sâmbătă, 6 martie 2010

Clara Mărgineanu - Măștile Cleopardei, Ed. Nouă


Cine să fie Cleoparda? Cine dacă nu „Femeia albastră”, „Fata de asfalt”, „Prizoniera libertății”, cea care „dansează cu cuțitul în inimă” din 1995 pînă în zilele noastre? Cine alta decît însăși Clara Mărgineanu, care apare pe copertă la fel de proaspătă, deși cu fața savant mîzgălită de fantezia artistului Ștefan Daday? După 15 ani și nouă volume, după ce s-a „lăsat acordată ca un instrument ca să existe trăirile prințului Hamlet”, poeta își adună într-o selecție destul de severă textele la care ține mai mult. Le adaugă și un ciclu inedit în care solicită, între altele, „un inventator (care) să-mi implanteze/ în creier/ un microcip/ cu alte amintiri”. Se poate, probabil, dar n-ar fi păcat? Căci amintirile Clarei sînt însăși poezia ei atît de confesivă și vitală. Am scris de atîtea ori despre Clara Mărgineanu încît nu știu ce aș mai putea adăuga acum. Poate doar că afirmația ei „la nașterea mea/ ursitoarele au fost bete” nu se susține integral pentru că destinul său, cel poetic cel puțin, nu apare „nesigur”, ci merge drept, ca pe sîrmă, pe aceeași cale, clară, a poeziei.

2 comentarii:

  1. Am citit volumul Măştile Cleopardei şi, de câţiva ani, cunosc poezia Clarei Mărgineanu.Un vers care alină şi zbuciumă, căci şi frumuseţea se mai răsfaţă uneori cu gustul sărat de lacrimă.
    Un chip frumos şi trist.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

Arhivă blog