Nu trebuie - totuși - absolutizat principiul după care (am în vedere volumul comentat mai demult al Angelei Marinescu) toate mărunțișurile unei vieți, expuse alb, se transformă de la sine în poezie. Textele Ioanei Bogdan sînt voit oarecare, etalează banalitatea dar, aici e problema lor, nu se ridică prin nimc deasupra ei. „O mai iau pe Prelungirea Ghencea/ pe unde mă plimba, acum vreo cinșpe ani, un iubit/ care mă iubea.// Am văzut băncuțele, mesele rotunde din fața blocului/ unde jucam tarnim (probabil „tarnib” n.m.)// Nu puteți înțelege, n-ați fost acolo. // Pe urmă luam 368 pînă la Cișmigiu,/ mergeam în sus, spre Sf. Iosif”. De ce acest text nu este un poem? Dacă autoarea nu înțelege, nu e nimic de făcut. Un altul se intitulează, presupus programatic: „Nimic nu e poezie”. De fapt, descoperim mai tîrziu, nu e decît o consecință a absenței iubitului (un anume Claudiu ce apare și în titlul volumului): „Nimic nu e poezie fără tine”. Există un derizoriu straniu, care generează poezie, și unul de toată ziua, din care nu iese nimic. Micile amintiri personale nu se prefac automat în emoții lirice: „Azi am fost la repetiții la Eduard al III-lea,/ am rîs și am plîns/ Futu-vă muma-n cur, țipa Tocilescu/ păi voii sînteți războinici sau ce”. Oricît de zguduitoare pentru un „civil” ar fi reacția marelui regizor, acest episod n-are nimic de-a face cu literatura. Dintr-un accident tipografic, o parte dintre paginile exemplarului primit de mine au rămas albe. M-am gîndit să le completez ca exercițiu dadaist, fiind convins că orice aș scrie, chiar rezumatul meciului Bistrița-Ceahlăul, ar suna automat mai impresionat decît conținutul paginilor care au ieșit cu bine din mașina de tipărit.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu