Copyro se adresează titularilor drepturilor de autor

Copyro - Societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor a fost sancționată de ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor). Copyro consideră decizia ilegală și a dat publicității un comunicat în acest sens, reprodus și pe blogul Asociației Scriitorilor din București. Decizia a fost luată ca urmare a unui litigiu între COPYRO și o societate care îi cere un procent însemnat din drepturile încasate pe o perioadă la care, după cum afirmă Copyro, respectiva societate nici nu exista.

Puteți citi comunicatul complet aici.

Neptun 2011 sau despre exil

Mîine, vineri 10 iunie, se deschide Festivalul Zile și Nopți de Literatură, ediția a X-a, la Neptun/Mangalia. Tema colocviului din acest an este „Exilul”. De altfel se pare că Marele Premiu „Ovidius" va reveni unui mare scriitor european care a ales să trăiască în exil. Vor fi prezenți și autori români care au cunoscut experiența exilului, precum Ovidiu la Tomis. La această ediție voi prezenta în cadrul colocviului un scurt eseu pe care îl redau în avanpremieră mai jos și voi citi trei poeme despre Azerbaidjan, țară cu peste un milion de cetățeni dizlocați dintr-o provincie ocupată și trimiși de fapt în exil în propria lor țară.

Opinia mea, pe care o veți putea citi în continuare cu aregumentele ei, este că artistul este un exilat oriunde s-ar afla.

*

Exilul – condiția firească a existenței artistului


În timpuri mai vechi, exilul, ca pedeapsă și prin consecințe, echivala cu moartea. Cei vinovați de anumite crime aveau de ales, eventual, între moarte și exil. Ambele erau alungări, excluderi din viața civilă. Chiar dacă, în al doilea caz, penitentul își păstra existența biologică, el era mort pentru comunitatea din care făcuse parte. Era, cu o formulă argotică recentă, „șters din cartea de imobil”. Din starea civilă. Își pierdea patria, ceea ce, într-o anumită accepțiune, putea fi mai grav decît să-și piardă viața. De aceea unii eroi ai istoriei au ales, ca Danton, moartea în locul exilului pentru că, după formula memorabilă a aceluia, nu-ți poți lua patria pe tălpile pantofilor. În aceste cazuri nu putem spune „partir c`est mourir un peu”, ci plecarea echivala cu o moarte definitivă.

Și totuși au existat și există oameni pentru care exilul este condiția lor naturală cu care în principiu se resemnează. Aceștia sînt artiștii și scriitorii printre ei. Căci exilul, voluntar sau forțat, ce înseamnă? Să trăiești într-o comunitate străină, izolat de cei de un neam și de o limbă cu tine. Să trăiești printre oameni ale căror limbă și obiceiuri le cunoști puțin sau deloc. Să te evidențiezi celor din jur prin limbă, accent, comportament și chiar prin straie, fiind ușor de recunoscut, de izolat și eventual de ironizat. Ați recunoscut, în aceste trăsături, artistul?

Exilații își formează acolo unde sînt mai mulți, risipiți într-o comunitate mai largă, propriile lor enclave care îi izolează și mai tare: au cafenelele lor unde se întîlnesc periodic, unde pot vorbi limba lor maternă, scot mici publicații de citit între ei, își clădesc uneori propria biserică în care se roagă în limba lor. Iată ce fac artiștii, scriitorii chiar în țara lor.

Artiștii sînt forțamente niște exilați. Cînd vorbesc cu cei din jur, ei trebuie să adopte un alt tip de gîndire și de limbaj decît cel care le este natural, așa cum face orice om care ajunge pe meleaguri străine și e obligat să vorbească pentru a cere mîncare, informații sau bilete de tren. Subiectele comune celorlalți nu le stîrnesc niciun interes și nu pot conversa despre ele decît din politețe și cu stîngăcie.

Față de acești exilați, artiștii, comunitatea în care se află surghiuniți se comportă exact ca față de niște străini. La un capăt – înțelegerea și menajamentele, de regulă dureroase pentru cel ocrotit. Conștiința că e omenește să te porți frumos cu un biet străin care e stingher și nu pricepe prea multe, fiind predispus gafelor de tot felul. La celălalt capăt – intoleranța și ironia față de un „barbar”, de un excentric care se potrivește în mediul social respectiv ca nuca în perete: vorbește stricat și se poartă împotriva datinilor ținutului de adopție.

