Obiceiuri proaste. Un apel din inimă

De multe ori am constatat cu durere că oamenii cei mai eleganți și sensibili, mai educați și cultivați au momentele lor de kitsch, de „țopenie”. De cînd am făcut această observație, caut să mă cenzurez cu strictețe pentru că sînt la fel de expus ca oricare să cad în păcat. Ani de zile, în copilăre, vara, locuiam la Mangalia la un profesor care închiria camere turiștilor. Era un tip inteligent și de bun gust, dotat cu fină ironie. Dar, în camera în care stăteam, peretele era decorat cu o carpetă înfățișînd „Răpirea din Serai”. Puști fiind, n-am îndrăznit niciodată să-l întreb de ce. Acum presupun că era gustul nevestei lui și omul nu voia ceartă în casă pe motive estetice.

Mi se întîmplă uneori să citesc versuri care nu sînt rele sau sînt chiar bune pe care autorii (dar mai ales autoarele), le „centrează”. Acest procedeu, de neconceput pe vremea tiparului cu plumb, e acum la îndemînă. Nu este culmea kitsch-ului (aceea este să folosești într-o carte tipărită, pentru versuri, un font de tip „script” înflorit) dar e aproape de ea. În afara caligramelor tip Apollinaire (sau, mai nou, Romulus Bucur) orice dispunere „originală” a textului este o ostentație care frizează mîrlănia. Ca și cum, ricana G. Călinescu, cineva i-ar fi spus „ce frumos scrii” referindu-se la caligrafie. Un bun prieten, poet, spunea că nimic nu-l ofensează mai mult decît întrebarea „tu scrii poezii?” în locul celei firești: „tu scrii poezie?”. Îl înțeleg perfect.

În cosecință fac un apel patetic, măcar la cei care intră pe acest blog – ceea ce e o dovadă de inteligență – să înțeleagă faptul că poezia e o luptă cu sensul, nu cu paginația. Și să renunțe – dacă o mai fac – la centrarea versurilor, îndemnîndu-i și pe alții s-o abandoneze. Așa cum într-o casă, oricît de primitoare, prezența unui pește din sticlă pe televizor te stingherește și te face să te simți inconfortabil, lectura unor versuri, fie și geniale, dispuse „centrat” oripilează și jignește.

Cărți noi! Gabriela Adameșteanu - Provizorat, Ed. Polirom * * * *

Cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu poartă numele discret și ambiguu „Provizorat” (Editura Polirom). Cred că merita unul mult mai spectaculos. Este o operă masivă și complexă care scanează întreaga perioadă a dictaturii comuniste din România reflectată prin existența și mai ales prin legătura adulteră a unei femei Letiția Arcan (Lety) cu Sorin Olaru. Totul se întîmplă în anii de strîngere a șurubului dictaturii ceaușiste. Letiția e măritată cu insipidul Petru Arcan (nume emblemă?) care-i reproșează întîrzierile în promovare pentru că dosarul familiei Letiției, născută Branea, e plin de pete. Sorin și Letiția lucrează în sistemul editorial, în Clădire. „Clădirea” este un personaj important al romanului – este clar că este numele dat Casei Scânteii – în care coexistă publicațiile și editurile cenzurate cu însăși cenzura și ministerul acesteia (zis „Consiliul Culturii și Educației Socialiste”).
Clădirea este asemeni unei colonii de corali fiind și un topos mineral dar și un mediu viu: o biosferă constituită din mii de oameni care o construiesc conceptual prin existența lor și o și locuiesc. Clădirea este simbolul însuși al comunismului: o fațadă pietrificată, implacabilă, o cetate locuită de o populație stratificată și dornică să urce pe nivelul superior, dar și un mușuroi colcăitor de abjecție, bîrfe, false prietenii, pînde reciproce și inevitabilă sexualitate.
Letiția și Sorin sînt niște posibile personalități accentuate, Letiția e chiar scriitoare și ține și un jurnal, dar nu sînt mai puțin și doi dintre viermii coloniei din „Clădirea” care îi uniformizează și reduce la condiția de membri indistincți ai unei populații. Dragostea lor însăși e marcată de mizerie și disconfort: se întîlnesc scurt și pe furiș în garsoniera unui anume Florinel, conferențiar pus pe parvenire politică, dar înțelegător cu prietenul său Sorin căruia îi oferă camera. Își permit rar plăceri mărunte precum țigări străine sau mezeluri mai bune decît media comerțului socialist. Dansează numai cînd vecinul locuinței lui Florinel pune muzică. În public și mai ales în Clădire se poartă distant unul cu altul, prudența e obligatorie. Totul se petrece cam ca în Orwell, în ”1984”.
Prin incursiunile în trecutul – uneori și în viitorul - personajelor, prin comentariile lor, mai ales ale lui Sorin care pune o anumită pasiune în discutarea actualității politice romanul oferă cu subtilitate și dărnicie o imagine a istorie „mari”, fundalul pentru agitația larvară a unui număr enorm de personaje secundare dintre care protagoniștii caută să se smulgă prin iubire. Prin trecutul lui Sorin (înfiat și rebotezat, inițial fiu al unei legionare fanatice) acțiunea ajunge la rebeliunea legionară și regimul lui Antonescu. Într-un fel, influența evenimentelor istoriei și politicii (aici „linia partidului”) asupra personajelor este reflectată precum în ”Delirul” sau ”Cel mai iubit...” ale lui Marin Preda, dar cu mult mai multă finețe.
Ceea ce dă consistență textului este, dincolo de complexitatea situațiilor și personajelor, stilul excelent al Gabrielei Adameșteanu, simțul ei ieșit din comun al observației detaliilor și arta replicii și monologului. Prozatoarea este mai ales o maestră a monologului vorbit sau interior pe care le dezvoltă personaje de extracție socială foarte diferită, dar cărora ea reușește să li se substituie magistral în acest roman ca și în capodopera ei „Dimineață pierdută”. Nu e ușor de evaluat de altfel dacă „Provizorat” nu va lua, în opera Gabrielei Adameșteanu, locul de frunte al memorabilei „Dimineți...” din 1984.

