Acest titlu pretențios e mai puțin reușit decît poemele conținute în volum. Victoria Milescu are deseori curajul de a lăsa hîrtiei viziuni și confesiuni puternice, ocolite de banalitate: „cînd lucrurile nu se mai împotrivesc/ lucrurilor/ unde te pot găsi ușor și repede/ pentru o biată iscălitură/ pe pielea mea de pisică/ pe pielea mea de tatoo” ori „din orice poți muri/ din orice/ spune viermele harnic/merită să încerci/ să fii o zi vierme/ tu care zbori/ protejat împotriva fericirii”. Uneori s-ar zice că autoarea se sperie de propria-i forță și atunci dă curs unor monede false, unor semi-clișee care nu cred că o definesc: „lacrima mea căutînd altă lacrimă”, „ninsoarea pare că plînge”, „lovește-mă ploaie” etc. Nici kitsch-ul provincial de a centra toate versurile textului, obicei ridicol, de cenaclu de veleitari nu are nimic de-a face cu poeta care poate să fie Victoria Milescu. „Sunt încă preferata lui Dumnezeu/ unde să fug/... sunt încă preferata lui Dumnezeu” scrie poeta și chiar este uneori, cînd angoasa necontrafăcută își găsește expresie în texte limpezi și violente. Poezia de calitate se află mai la fiecare pagină, minată cîteodată de facilitate, dar este cert că din fiecare piesă se pot decupa fragmente demne de reținut în ciuda unor ușor reperabile și corectabile neglijențe: „viața mă ține în gheare/ nu știu dacă ceea ce o animă/ e binele ei sau preabinele meu/ într-o zi voi da drumul cînilor/ între dușmani/ dușmanilor printre cîini”. Iată cum această mărturisire care poate impresiona e și ea vag atinsă de un pleonasm (ce animă viața?) și de o cacofonie. Tot Victoria Milescu este autoarea unui volum recent care cuprinde poeme în română traduse și în limba albaneză de infatigabilul Baki Ymeri precum și recenzii ale sale la volumele unor poeți albanezi. Titlul său este „Bucuriile triste”: „În fiecare poem e vorba de moarte/(oh, inteligența mimetică a poemelor) versul tău cel mai gîngav/strivind bulbul incandescent al astrelor/ versul tău, paznicul tău/ nici nu exiști pentru el”
Postări
