marți, 30 martie 2010

Cărți noi! Paul Aretzu - Jurnal de lecturi, Scrisul Românesc


Un titlu plin de modestie – cu totul excesivă! – adună sub el noi cronici de Paul Aretzu. Două sînt trăsăturile care îl caracterizează pe criticul oltean, aflat de cîtăva vreme într-o ascensiune evidentă și meritată a box-office-ului propriu. Acestea sînt competența și bunăvoința. Ele îl și fac îndrăgit de confrați care, cu orice prilej electiv (jurii, comisii ale Uniunii), îi acordă încredere și îi oferă numărul maxim de voturi. Toți știm, firește, că ajunse sub ochii lui Paul Aretzu, volumele noastre se vor bucura de o cercetare atentă, precisă, de o reflectare într-un text scris cu seriozitate, fără nici măcar o undă de batjocură, cum folosesc excesiv de-alde Horia Gârbea și alții de teapa lui. De asemeni, știm că, la cota reală a cărții, criticul va adăuga de la el una sau două șchioape, ridicînd ce e la genunchiul broaștei și suflînd aer în părțile mai fleșcăite. Deși cronicile lui din acest volum sînt din categoria „întîmpinărilor”, unele chiar din 2009, anul apariției volumului, ele sînt niște adevărate studii, minuțioase, negrăbite și care dau seama de o cunoaștere foarte bună a tuturor antecedentelor, cît de îndepărtate, ale autorului. Se vede limpede că poetul-critic are o precunoaștere a operei anterioare a celor despre care scrie, dar și că ea este consolidată cu ocazia scrierii textului prin noi și temeinice reveniri. Paul Aretzu scrie cu egală aplicație despre poezie, proză și critică, acestea fiind și secțiunile volumului, acordînd preferință genului liric, dar descurcîndu-se remarcabil și cînd vine vorba de proză. Cît despre critică, doar e (și aceasta), domeniul său. Exegetul prinde repede nota specifică a unui autor și insistă asupra ei, citînd elocvent dar nu și abundent, ceea ce e bine. El caută, spre cinstea lui, să înțeleagă proiectul fiecărei cărți și locul ei în evoluția autorului, mai puțin să vîneze erorile și incoerențele acestora, chiar cînd ele nu lipsesc. Paul Aretzu trece cu multă delicatețe peste părțile slabe, cu o milă creștinească demnă de laudă, avînd o toleranță de vicar. Nu biciuie păcatul și nici măcar nu sugerează direct îndreptarea păcătosului, ci doar îl încurajează în faptele sale bune, cît de puține ar fi. Din alți critici care s-au referit la autorii ce-i analizează, Paul Aretzu preia de regulă pasajele comprehensive și generoase, nu execuțiile sumare. Asemenea porniri catalitice pot conduce un cititor mai superficial la impresia că autorii analizați joacă prin aceeași divizie. Adrian Popescu, Petre Got, Gabriel Chifu, Virgil Diaconu, Constanța Buzea și Eugen Evu par să ocupe aceeași treaptă a podimului, bulucindu-se pe ea, ceea ce pe unii s-ar putea să-i enerveze. Cred că, de fapt, Paul Aretzu are un top foarte exact, numai că, în deplină consecvență cu propriul principiu al exaltării părților bune, se străduiește să realizeze un sistem de vase comunicante în care, surplusul unora să compenseze lipsa altora. În fața criticului și a lui Dumnezeu, toți sîntem egali și-n pielea goală! Acesta ar fi paradisul literaturii, iar un creștin care nu crede în Paradis nu e un creștin adevărat! Oricum, cronicile lui Paul Aretzu se citesc cu plăcere și folos, cunoscătorul fiind liber să-și deniveleze singur valorile, pe propriul risc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog