Utopia. Şase parabole despre teatru

Pe insulă, teatrul nu era cunoscut, lucru de care primii exploratori nu au întîrziat să se mire. Totuşi, o dată văzute cîteva spectacole, teatrul a devenit arta cea mai îndrăgită. Localnicii se întreceau să alcătuiască trupe de teatru cu repertoriu variat şi să ridice în grabă săli tot mai încăpătoare. Foarte curînd, oamenii de pe insulă au dorit să creeze propriile lor piese de teatru. Cu spiritul de ordine care îi caracterizează, ei au trasat pe hîrtie diagrame complicate cu linii, coloane şi diagonale pe care au înscris toate personajele, situaţiile, locurile şi timpurile posibile. Aceste adevărate capodopere tehnice aveau să-i ducă în curînd la piesa ideală. Singurul neajuns al metodei, care a şi dus la abandonarea ei, a fost acela că, în punctele cele mai promiţătoare ale reţelei de linii, apăreau piese cunoscute deja spectatorilor: „Comedia erorilor”, „Nora”, „Pescăruşul”.
*
Toate teatrele de pe insulă sînt din lemn şi incendiile izbucnesc adesea. În asemenea împrejurări sălile ard cu decor, actori, spectatori şi maşinişti pînă cînd în locul lor rămîne un maldăr de jar. Ar fi desigur foarte simplu să se construiască teatre din cărămidă. Lutul roşu al insulei este ideal pentru facerea cărămizilor. Localnicii spun însă că atunci împrejurările nu ar mai fi atît de favorabile nevoii de înnoire pe care o simte atît de des arta teatrală.
*
Pe insulă, profesiunea de actor este încredinţată în exclusivitate femeilor. Bărbaţii nu au voie să urce pe scenă. Astfel, într-un spectacol cu „Hamlet”, pe insulă, pot fi văzute femei travestite cu meşteşug care îi închipuie cu talent pe Laertes, Polonius, Claudius şi pe toţi ceilalţi. Europenii care asistă la aceste spectacole îi întreabă pe localnici despre o hotărîre atît de neobişnuită. Li se răspunde că, după înţelepţii locului, un bărbat cu adevărat capabil de prefăcătoria pe care o presupune arta actorului ar fi prea periculos pentru a fi lăsat să trăiască liber printre semenii lui.
*
După obieciul străvechi, pe insulă se judecă pînă în ziua de azi procese de vrăjitorie. Aborigenii nu tolerează cu niciun chip farmecele. Totuşi, pentru vina de a fi chemat prin vrăji seceta, vinovaţii primesc o amendă neînsemnată. Spre deosebire de vracii care provoacă ploaia şi care sunt condamnaţi la moarte după dezbateri de cîteva minute. Aceasta, spun legiuitorii, deoarece seceta usucă doar plantele cîmpului, în vreme ce ploaia împiedică oamenii să se mişte liber sub cer şi să meargă la teatru.
*
Pe insulă, orice femeie poate să practice arta teatrului. Totuşi actriţele cele mai bune sînt cele crescute încă de la naştere pentru această meserie. Părinţii hotăresc, îndată ce li se naşte o fată, dacă o vor educa pentru a fi actriţă. În acest caz, ea este botezată Augusta. Europenilor asemenea obicei li s-a părut bizar pentru că astfel, în breasla actriţelor, toate femeile se numesc la fel. Li s-a explicat că, pentru actriţe, numele şi caracterul civil nu au nici o importanţă. Ele vor împrumuta oricum, toată viaţa, numele şi personalitatea personajelor pe care le vor întruchipa.
*
Cei care se ocupă de teatrul din insulă nu au adoptat ca emblemă a artei lor măştile, simbol european, străin de spiritul acelei comunităţi. La intrarea teatrelor şi deasupra scenelor, în locul măştii care rîde şi a celei care plînge, ei aşează un cap de bour cu două feţe. Fiecare faţă are propriile ei coarne şi ele privesc, părţi ale aceluiaşi cap, una spre stînga, alta spre dreapta, într-un efect cît se poate de plastic. Turiştii care ajung pe insulă îi întreabă negreşit pe localnici de ce semnul celei mai iubite arte de pe insulă este acest cap de bovină cu dublă înfăţişare, dar cu priviri în sensuri opuse. Li se răspunde că o stemă a teatrului se cuvine să onoreze cele mai de seamă elemente ale nobilei arte: regizorul şi spectatorul.