Cîte ore muncește un prof?

Aflați dintr-un articol foarte obiectiv de pe blogul Diacritica. Ar mai fi de adăugat orele de evaluare (lecturi și corecturi de lucrări) ca și cele de documentare (documentare propriu-zisă în bibliotecă și pe net) plus compunerile/rezolvările de probleme, redactarea de subiecte personalizate etc. Dacă vrei să faci meseria cum trebuie.

Întîlnire ANUC - Guvern

La linkul din această postare puteți citi, pe situl Uniunii Scriitorilor, comunicatul ANUC privind întîlnirea acestei asociații cu premierul României în legătură cu modul de susținere a culturii de către statul român în perioada următoare. Promisiunile avansate de guvernanți constituie un succes important al uniunilor de creatori și dau speranțe artiștilor pentru un sprijin mai important al statului către aceste uniuni.

Se caută un scriitor român pentru o rezidență de literatură la Tescani! www.artistnest.ro

Redau pentru cei interesați un comunicat ce pare interesant primit din partea Asociației organizatoare (lipsa semnelor diacritice se datorează autorilor).

In continuarea rezidentelor de literatura de la Tescani, Muzeul National “George Enescu”, sectia Dumitru si Alice Rosetti Tescanu – George Enescu si Asociatia „ArtistNe(s)t” lanseaza o noua rezidența ArtistNe(s)t pentru scriitorii romani.
Rezidenta de literatura se va derula la Tescani in perioada 10 octombrie – 10 noiembrie. Se ofera cazare si masa timp de o luna, o bursa de criza in valoare de 1000 lei, spatiu pentru creatie, acces gratuit la internet si un excelent cadru in mijlocul naturii. Cei interesati sa beneficieze de aceasta oportunitate sunt rugati sa trimita un dosar de candidatura care trebuie sa contina o scrisoare de intentie, o biografie artistica si o scurta descriere a proiectului literar ce urmeaza a fi dezvoltat la Tescani. Rezidenta de literatura este realizata cu sprijinul financiar oferit de de Programul Cultural Elvetian in Romania.

Selectia scriitorilor va fi realizată de un board artistic format din Laura Manolache (director Muzeul National G.Enescu), Gabriela Ilas (coordonatorul programului de rezidente ArtistNe(s)t de la Tescani), scriitorul Vasile Ernu si Cosmin Manolescu, directorul asociatiei ArtistNe(s)t. Dosarele de candidatură trebuie trimise electronic la adresele de e-mail artistnest@gabrielatudor.ro si tescani2001@yahoo.com, până cel tarziu la data de 10 septembrie 2010. Rezultatele vor fi facute publice la mijlocul lunii septembrie. Pentru mai multe informații vă rugăm să luați legătura cu dna. Gabriela Ilaș, coordonator ArtistNe(s)t, adresă e-mail: tescani2001@yahoo.com.

