Cine mai știe ce e proza? Să fie cartea lui Dan Coman prima autoficțiune fantastică din literatura română cum afimă pe copertă Teodor Dună? N-aș zice. În fond ”Gemenii” lui Cărtărescu nu abundă de aceleși „grotesc, autobiografic și fantastic” pe care le identifică foarte corect poetul „de-a viului” la Dan Coman. Autobiograficul trece în fantastic sau în imaginar la mulți prozatori „desantiști”. De fapt Dan Coman mixează abil memoriile lui Dan Coman cu ceea ce ar fi trăit-scris-spus Dan Coman dacă realitatea existenței lui ar fi fost (puțin) alta și el ar fi fost D Great Coman. Relația autorului cu personajul său, care nu e tocmai un alter-ego, e incitantă pentru cititor. La fel scriitura lui Dan Coman prin care ajung să ne intereseze întîmplări altfel anodine dacă le cîntărim semnificația în devenirea lunii sau chiar a personajului. Personajul, ca și autorul, e un om care scrie, e obsedat de scris și chiar de receptarea lui, de unde viziunea de coșmar din proza „o întîlnire cu cititorii”, un vis nebunesc al „poetului neînțeles”. Obsesia „autorlîcului” nu e de natură să facă simpatic un personaj, și totuși Great Coman devine pentru că el debordează de umanitate și de banalitate, el e scriitor prin ce (afirmă că) scrie, dar altfel e omul cu trup real „îmbrăcat în ștofă”, cum zicea Nichita Stănescu despre Eminescu. Din acest punct de vedere, pot să afirm cu admirație că „Irezistibil” este una dintre cele mai vii și puternice demitizări ale „autorului demiurg” din literatura noastră. Mai ales că Dan Coman nu vorbește de un autor generic, ci despre sine sau despre cel care ar fi putut el să fie sau... poate despre cu totul altceva. Rămînînd însă ceea ce trebuie să fie scriitorul: un seducător al cititorului său.
Postări
