Multe dintre textele acestui volum se intitulează simplu „Poem”. Autoarea nu simte nevoia să le diferențieze. Ele curg unele din altele, asemănătoare, scrise în prozodie clasică, cu un ritm în accente rare, rime firești, melancolice și fastuoase. Volumul reprezintă un întreg unitar, o ceremonie sobră, o intonare reculeasă de psalmi. O „înaltă umbră” este evocată cu reculegere, o „nuntă fără alaiuri, fără miri” se desfășoară, mistică, după un ritual precis. Lipsesc podoabele și oricare ostentație în textul pe care Carmen Focșa îl scandează sacerdotal uneori, sau îl intonează alături de un presupus cor al pelerinilor. Tonul este la mijloc între umilința firească a rugăciunii și demnitatea unui credincios făcut după chipul și asemănarea celui invocat: „Tu iar vei fi zăpada acoperindu-mi moartea/ Cît eu, mai viu, mai tînăr îți voi vesti un semn/ Cuvântul tău crestează în mine ca-ntr-un lemn/ Dovada că-s întregul iar tu vei fi doar partea”. Succinte, concentrate, textele dezvoltă metafore încărcate de ambiguitate, pendulînd între supunere și îndoială: „Numai tăcerea ta încet, hoțește/ Mai fulgeră cuibarele de greieri/ Cînd eu sînt iarba care se hrănește/ Cu tot ce-n urma plânsului mai treieri”. Fără a fi propriu-zis mistică, poezie scrisă de Carmen Focșa este pătrunsă de prezența unei divinități ininteligibile, uneori contestabile.
Postări
