în care cred,
Cum mintea sănătoasă nu cuprinde.
Lunaticul, îndrăgostitul și poetul
Au cam același fel de rătăcire.
Unul visează draci mai mulți ca-n iad:
Ăsta-i nebunul. Cel îndrăgostit
Vede Elena Troiei într-o cioară.
Ochiul poetul cuprinde totul
Pămînt și cer, văzduh și glod deodată,
Închipuirea lui are putere
Din lucruri neștiute, din neant,
Să facă trupuri vii, iar din nimic
Să modeleze chip și să dea nume.
Acesta-i trucul celui ce visează:
Cînd se gîndește la ceva ce-i place
Va ști să-l facă să apară aievea.
Așa cum noaptea, dacă mergi orbiș,
De spaimă, crezi că-i urs orice tufiș.

Imaginea: „Hora spiridușilor” de William Blake

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Validări la Uniunea Scriitorilor - ediția 2011


După ce joi 1 septembrie Comisia de validare a USR a ținut ultima sa ședință din acest an, a doua zi Consiliul a ratificat toate propunerile Comisiei pentru noii membri în anul 2011. În conformitate cu statutul, noii primiți au statutul de stagiari în primii trei ani. Consiliul a aprobat prin vot două excepții, fiind primiți ca titulari traducătoarea Adela Motoc (cea care a tradus între altele din Jung) și Adrian Lăcătuș, critic literar.

Am fost bucuros că printre noii colegi, admiși la diferite filiale, se numără autori în talentul cărora am crezut și am contribuit, cît am putut, la recunoașterea acestuia. Printre ei: Gabriel Daliș, Ioan Viștea, Allora Albulescu, Bogdan Hrib, Eugen Cojocaru și alții. Probabil luni listele complete vor ajunge la revistele literare și siturile Uniunii. Filiala care și-a sporit semnificativ efectivul este cea de la Bacău. Se pare că voiosul Calistrat Costin a atras spre orașul lui Bacovia o pleiadă de valori.

La București, secția de dramaturgie, din care fac și eu parte, a înregistrat o singură primire, dar una cu greutate. E vorba de un (veșnic) tînăr stagiar, autor a 14 scenarii de film și zeci de volume: Geo Saizescu. Cînd spun tînăr, mă refer și la faptul că secția noastră numără autori care de curînd, în august-septembrie, s-au mai apropiat simțitor, cu încă un an, de borna 90: B. Elvin, Paul Everac, Dan Tărchilă, iar Alexandru Popescu a și atins-o. Tuturor, titulari și stagiari, le spun La Mulți Ani!

Foto: Geo Saizescu, nou membru al USR

"Polul opus" (Calistrat Hogaș III)


Calistrat Hogaș „se află la un pol opus mai tuturor celorlalţi ironişti şi humorişti ai epocii de după 1900” credea Tudor Vianu fără să explice în ce consta „polul” celorlalți. Poate pentru că el „abuzează de reminiscenţele cărturăreşti şi de procedee ale vechilor canoane clasiciste, normative şi autoritare” după cum scria Şerban Cioculescu.

E greu de spus însă unde se termină uzul și începe „abuzul” pentru că, în cazul lui Hogaș, înclinat cum se vede în toată opera lui spre hiperbolă acest abuz este însăși forma de existență a operei. El repetă enorm spre a accentua, cu efecte umoristice, o stare de fapt, o constatare a sa. Pornește de la un molecula observației pentru a dezvolta apoi un organism hipertrofiat grotesc spre hazul cititorului.
Astfel este cunoscutul și repetatul de către exegeți pasaj al „cutiei de conserve a lui Avrum”. Soția cîrciumarului pune pe masă o prea-obișnuită cutie de conserve, dar care are, drept trăsătură inedită, o vechime percepută de narator, prin unghiul său de vedere deformat-măritor, drept colosală. De-aici, el se dezlănțuite într-o pletoră de comparații și trimiteri istorice, amplificînd ironic, savuros de altfel, posibila vechime a obiectului care, fiind vorba totuși de un aliment, creează asupra cititorului un efect puternic prin negativitate, anticipînd un exacerbat dezgust, resimțit visceral la lectură, față de posibilul conținut al bietei cutii din care, odată deschisă, ar urma să țîșnească precum din a Pandorei, grozăvii gustative și olfactive de neînchipuit.

