Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări populare
-
Nu e ușor să fii membru al conducerii USR și/sau al comisiilor sale. Se crede că e simplu. Dar faptul de a încerca să faci ceva împotriva ce...
-
La editura Cetatea de Scau n din Tîrgovişte a apărut volumul 1 din însemnările şi memoriile bunicului meu, generalul Titus Gârbea (1893-1...
-
În fiecare dimineață, fiul meu, Tudor, mă trezește cam cu aceeași replică: - Tati, trezește-te odată! Trebuie ...
-
N-am mai fost la un meci de fotbal pe stadion de dinainte de revoluție. Nu mergeam nici acum, dacă nu mă invita dl. primar Neculai Onțanu că...
-
Am regăsit, în urma unei sugestii primte dintr-o corespondență privată, un text pe care l-am tradus mai demult, un poem foarte cunoscut în...
-
Uniunea Scriitorilor din România atrage atenția asupra degradării continue a limbii române şi a nivelului de cultură din spațiul public ...
-
Statuia Împăratului Traian a fost dezvelită electoral de primarul Oprescu pe treptele Muzeului de Istorie (fosta Poștă Centrală) din Calea ...
-
Au și trecut 34 de ani. Aveam 14 ani și eram în bucătărie, cu întrega familie, minus bunicul meu care lucra (scria) la demisol, voiam să pre...
-
La 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 77 de ani. Nod 19 Murise îngerul, dar nu l-am putut ține în brațe, se făcuse de apă și mi-a cu...
-
PROGRAM al candidatului Horia Gârbea ...
Arhivă blog
-
►
2014
(210)
- ► septembrie (14)
-
►
2013
(212)
- ► septembrie (17)
-
►
2012
(219)
- ► septembrie (19)
-
►
2011
(468)
- ► septembrie (33)
-
►
2010
(391)
- ► septembrie (35)
Dragă domnule Gârbea, vă felicit pentru postare! Sunteţi - pe lângă un scriitor remarcabil - şi un tătic iubitor şi grijuliu. Nu e un lucru de neglijat. Să vă trăiască juniorul şi să vă calce pe urme, ba chiar să vă depăşească. Sper să nu vă deranjeze!
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru urări. Vă doresc la fel. Nu-i va fi greu lui Huppy să mă depășească. Îmi doresc s-o facă și chiar amețitor.
ȘtergereMie, pozele acestea îmi trezesc dulci aduceri aminte, frînturi de imagini ale unor momente de viaţă care parcă nici n-ar fi fost... Din vremea cînd, însoţit de părinţii mei, atît de tineri pe atunci, mă plimbam alături de ei şi, mai ales, mă zbenguiam pe aleile Herestrăului odihnitor şi recreativ, în primii mei ani de viaţă. Era prin 1960-61 şi, decum intram în parc, alergam nerăbdător de fiecare dată, spre acelaşi gîscan din bronz, care mă aştepta mereu acolo să-i sar de gît şi să îl călăresc fericit. Şi astăzi, iată, el îi aşteaptă pe copii, răbdător şi neclintit la locul său, de aproape şaizeci de ani şi, poate, de mai mult... O, tempora! Parcă era prin preajma sa şi un curcan înfoiat. Oare, mai aşteaptă şi el acolo? N-am mai trecut de mulţi ani pe la ei. Să vă trăiască micuţul şi să se facă mare! Peste timp, lui şi, desigur, altora ca el le vor rămîne şi pozele, nu doar aducerile aminte... Ca nişte ferestre larg deschise spre izvorul fiinţei, prin care le va pătrunde în sanctuarul sufletului nostalgia înmiresmată şi binefăcătoare a copilăriei.
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru mesaj. Da, curcanul e acolo și o căprioară de asemnea. . Și eu mergeam acolo cu părinții și cu fratele meu, am poze de prin 1970 de cînd aveam vîrsta lui Huppy. Am impresia că statuile au fost o vreme dizlocate și au reapărut. Mergeam uneori la Restaurantul Miorița, deasupra debarcaderului. Azi nu mai există din păcate, e un hard-rock café cam în același loc dar care nu mă inspiră.
ȘtergereLa inceput trebuia gradata gasca...La mai mare cu sanatate si evolutie frumoasa !
RăspundețiȘtergereMulțumesc. Răbojul este acasă, pe tocul ușii. ca și părinții săi, Huppy nu va fi prea înalt. Totuși etalonul-gîscă ne produce anual bucurie. :)
ȘtergereDacă nu supăr că insist aici cu amintirile mele inutile, adaug că, în vremea pe care o evocam mai sus, undeva în parc, cred că nu departe de răspîntia unde erau şi mai sînt figurinele acestea metalice, se afla amenajat un mic teatru de vară cu marionete, care făcea deliciul şi distracţia copiilor. Îmi aduc aminte de întruchiparea unei berze, care îi îndemna pe copii să îi spună cîte o poezioară, după care... se lăsa de ei pupată. Eu nu reuşeam deloc s-o fac, din princina uriaşului ei cioc, care mă incomoda, oricîte eforturi aş fi făcut. În fine, tot pe-acolo, prin apropiere, pe vremea aceea se afla un cerb adevărat, într-un spaţiu larg, plin de vegetaţie, împejmuit cu gard metalic. Veneam de fiecare dată adus de părinţi şi îl priveam cum păştea şi se plimba maestuos şi eram uimit de înfăţişarea-i ciudată, după cum mi se părea mie copil fiind. Şi, îmi mai aduc aminte că seara mă fascinau proiectoarele roşii, strălucitoare, de pe turlele Casei Scînteii, ascunsă înţelegerii mele în întunericul nopţii, pe care le vedeam undeva pe deasupra vîrfurilor copacilor, proiectate pe cer şi, deopotrivă, reflectate jos, pe luciul lacului. Iar tata, trebuia să-mi explice, de fiecare dată, ce este şi cum este... Gînduri bune, tuturor!
RăspundețiȘtergere