Cărți noi! Emil Lungeanu - Jurnalul lui Henry Wilde, Editura Ghepardul * * *

Un roman ciudat, scurt și incitant, publică Emil Lungeanu (Jurnalul lui Henry Wilde, Editura Ghepardul). Neobișnuit este faptul că este o reconstituire istorică foarte minuțios articulată, iar naratorul e un personaj defunct: Henry Wilde, secund pe vasul Titanic în prima și ultima lui cursă, cea fatală. Teza din roman este argumentată cu date și fotografii și, oricît ar părea de fantezistă, se poate susține ca alternativă la isoria oficială a sufundării marelui vas în 1912.

Un film bine făcut după scenariul lui Emil Lungeanu ar avea încasări serioase, dacă nu chiar cîte a avut povestea siropoasă a filmului omonim cu transatlanicul, dar suspansul ar fi mai mare. Romancierul (considerat de mulți un geniu neînțeles, ascuns de bunăvoie sau împins într-o stranie penumbră) spune povestea alert, precis, din perspectiva unui om plin de necazuri și suspiciuni, ajuns anapoda în poziția înaltă pe care nu și-o dorește. Ceea ce nu aflăm este cum putem noi cunoaște ce gîndea Henry Wilde dacă el a dispărut în naufragiu – e desigur un artificiu literar, aproape singurul într-o povestire foarte veridică. Însăși coperta e una realistă: o fotografie înfățișează trei bărbați pe puntea unui vapor. Ei sînt Henry Wilde, secundul povestitor, Edward John Smith, comandantul orgolios, repezit și stupid al Titanicului și un alt ofițer iar vasul este Olympic, poza fiind din 1911. Puțin știu că Olympic era un vas geamăn Titanicului ca și nava Gigantic (botezat ulterior Britannic). Toate aparțineau companiei White Star Lines, proprietatea magnatului J.P. Morgan.

Acest „bandit fără egal al finanțelor lumii”, cum îl numește în precuvîntare Emil Lungeanu, a înscenat oare dezastrul Titanicului trimițînd cu toată viteza înainte printre ghețuri de fapt vasul geamăn, avariatul și necompetitivul Olympic, pe care numai încasarea asigurării putea să-l mai facă rentabil? Dacă nu a fost așa, de ce obiectele de inventar de pe cele trei gigantice nave nu erau personalizate cu numele acestora? Doar ca să poată fi folosite pe toate trei? De ce s-a dat comanda impulsivului și îmbătrînitului căpitan Smith? De ce numele vasului era scris de mîntuială? Dar de ce „marii șobolani”, magnații invitați, nu s-au mai îmbarcat pe Titanic pentru traversare după escala ultimă de la Queenstown, din 11 aprilie 1912, dacă nu știau de catastrofa ce avea să acopere o fraudă de asigurări mare cît Olympicul (sau cît Titanic, care plecase cu cîteva ore înainte sub masca lui Olympic, fără niciun tam-tam publicitar)? Oare nu era fals al patrulea coș, doar ca să dea o impresie de grandoare în plus?

Dacă a fost sau nu așa, nu vom afla, dar povestea e ingenioasă chiar dacă e o ficțiune, ca și romanul „Futility”, apărut în 1898, din care s-ar fi inspirat autorii înscenării, pusă în „operă” cu prețul a peste 1500 de vieți. Romanul reușit al lui Emil Lungeanu a avut o circulație prea restrînsă și cred că ar trebui reeditat, poate cu ocazia comemorării a 100 de ani de la incidente, în 2012, în condiții care să-i asigure răspîndirea pe care o merită.

Cărți noi! Emil Lungeanu - Fantoma Shakespeare, Ed. Rafet * * *

Multe lucrări literare, apărute la edituri mici în tiraje minuscule poluează lumea literară cu bîzîitul lor de roi agasant de țînțari. Iată însă că, rar ce-i drept, apar în tiraje și condiții de difuzare nemeritate, precare cărți care ar merita cu totul altă răspîndire!
În aproape 400 de pagini, cu surse numeroase și citate bogate, cu alunecări în demersuri detectivistice, romancierul și dramaturgul Emil Lungeanu face o demonstrație pe care o dorește irefutabilă. William Shakespeare a fost o fantomă, o uriașă mistificare. Autorul textelor atribuite lui a fost Edward de Vere, conte de Oxford (1550-1604), iar persoana din Staford-upon-Avon pe nume Will Shaksper nu era decît un negustor incult, de nu cumva neștiutor de carte, un cîrpănos procesoman, care a dat rar pe la Londra, n-a urcat în viața lui pe scenă, și a murit lăsîndu-și fiicele analfabete. Cu o argumentație seducătoare, Emil Lungeanu respinge pe rînd toate celelalte variante de autori reali ai operei semnate Shakespeare, restrîngînd decis cercul suspecților al un singur punct: eruditul și umblatul conte de Oxford. „Fantoma” a fost inventată tîrziu, numai pentru că avea numele similar cu pseudonimul lui Oxford și condițiile istorice o cereau (găsiți în carte tot contextul, analizat cu minuțiozitate de fanatic de Emil Lungeanu). Argumentul cel mai tare, în opinia mea este afluxul de opere atribuite lui Shakespeare 1597 și 1603. Edward de Vere a murit în 1604. Pînă în 1607 nu a mai apărut nimic, iar pînă în 1622 doar sonetele și trei piese (în 1608-1609). Restul pieselor răsar brusc abia în 1622, după ce „fantoma” murise în 1616. De asemeni, referințele din sonete se opresc în anul 1603. Sînt multe alte argumente, abil întrețesute de autor care a studiat o bibliografie imensă. Desigur, punctul său de vedere a mai fost susținut și de alții, după cum a fost și contrazis. Meritul lui Lungeanu este de a fi detașat dintre numeroasele posibilități pe cea care i s-a părut mai probabilă și de a fi construit o cetate de argumente în jurul ei. Un alt merit al cărții este modul ludic în care istoricul prezintă lucrurile cele mai serioase. Revolta tinerilor conți din 1601 e prezentată ca „fronda unor elevi împotriva directorului școlii căruia îi sparg cauciucurile de la mașină” iar Essex „ca lider politic și militar era o catastrofă naturală”. Campaniile lui sînt „dezastre comparabile cu ciuma din 1348” iar „Coana mare” (Elisabeta I) are dreptate „să întoarcă foaia”. Hoinăreala improbabilă după autor a pretinsului autor în 1585 de la Straford la Londra (70 de mile) e ironizată ca „episod din Blackadder cu Rowan Atkinson în rolul principal”, ca „performață de Forrest Gump” iar dramaturgul ar fi fost Speedy Gonzales. În acea vreme, a isterie anglicane și a fricii de invazia spaniolă, explică autorul, călătoria aiurea, fără acte temeinice era pasibilă de spînzurătoare. Ca actor, Shakespeare nu avea șanse. Cu accentul lui de Warwickshire ar fi fost angajat la teatru „doar ca să vîndă pufuleți în pauză”. Cum un „gogoman” să fi avut un vocabular de 24 000 de cuvinte „fără să facă accident cerebral”? Cartea lui Emil Lungeanu e doctă, dar plăcută la lectură, combinînd gluma cu erudiția și construcția deductivă cu consultarea amănunțită a surselor. Bune sînt și traducerile proprii ale pasajelor din opera lui Shakespeare, alias Edward de Vere.