Creadă alții ce-or vrea, dar în ceea ce mă privește nu pot să nu admir această, rară în literatura noastră, gonflare erudit-ironică demnă de Rabelais cu hîtra ei oripilare, transmisă senzorial „semenului” cititor: „Nu stiu daca regii egipteni mâncau sardele de cutie; sunt însă încredințat că cutia pe care Sura o pusese pe tejghea ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichități, ca o piesa arheologică din timpurile faraonice; (…) De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avrum (...) purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice și distinctive ale unei adânci antichități. E de prisos să mai spunem că deosebite generații de muște și tânțari, ce trăiseră și muriseră sub acoperământul ospitalier al lui Avrum, făcusera din ea albumul lor!...”

Într-o lucrare recentă despre „Calistrat Hogaș - Memorie culturală şi configuraţie stilistică”, Diana Ivan neagă cu argumente întemeiate ideea lui Dumitru Micu, expusă în „Istoria...” lui, conform căreia autorul drumurilor de munte „nu a asimilat cultura într-o asemenea măsură încât să nu se simtă în scrisul său nici un moment efortul de a asocia priveliştea din natură imaginilor livreşti”, fiind și un orgolios încântat de cunoştinţele sale. Nu cred nici eu că un scriitor cu finețea stilistcă a lui Hogaș și mai ales cu erudiția lui, firească pentru un profesor al acelei epoci, simte nevoia să-și epateze cititorul prin etalarea unor cunoștințe memorate. El mai degrabă îl convoacă pe acest cititor la un festin lexical și de referințe culturale prezumînd generos că el are acces în mod firesc la înțelegerea deplină a acestora. Lucru de altfel ușor de închipuit pentru cititorii, cîți vor fi fost, ai Vieții Românești de la începutul secolului XX. Vocabularul lui Hogaş este eteroclit şi cultivat; am putea spune chiar artificial punctează Vladimir Streinu, fără să se mire, și adaugă faptul evident că vocabularul acesta este şi mai cuprinzător decât al lui Creangă, „prin tot ceea ce îi vine din zona neologistică”, ajungînd la ceea ce Diana Ivan numește inspirat „răsfăț neologistic”. (va urma)

vineri, 2 septembrie 2011

70 000 de vizitaori

Cum poate ați observat, astăzi blogul a depășit cifra de 70 000 de vizitatori unici.
Vă mulțumesc pentru vizite și interes și vă promit postări cît mai interesante, atît cît mă va ține talentul. Aveți liber la comentarii, dar nu uitați să le semnați!

A murit Mircea Spătaru


Am aflat cu tristețe vestea morții marelui artist Mircea Spătaru, prieten și al multor scriitori. Ne rămîn statuile lui, odihnească-se în pace!

În aceeași zi a murit și chirurgul Alexandru Pesamosca, un medic aproape legendar.

*

Universitatea Naţională de Arte din Bucuresti anunţă îndoliată, trecerea în nefiinţă a lui Mircea Spătaru, sculptor şi profesor universitar, săvârşită în noaptea de 31 august 2011, la Cluj, oraşul de care a fost legat destinul său de creator, la început şi la sfârşit.

Personalitate marcantă şi expresivă a sculpturii româneşti contemporane, Spătaru a reinventat sugestii din sculptura modernă ( Rodin, Paciurea, Anghel ş.a.), creând o operă a sa, inconfundabilă prin gramatică, prin nobleţea şi eleganţa formelor.

În Bucureştiul contemporan, în puncte urbanistice cheie, monumentele publice, semnate de artist, efigiile lui Maniu, Bălcescu, De Gaulle exprimă în viziunea originală ce-i poartă marca, Spirit şi Graţie, în aşteptarea unor trecători avizaţi şi mai sensibili. De la Ion Frunzetti şi Dan Hăulică, la Ioana Vlasiu şi Aurelia Mocanu, criticii de artă au înregistrat evoluţia decantată a operei şi profilul energic al acestei personalităţi.

Născut la Epureni, judeţul Vaslui, la 27 iulie 1937, Spătaru s-a format pentru început la Cluj, la Institutul de Arte Plastice “Ioan Andreescu” (absolvent promoţia 1962, profesor Kos Andras). Descoperit si sprijinit de Giulio Carlo Argan, şi-a perfecţionat studiile la Roma (1964), fiind apoi cooptat între cadrele didactice ale institutului clujean de belle arte.

Stabilit la Bucureşti în 1987, devine în 1990 rector al reînnoitei Academii de Artă (transfomată în 1997, în Universitate ) a cărei conducere o va asigura cu vie inteligenţă şi cu har, cu o energie imbatabilă, până în 2004.

Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti prezintă condoleanţe doamnei Ana Lupaş, familiei, întregii noastre comunităţi artistice.

Foto: Mircea Spătaru în grădina Casei Scriitorilor

Postări populare

Arhivă blog