Bedros Horasangian - Miss Perfumado și alte femei, Ed. Leda

La întrebarea, pe care mi-au pus-o mulți înainte de a mi-o pune eu însumi, dacă povestirile „cu femei” ale lui Bedros Horasangian sînt bune sau rele, aș răspunde că sînt bune, dar sînt cam iritante. Sînt ca o cremă de plajă care protejează bine pielea, dar dă și mîncărimi. La întrebarea dacă sînt mai mult bune sau mai mult iritante nu se poate răspunde, ea fiind din speța celor despre crocodil: e mai mult lung sau mai mult verde?
Mai exact, calitatea și defectele acestor texte sînt în planuri diferite, imposibil de cîntărit pe aceeași balanță. Este clar că Bedros Horasangian scrie bine, dintr-o cunoaștere serioasă și de nivel superior a ceea ce este (și a fost) literatura. Din această perspectivă, el mobilizează la cititor o complicitate pe palierul pe care scrie. Dacă un asemenea cititor nu are acces la (o bună parte dintre) trimiterile directe și indirecte, pastișele și parafrazele autorului el „l-a pierdut” pe acesta. Apoi, același autor este dotat cu o vastă cunoaștere a lumii, este cum s-ar zice popular, „lumit” cu asupra de măsură. El a fost în toate locurile în care se petrec acțiunile celor triesprezece povești despre treisprezece femei (New York, Istanbul, Atena, Paris Lisabona, Madrid, Napoli etc.) și nu așa, că a fost pe acolo ca prin Tecuci, cunoaște zonele urbane și suburbane ca și „problematica” lor, se poate pune în postura unui localnic cu ceea ce are el specific. Sau cel puțin lasă perfect această impresie.
Numai că acest exotism, această „străinezie” sînt detalii de atmosferă, ne bate pe umăr prozatorul. E vorba despre o chestiune universală aici, despre eternul feminin, despre Eva multiplicată în treisprezece ipostaze în care - citește, bătrîne, și vei vedea – înțelegi cum stă treaba cu feminitatea, vei sesiza-o perfect în unitate și diversitate, în contemporaneitate și eternitate, în suflet și trup.
Bedros Horasangian ne lasă pe noi, cititorii, să înțelegem că orizontalitatea, sau, mă rog, circularitatea lumii e numai cadrul, pe care el îl stăpînește fără efort, pentru o secțiune verticală a psihologiei feminine (dar și masculine) de la Adam și Eva, prin perechea eșuată cu arca pe Muntele Ararat, și pînă la Giulietta, Kiki Iguazu, Anaïs, Natașa etc., contemporanele noastre.
Una dintre sursele de iritare ale cărții este acest expozeu de sus și cam din vîrful buzelor, un ton pe care scriitorul nu-l părăsește niciodată. Pare că el ia în balon atît propriile personaje cît și receptorul. „Drame? Aveți (vreți) voi drame?” s-ar zice că întreabă el ironic. „ Da’ cine vă credeți voi să aveți drame? Și doar nu vă închipuiți că mă impresionați”. Parcă autorul nu te lasă să uiți că el e om în vîrstă și a văzut multe.
Bedros Horasangian patinează perfect pe aluzii, pe referințe, pe mențiuni istorice și mentalități regionale și toate sînt înghețate sub patinele lui ca niște diorame. Cu Bedros Horasangian nu te plimbi prin grădina zoologică, umbli prin Muzeul Antipa, iar el e ghidul care te bombardează cu informații, lăsîndu-ți impresia că, și dacă le acumulezi, tot n-o să le știi ca el. Aici are dreptate. Dar complexul lui de superioritate te cam strînge la subțiori.
A doua problemă a volumului este o anumită monotonie, care poate să scape la lectură din pricina mulțimii elementelor expuse (locuri, oameni, evenimente) dar care există. Stilistic, poveștile sînt la fel și, la peste 300 de pagini, intervine o explicabilă sastisire.
Prozatorul a scris o carte perfectă din punctul lui de vedere, excelentă în multe privințe, asta trebuie recunoscut, și care, totuși, nu merge la inimă din cauza tipului său de detașare (chiar cînd scrie la persoana întîi). Textul poate cîștiga admirația oricui și, poate, pe unii chiar îi va cuceri. Pe alții sigur nu.