Programul de rezidente ArtistNe(s)t a fost fondat de Gabriela Tudor si Programul Cultural Elvetian in Romania in 2006. Mai multe informatii despre rezidentele ArtistNe(s)t de la Tescani gasiti pe site-ul www.artistnest.ro.

România, dublu laureată Europeană!

Reproduc cu bucurie, în calitate de membru al SRSFF comunicatul de mai jos primit de la dl. Dănuț Ungureanu, cunoscut autor de SF și membru al conducerii SRSFF.

O ştire excelentă! Anul acesta, la congresul european de science fiction şi fantasy, Eurocon 2010, care s-a desfăşurat la Český Těšín, Cehia / Cieszyn, Polonia, România a câştigat două
premii importante:

Premiul de încurajare pentru autor tânăr i-a fost atribuit Lucianei Brânduşa Grosu,
nominalizată de către Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy.

Premiul pentru cea mai bună revistă/website a fost atribuit site-ului www.srsff.ro, al societăţii deja menţioinate mai sus, site nominalizat de către Marea Britanie.

A fost o seară magnifică pentru delegaţia României. Cele două premii obţinute dovedesc faptul că fandomul românesc are potenţial şi se află în acest moment într-o ascensiune evidentă. Iar acest lucru a fost posibil datorită tuturor iubitorilor de science fiction din România.

Au participat peste 1500 de fani, polonezi, cehi şi slovaci, dar şi din Ucraina, Rusia, ţările baltice, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Serbia, Bulgaria şi vest-europeni (Marea Britanie, Irlanda, Germania, Austria, Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Spania şi Scandinavia). Delagaţia României a fost compusă din Marian Truţă, Ileana Buşac, George Lazăr, Viorel Pîrligras, Alexandru Maniu şi Dinu Buceceanu.

Mai multe detalii, precum şi numeroase imagini de la faţa locului, pe proaspăt premiatul www.srsff.ro

Să mai și gătim, să mai și mîncăm

Nu am timp să dedic postări artei culinare, care mă pasionează. Vă recomand de aceea călduros interviul Luciei Verona și rețetele ei. Citiți și savurați

Impostorii agramați și editorii cu avere

Florin Mitel Vin După tine Balaure sau Teoria Alienarii, Editura Semne :( :( :(

Degradarea culturală evidentă este vizibilă și prin publicarea, fără un minim de responsabilitate a unor asemenea producții sinistre ale unor indivizi lipsiți nu numai de talent dar și de un minim respect față de public. Desigur, cele cîteva zeci de exemplare, de cîte 48 de pagini, dintre care ultimele două sînt albe pentru a completa coala pe care le poate publica un asemnea „poet” nu reprezintă o sursă prea serioasă de poluare pentru că nu pot avea nici difuzare nici impact. Totuși, este impardonabil să lași asemenea maculatură să poarte copertă ISBN și CIP ca o carte adevărată. În afară de virgula din titlu, ceea ce lipsește volumului sînt ... semnele diacritice. Stupefiant dar adevărat! O editură cu producție mare și o anumită notorietate (cunoscută ce-i drept pentru că publică pe banii autorilor orice, dar avînd anumite pretenții, pentru că a tipărit și cărți adevărate) a ajuns să-și pună sigla deasupra unui volum în care textele sînt lipsite de aceste semne ce definesc limba română. Culmea: nu toate poemele sînt fără diacritice. Majoritatea. Cum a avut chef autorul. Că de redactare nu poate fi vorba. Ce mai are volumul? O sumedenie de greșeli de ortografie pentru care un elev de clasa a patra ar trebui să rămînă repetent și o totală lipsă, nu de har poetic, acesta iese din discuție, ci de minimală coerență. Redau un fragment cu toată lipsa lui de sens, de diacritice și cu greșelile de punctuație originale: „Undeva în lumea asta,/ Se nastea din mit speranta./ Si pleca pe cai de vis,/ Erea (sic!) cutezanta.../ Se lovea de nemiloasa/ Umbra a tacerii/ O pasea (sic!) cu napasare/ Venea cutezanta”. La final mai apare un „Erea” ca să nu avem niciun dubiu despre cunoștințele de gramatică ale „poetului”. Încă patru versuri care să ne convingă de faptul că, inclusiv în lumea editorială, totul e posibil și nu mai există pic de rușine: „Nascuta din nevoia multimilor/ De a se lasa seduse/ Pe treapta de putere/ Administratia ajunse”.
Autorul e un analfabet sărac cu duhul. Dar pe seama lui și a altora ca el, editorul (binecunoscut și al cărui nume nici nu vreau să-l scriu) a dobîndit averi considerabile tipărind asemenea pachete de agramatisme ordinare, înzestrate triumfal cu copertă color, CIP, ISBN.

P.S. Știu că unii vor sări imediat în apărarea lui! Ne miră primatul imposturii, dar cînd cineva o denunță e luat la înjurăruri. Mi s-a mai întîmplat. Hai, începeți!

Remember Virgil Mazilescu

La 10 august s-au împlinit 26 de ani de la moartea lui Virgil Mazilescu (11 aprilie 1942, Corabia, județul Olt —10 august 1984, București) , unul dintre cei mai originali poeți ai perioadei postbelice, cu influență esențială asupra liricii generațiilor 80 și 90.

Virgil Mazilescu

vei auzi din nou: fii inima mea

vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar niște canale
care din obisnuință nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele

o piele febril descheiată
încă om
mîine poimîine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frățesc: și mai mic uriaș inima și
așadar așadar devii a doua mea inimă
apropie-te

la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvînt
vei părăsi la noapte orasul
și absența ta: o cicatrice pe un perete de aer
micșorîndu-se din ce în ce

Apocalips II. Dărîmarea școlilor

Versurile sînt cunoscute:
„A venit vacanța/ Cu trenul din Franța (?):
Dărîmarea școlilor,/ Moartea profesorilor.”
Acum trebuie puțin modificate: „A trecut vacanța...”
Odată cu începerea noului an școlar și universitar care e aproape, de fapt pentru cadre didactice anul începe la 1 septembrie, învățămîntul va cunoaște momente echivalente cu „dărîmarea școlilor – moartea profesorilor”. Multe școli sînt ruinate la propriu. La figurat vor fi toate. Abandonul școlar și universitar se vor întinde ca rîia. Motivele: scăderea veniturilor părinților, scăderea posibilității studenților de a avea de lucru, reducerea salariilor corpului didactic, neplata sau impozitarea excesivă a activităților din afara normei și evadarea lui spre alte profesiuni, scăderea importanței studiilor și șomajul intelectual, scăderea drastică a prestigiului intelectualilor în societate. Nu chiar în ultimul rînd: „groapa demografică” din primul deceniu al secolului XXI, persoanele care au 10-20 de ani sînt numeric puține în raport cu alte categorii de vîrstă.
Ar fi o greșeală să considerăm acest moment o consecință doar a crizei din ultimele 20 de luni. Dezinteresul cu care guvernările dar și societatea au privit învățămîntul și formarea intelectuală, culminînd cu disprețul față de intelectuali au rădăcini începînd cu 15 iunie 1990 – dată de referință în atitudinea puterii față de studenți și intelectuali. Restul a fost o amplificare continuă escaladată în ultimul timp și ajutată de promovarea imaginii „analfabetului de succes”. Inclusiv cu nostalgia după analfabetul Ceaușescu sub care mulți (unii care nici n-au trăit epoca) afirmă iresponsabil că „era mai bine”. Desigur colapsul învățămîntului va determina moartea profesorilor: 1. individual, de foame, 2. colectiv – dispariția profesiunii din lipsă de obiect.
Ecuația e simplă: segmentele de populație care ar fi interesate să susțină formarea intelectuală a odraslelor sînt prea sărace. Cele cu bani nu sînt interesate în asta, avînd exemplul personal: reușita socială fără studii sau cu studii cumpărate en-gros. Cu această concluzie să așteptăm momentul 1 septembrie 2010 pe care îl pregătim cu zel de 20 de ani.

1924. Sinaia. Trecute vieti... de personaje

Printr-un calcul simplu am ajuns la concluzia că în vara anului 1924, anul Jocurilor Olimpice de la Paris, la cazinoul din Sinaia, se puteau întîlni doctorul Felix Sima, în vîrstă de vreo 34 de ani, Stănică Rațiu cam de 45 și soția sa Georgeta, Gore Pirgu - nu mult mai în vîrstă decît Rațiu și ajuns senator, bogatul Grig și iubita sa Mona și Wanda Serafim, ea avînd poate cel mult 35 de ani. Episodic ar fi putut fi prezent deputatul Spirache Necșulescu cu soția sa Dacia și cei adunați i-ar fi putut evoca foarte ușor pe deputatul Gheorghidiu și pe fostul ministru al justiției Saru-Sinești. Aceasta este „realitatea” personajelor, unele dintre cele mai vii din literatura noastră și cu un destin bine conturat. De aici povestirea pe care am scris-o recent pentru o antologie proiectată de Doina Ruști. Toți cei convocați făceau parte dintr-o lume compatibilă cu prezența în frumosul cazino construit în 1913 și puteau locui pe-aproape, la hotelurile Caraiman și Palace. Sper să vă ofer curînd un link spre revista care va publica povestirea, publicarea în revistă nefiind incompatibilă cu antologia, după cum m-a asigurat autoarea acesteia. Pînă atunci să reflectăm la destinul unei lumi care se crează prin adițiunea unor personaje literare memorabile, mai vii decît cei mai vii oameni reali ai epocii.
[În imagini, personajele trecute în filme: Craii... inclusiv Pirgu - Răzvan Vasilescu, Mona - Marina Vlady, Stănică - Gh. Dinică, Felix - Radu Boruzescu cu Otilia - Julieta Szony]

Ion Hobana: Jules Verne e retradus cel puțin îndoielnic

Redau cîteva fragmente revelatoare în legătură cu o anumită atitudine față de editare și traducere dintr-un interviu al dlui Ion Hobana acordat revistei Observator Cultural. Textul integral poate fi găsit aici.


Michael Hăulică: La începutul anului, într-un interviu dat ziarului Adevărul, aveați cuvinte de laudă privind inițiativa reluării ediției „Jules Verne“, cea în 40 de volume din anii ’80 de la Editura Ion Creangă. Iată-ne ajunși la trei sferturi din acest proiect, 30 de volume au fost deja publicate în noua serie de la Adevărul. Cum vedeți această inițiativă a ziarului? O faptă bună pentru tînăra generație de cititori? Un omagiu adus lui Jules Verne? O afacere excelentă?
Ion Hobana: Spuneam atunci, într-adevăr, că ideea este excelentă, precizînd însă, imediat, că succesul ei este condiţionat de respectul faţă de textele originale ale Călătoriilor extraordinare şi de calitatea traducerilor. Nu citisem-recitisem romanele apărute pînă în acea zi de 4 februarie, aşa că nu mă puteam pronunţa în legătură cu îndeplinirea celor două criterii. Recent, confratele Andrei Niculescu mi-a atras atenţia asupra modului în care le-a fost oferit cititorilor romanul Douăzeci de mii de leghe sub mări. Efectuînd o confruntare cu textul original, am descoperit că lipsesc fraze întregi, traducerea fiind de o calitate cel puţin îndoielnică. Nu dispun de timpul necesar pentru a vedea cum au fost transpuse în limba română celelalte volume, dar dacă această capodoperă verniană a fost supusă unui astfel de tratament...
Respectul faţă de textele originale se referea şi la un alt aspect. Au fost reluate din ediţia „Ion Creangă“ romanele postume substanţial modificate de fiul scriitorului, Michel Verne, cum s-a aflat după multe decenii. Mă refer, în ordinea apariţiei, la Vulcanul de aur, Goana după meteor, Secretul lui Wilhelm Storitz, Pilotul de pe Dunăre. Iar Uimitoarea aventură a misiunii Barsac este, în întregime, opera lui Michel şi ar trebui să poarte pe copertă doar numele lui.
Nu am nimic împotriva afacerilor, atunci cînd se desfăşoară sub semnul seriozităţii, ceea ce, din păcate, nu este cazul în privinţa retipăririi Călătoriilor extraordinare.

M.H.:Volumul 40 al ediției „Ion Creangă“ a apărut în 1989. Au trecut 20 de ani de atunci, istoria literară a făcut noi descoperiri. Ce noutăți s-au aflat despre Jules Verne și operele lui, noutăți despre care ați și scris, de fapt?
I. Hobana: Este vorba mai ales tot despre cîteva opere postume, care-i aparţin însă numai lui Jules Verne. Le voi aminti pe cele traduse de mine: Călătorie prin imposibil (o piesă de teatru scrisă în colaborare cu Adolphe d' Ennery), Călătorie de-a-ndăratelea în Anglia şi Scoţia, Parisul în secolul XX. Sînt cărţi care ar merita şi ele să fie reeditate, întrucît pun în lumină noi şi uneori neaşteptate preocupări ale autorului.

M.H.:Sînteți principalul exeget al lui Jules Verne în România. Normal ar fi ca orice editură care își propune să publice o serie „Jules Verne“ să vă consulte. De ce credeți că nu se întîmplă așa? E vorba de edituri și „edituri“, de nepăsare sau...?
I.Hobana: Poate că de vină e teama de exigenţa pe care aş fi manifestat-o în legătură cu textele modificate... De altfel, editura s-ar fi putut mulţumi cu lectura capitolului „Colaborare familială“ din cartea mea Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne (ediţia a doua, Editura Gramar, 2000).