Cărți noi! Ruxandra Cesereanu - Angelus, Editura Humanitas * * * (II)

(urmare la o postare din 26 aprilie)

Pînă la urmă, îngerii din romanul Ruxandrei Cesereanu se limitează la a fi un pretext pentru descrierea unei lumi distopice, dar cu asemănări clare societății noastre. Astfel de „universuri” (am în vedere și definiția din teoria mulțimilor) s-au mai creat în romanele unor Alexandru Ecovoiu, Marius Tupan, Florin Șlapac, Șerban Tomșa, Florin Toma și ale altora cu grade diferite de insolit și virulență pamfletară. Dar Angelus are lumea lui constituită aparte.

O asemănare cu romanul, subintitulat „poem”, al lui Arghezi e și împărțirea lui Angelus în două zone distincte: una pamfletară și una, să zicem, „iluminată”, avantajul pentru organicitatea lucrării fiind că la Ruxandra Cesereanu premisa e enunțată din start, în timp ce la Arghezi „învierea” nodală survine doar după zugrăvirea cadrului în care ea urmează a se produce.

Decizia auctorială de a prezenta totul la persoana a III-a, dar cu un narator „implicat”, mi se pare decisivă pentru configurația romanului și chiar pentru sensul lui. În ceea ce mă privește - ca orice comentator sînt gata să mă substitui oricînd autorului - aș fi optat categoric pentru altă soluție. Așa cum stau lucrurile însă, raționamentul cititorului este în favoarea ideii că „vocea care povestește” e a însuși „expeditorului” celor trei personaje. Cele proclamate de „destinatari”, pripit dacă avem în vedere faptele și înfățișarea lor, ca „îngeri” cu soluția alternativă „extratereștri”. Avem o privire „de sus”, omniscientă și condescendentă care atribuie înțeles poveștii dar, odată stabilită, îi taie din suspans. Vocea naratorului „filtrează” și mediază comunicarea, oferind note de superioară ironie, răpind în schimb ceva din frustrețea posibilă a unei comunicări directe. Astfel, zece bețivi declarați ca atare, adunați la cîrciumă, comentează evenimentele în limbaj de conciliu ecumenic. Intervenind „divin” între cititori și personaje, naratorul retează acutele naturalismului, propunînd o viziune și o expresie autoironic „eterată”, de demiurg. Este opțiunea, una esențială, a autoarei.

Angelus oferă cititorului o construcție rafinată, bogată în sugestii. El este o satiră elevată alcătuită cu gust artistic și ocolind alunecarea, oricînd posibilă, într-o realitate și o expresie mai colorate, un contrapunct poate necesar. Rămîne memorabil modul în care Ruxandra Cesereanu construiește amestecul bine dozat de ironie și feerie care se termină cu însuși sfîrșitul lumii.

Cărți noi! Ruxandra Cesereanu - Angelus, Editura Humanitas * * * (I)

A treia zi de Paște - un prilej potrivit pentru a vorbi despre îngeri!

În peisajul destul de variat al prozei ultimilor ani, romanul Ruxandrei Cesereanu apare ca neobișnuit. Chiar dacă se pot face apropieri cu unele opere, nu multe, el atrage atenția prin inedit. Subiectul este enunțat clar din prima pagină: într-o metropolă, contemporană nouă, capitala unei Patrii nenumite, apar trei (presupuși) îngeri. Necunoscuții sînt muți, au aparența unor bărbați normali și nu acționează „angelic” prin vestiri sau miracole.
Autoritățile statului, cetățenii, ba chiar și diavolii care sălășuiesc sub metropolă se agită disproporționat față de inacțiunea numiților intruși care, atît cît pot comunica prin semne, neagă vreo misiune divină sau măcar o voință proprie de a interveni asupra lumii. Aici ei se deosebesc de diavolul lui Daniel Bănulescu care își propune să îi găsească pe „Cei șapte regi ai orașului București” în romanul omonim, de „Zogru” al Doinei Ruști, care se încarna în muritori, chiar de copilul ciudat, născut din fecioară din ”Supunerea” lui Eugen Uricaru, semănînd mai mult cu scheletul uriaș al lui Dan Perșa din „Cu ou și cu oțet” care bulversa lumea prin simpla prezență. Am dat mai sus cîteva repere bibliografice, toate romane de bună calitate din literatura noastră recentă, care demonstrează că Angelus poate fi încadrat într-o temă prezentă, dar în limitele căreia se paticularizează clar. Există însă alte două lucrări, venerabile și binecunoscute, cu care romanul Ruxandrei Cesereanu comunică și, aș zice, chiar polemizează. Acestea sînt „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov și „Cimitirul Buna-Vestire” de Tudor Arghezi.
Diferența majoră este că autoarea contemporană nu își situează acțiunea într-un timp și loc determinat, fapt care dădea savoare ficțiunilor despre Woland, aterizat cu suita lui în Moscova comunistă, și respectiv despre învierea generală din România interbelică. Generalizînd prin imprecizia teritoriului vizat, deși România secolului XXI e lesne de recunoscut, și prin numirea fantezistă a unor instituții și funcții, Ruxandra Cesereanu își ia precauțiuni inutile. Era poate mai hazliu să fie convocate instituții și chiar personaje reale, precum la D. Bănulescu, Doina Ruști, Dan Perșa.
O altă particularitate în Angelus este, spuneam, deplina pasivitate a „trimișilor”, care desigur ridică cota de grotesc a febrilității cu care se precipită autoritățile, inclusiv un „Pontifex Maximus”, și publicul. Se pune întrebarea însă dacă, într-o lume superficială și inconsistentă precum a „patriei” din roman, atitudinea ștearsă, de „non-combat” a îngerilor nu ar duce la ocultarea și uitarea pe dată a acestora. (va urma)

Tricephalos II. Cartea care miroase!

Am aflat pe cale blogistică o noutate tulburătoare: a doua ediție a romanului „Tricephalos” de Ruxandra Cesereanu a apărut la Editura Dacia XXI în ediție mirositoare. Felcitări autoarei care a precizat că nu a ales ea parfumul!

Ideea e minunată și e regretabil doar că parfumul nu va dura cît gloria cărții.
Eu aș impregna cărțile cu parfumuri din viață, corespunzătoare subiectului. De exemplu la Sadoveanu și Păstorel cu arome culinare. Dar, în acest caz, sigur se vor găsi unii care să-mi sugereze pentru parfumul cărților mele precum „Crime la Elsinore” idei de genul: cabină de teatru vechi în care s-a făcut sex. Ori la reeditarea poemelor lui Cristi Popescu: tramvai 26 în care s-au urcat lăutari mirosind a briantină de mahala. Gîndiți-vă cum ar mirosi „Groapa” sau chiar "Plumb", ori mai nou „Viața lui Kostas Venetis” sau „Te pup în fund, conducător iubit”!

Să ne bucurăm deocamdată de ceea ce avem și să citim/mirosim cu bine autoficțiunea de la Cluj.