Cărți noi! Lucian Vasilescu - aproape. atât de departe/ close. so far away, Ed. Integral și Vinea

Astfel nu se stinse, nici în al unsprezecelea lustru de viață, talentul unuia dintre cei mai mari poeți ce i-a ivit și-i va ivi (sigur!) vreodată generația 90! Ape vor seca în albie și prin albiile secate vor curge vodcă și bere fără ca, după Nichita Stănescu și Lucian Vasilescu, orașul Ploiești să-și mai concentreze harul în creierul unui muritor capabil să compună versuri de tăria lor.
Primind cu ceremonie, legat cu sfoară și sigilat cu ceară, volumul lui Lucian Vasilescu, prefațat de Dan Silviu Boerescu, tradus de Lidia Vianu (and her band, de la masteratul pentru traducerea textului literar contemporan), stilizat de Anne Stewart, am rupt pecetea și sfoara și l-am citit în picioare, simțind deseori că trebuie să stau chiar drepți. Am fost înfiorat deopotrivă de o mare bucurie și de o mare tristețe. Cu un ochi rîdeam gîndindu-mă că soarta m-a făcut să fiu coleg de generație și chiar prieten cu poeți ca Lucian Vasilescu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu a căror înzestrare în acest domeniu – nu exagerez – sfidează cotingența. Cu alt ochi plîngeam, gîndindu-mă că am plecat acum vreo 30 de ani cam de pe aceeași linie, într-o cursă cu final imprevizibil. Ei sar încă obstacolele iar unul (Cristian) a și trecut linia de sosire a veșniciei, în timp ce eu am urcat în tribună și doar flutur spre ei stegulețul cronicilor de întîmpinare, încercînd să-i încurajez. M-aș consola cu gîndul că poezia e un dat nativ. La Lucian Vasilescu, care revine, de fapt, în poezie după zece ani, e mai mult decît atît. Volumul lui este și o probă de tenacitate, de travaliu greu, comparabil cu al sculptorului monumental în competiție cu miniaturiștii. Dacă ar fi să citez din cartea lui, nu m-aș mai opri, aș cita-o toată. Tocmai de aceea comparația cu sculptura ține, pentru că poemele par săpate în piatră, nu turnate în ghips. Am renunțat de la început la ideea de a cita, o voi face doar pentru prefață, întrucît am întîlnit acolo o caracterizare de esență a lui Dan Silviu Boerescu: „marea poezie a lui lucian vasilescu este întotdeauna mărturisirea unei grozăvii. cu ochii dilatați de uimire, te face părtaș la o minune.” Lipsa majusculelor nu e o eroare, e regula cărții. Vreo treizeci de poeme în zece ani, cam acesta e bilanțul lui Lucian Vasilescu, care între timp a condus reviste importante, a muncit extenuant pentru un trust de presă dar, spre onoarea lui, nu și-a trădat marele talent și nici scrupulul artistic. Iată într-un timp al superficialității și grabei - deseori justificate, chiar pentru domeniul artistic – un poet care se ia în serios cu arta sa cu tot. El scrie poezia unei vieți obositoare, trenante, pline de dubii și dezamăgiri, dar care este minunată pentru că este viață și pentru că își conține salvarea: poezia. Aceasta este arca pe care „vom lua cu noi cuvinte-perechi”, cum zice autorul. Ce altceva mai e de spus? El, poetul, va fi sigur salvat. Dar noi, cititorii? (În imagine, de la stînga, Mihail Gălățanu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu)