sâmbătă, 2 mai 2015

Huppy și Gîsca. Varianta 2015

În fiecare an, în mai, o poză a lui Huppy cu gîsca de bronz din Parcul Herestrău îmi amintește că a crescut. Imaginile sînt din mai 2010, 2011, 2012, 2014 și ultima de ieri, 1 mai 2015.






7 comentarii:

  1. Dragă domnule Gârbea, vă felicit pentru postare! Sunteţi - pe lângă un scriitor remarcabil - şi un tătic iubitor şi grijuliu. Nu e un lucru de neglijat. Să vă trăiască juniorul şi să vă calce pe urme, ba chiar să vă depăşească. Sper să nu vă deranjeze!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru urări. Vă doresc la fel. Nu-i va fi greu lui Huppy să mă depășească. Îmi doresc s-o facă și chiar amețitor.

      Ștergere
  2. Mie, pozele acestea îmi trezesc dulci aduceri aminte, frînturi de imagini ale unor momente de viaţă care parcă nici n-ar fi fost... Din vremea cînd, însoţit de părinţii mei, atît de tineri pe atunci, mă plimbam alături de ei şi, mai ales, mă zbenguiam pe aleile Herestrăului odihnitor şi recreativ, în primii mei ani de viaţă. Era prin 1960-61 şi, decum intram în parc, alergam nerăbdător de fiecare dată, spre acelaşi gîscan din bronz, care mă aştepta mereu acolo să-i sar de gît şi să îl călăresc fericit. Şi astăzi, iată, el îi aşteaptă pe copii, răbdător şi neclintit la locul său, de aproape şaizeci de ani şi, poate, de mai mult... O, tempora! Parcă era prin preajma sa şi un curcan înfoiat. Oare, mai aşteaptă şi el acolo? N-am mai trecut de mulţi ani pe la ei. Să vă trăiască micuţul şi să se facă mare! Peste timp, lui şi, desigur, altora ca el le vor rămîne şi pozele, nu doar aducerile aminte... Ca nişte ferestre larg deschise spre izvorul fiinţei, prin care le va pătrunde în sanctuarul sufletului nostalgia înmiresmată şi binefăcătoare a copilăriei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru mesaj. Da, curcanul e acolo și o căprioară de asemnea. . Și eu mergeam acolo cu părinții și cu fratele meu, am poze de prin 1970 de cînd aveam vîrsta lui Huppy. Am impresia că statuile au fost o vreme dizlocate și au reapărut. Mergeam uneori la Restaurantul Miorița, deasupra debarcaderului. Azi nu mai există din păcate, e un hard-rock café cam în același loc dar care nu mă inspiră.

      Ștergere
  3. La inceput trebuia gradata gasca...La mai mare cu sanatate si evolutie frumoasa !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc. Răbojul este acasă, pe tocul ușii. ca și părinții săi, Huppy nu va fi prea înalt. Totuși etalonul-gîscă ne produce anual bucurie. :)

      Ștergere
  4. Dacă nu supăr că insist aici cu amintirile mele inutile, adaug că, în vremea pe care o evocam mai sus, undeva în parc, cred că nu departe de răspîntia unde erau şi mai sînt figurinele acestea metalice, se afla amenajat un mic teatru de vară cu marionete, care făcea deliciul şi distracţia copiilor. Îmi aduc aminte de întruchiparea unei berze, care îi îndemna pe copii să îi spună cîte o poezioară, după care... se lăsa de ei pupată. Eu nu reuşeam deloc s-o fac, din princina uriaşului ei cioc, care mă incomoda, oricîte eforturi aş fi făcut. În fine, tot pe-acolo, prin apropiere, pe vremea aceea se afla un cerb adevărat, într-un spaţiu larg, plin de vegetaţie, împejmuit cu gard metalic. Veneam de fiecare dată adus de părinţi şi îl priveam cum păştea şi se plimba maestuos şi eram uimit de înfăţişarea-i ciudată, după cum mi se părea mie copil fiind. Şi, îmi mai aduc aminte că seara mă fascinau proiectoarele roşii, strălucitoare, de pe turlele Casei Scînteii, ascunsă înţelegerii mele în întunericul nopţii, pe care le vedeam undeva pe deasupra vîrfurilor copacilor, proiectate pe cer şi, deopotrivă, reflectate jos, pe luciul lacului. Iar tata, trebuia să-mi explice, de fiecare dată, ce este şi cum este... Gînduri bune, tuturor!

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

Arhivă blog