Cărți noi! Maria Niculescu - Clipa albă a zborului, Ed. Destine, Cu iola în larg, Ed. Amurg sentimental etc.

Cele două culegeri din 2010 urmează uneia ceva mai consistentă intitulată „Laguna albastră” (Ed. Perpessicius), apărută cu anul 2009 pe copertă dar cuprinzînd un text datat mai 2010. Cine să mai înțeleagă ce-i în mintea editorilor diletanți? Trei cărți într-un an, o recoltă frumoasă, s-ar zice. Din păcate sînt pagini de vorbe goale și de poeme în forme fixe pe care și un profesionist le-ar manevra cu greu (sonet acrostih de pildă). Iar Maria Niculescu e doar o amatoare care luptă din greu cu prozodia vrășmașă. Cînd o scoate la capăt onorabil cu ritmul și rima, se încurcă la acorduri și de sens nu mai poate fi vorba. Volumul „Cu iola...” conține ceea ce autoarea numește „poeme în stil haiku” - deși haiku nu e un stil - și cugetări amorfe. Cert e că avem niște texte de trei rînduri pline de haz involuntar: „Vis îmbobocit/ pe cerul după-amiezii/ primul nepoțel”. E clar pentru oricine că nepoțelul zboară! Sau: „Pe struna lui Strauss/ note îngemănate -/ vals nemuritor”. Curat ca la Hiroshima, aș spune, bănuind cît îl gustă japonezii pe Strauss. „Filing și aur/ - rază ruptă din soare/ și bobul de grîu”. Nu e clar dacă poeta a vrut să spună „Feeling” sau „Shiling”. Dar acela este „raza” și aurul o fi bobul de grîu. Oricum: vorbe puse pe hîrtie ca să fie, aproape nimic semnificativ, elucubrații cu licențe lexicale inutile gen „cremeni scînteinde” sau „aripe”. Ai zice că poeta nu e dusă cu iola, ci cu pluta. Chiar dacă în „Laguna albastră” (de fapt s-ar potrivi „laguna bălțată”, de la topica bizară: „îți șoptit-a”) sînt versuri mai cumsecade, e clar că autoarea face parte dintre acei autiști care nu își dau seama că în jurul lor chiar se scrie poezie, că ar putea citi și înțelege, că publicul are un tip de sensibilitate la care ei nu vor avea niciodată acces. Așa că scriu – trei volume pe an! - într-o tristă zădărnicie.