Un artist, un scriitor mai ales, căci obiectul său de uz special e limbajul, își dă seama repede că fireasca lui condiție este cea de exilat. Are de ales dacă și-o acceptă sau se integrează definitiv, schimbîndu-și limba și numele pentru a se confunda cu ceilalți. Există tipul exilatului care își dorește cu ardoare să fie adoptat de comunitatea gazdă și reușește sau nu. Există tipul celui care anume refuză integrarea, subliniindu-și excentricitatea și purtîndu-și mîndru burnuzul sau turbanul pe străzile Londrei. Ambele tipuri se regăsesc în mediul exilaților-artiști. Unii se bagă în politică, în trivialitatea tabloidelor, televiziunilor etc., încercînd să pară ce nu sînt. Dintre ei, unii reușesc, alții rămîn stridenți. Alții aleg rezerva și orgolioasa izolare.

Oricum ar fi, în lumea cea de toată ziua, artiștii sînt și vor rămîne mereu niște exialți. Bizar este că alți oameni, natural integrați în mediu și absolut normali, încearcă să imite, cu rezultate caraghioase de regulă, vorbirea și ticurile „exilaților” artiști. Ei își stîlcesc limba de-acasă ca să pară la rîndul lor membri ai unei comunități mici și străine.

Un exilat dintr-o țară sau o cetate are avantajul că, ipotetic, la un moment dat, ar putea să revină în locul de obîrșie, deși nici această revenire nu-i lucru ușor, cum se știe. Dar exilatul artist nu are unde să se întoarcă. Oricît de bine s-ar adapta, presupunînd că și-ar nega natura ca să se adapteze, el va rămîne veșnic neasemănător celorlalți, ciudat, aparte, în pericol de a fi privit cu ură xenofobă sau jignitoare milă.
După formula lui Georges Danton, patria artistului este întotdeauna doar pămîntul de pe tălpile pantofilor săi.


Foto: Cu Peter Esterhazy, laureatul din 2009 și cu Brigitte Freund, la festivalul din 2009, la Mangalia, pe un vapor

Premiile USR pentru anul 2010

În ziua de 8 iunie 2011, juriul USR ales în ședința de Consiliu din ianuarie 2011, compus din Al. Dobrescu, Andrei Terian, Paul Cernat, Gellu Dorian și Mircea Bârsilă, a acordat premiile pentru cărți apărute în 2010 și Premiul Național de Literatură. Ceremonia a avut loc în Aula Bibliotecii Centrale Universitare.


Debut

Sorin Despot apasă Ed. Cartea Românească

Literatură în limbile minorităților naționale

Liubinca Perinaţ Stancov, Exerciţii pentru un soare postum, poezii, limba sârbă

Poezie

Ion Mureşan Cartea Alcool, Ed. Charmides

Proză

Radu Mareș Cînd ne vom întoarce, Ed. Limes

Critică și istorie literară, eseu

Mihai Dinu Un alt Bolintineanu – gînduri despre natura poeziei, Ed. Spandugino,

Traduceri din literatura universală

Rareş Moldovan, Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei, Ed. Polirom

Premiul Fundației ”Andrei Bantaș” (traduceri din limba engleză)

Domnica Drumea şi Petru Ilieşu, Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme, Ed. Polirom

Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)

Andrei Oişteanu Narcotice în cultura română, Istorie, religie şi literatură, Ed. Polirom,
Ion Vianu Amor Intellectualis, Ed. Polirom

Dramaturgie
Nu se acordă premiul USR

Literatură pentru copii și tineret
Nu se acordă premiul USR



Premiul Național de Literatură pe anul 2010

Gabriel Dimisianu

Pornind de la Teme

De curînd, Nicolae Manolescu și-a adunat „temele”, care de fapt sînt poate cea mai valoroasă parte a operei sale, într-un unic și masiv volum (Editura Cartea Românească) după ce le publicase în, dacă nu mă înșel, șase cărți de-a lungul a vreo 30 de ani. Chiar dacă „Istoria critică” și ”Arca lui Noe” sînt mai importante ca impact scolastic și ca „dîră” lăsată în istoria literaturii de către marele critic, „Temele” au avantajul originalității și surprizei. Nu poți fi „surprinzător” mereu într-o istorie a literaturii române, bătucită de atîția, nici măcar în una a romanului. Dar la „Teme” este „pe alese” și autorul nu are nicio obligație să se refere la un subiect care nu-i poate suscita o interpretare inedită.

Nu mă voi referi la toate „temele” lui Manolescu, deși mai fiecare îmi trezește la recitire reacții de aprobare și/sau dezacord. Ar fi și imposibil, sînt cîteva sute, ar însemna să-mi petrec puțina viață rămasă înainte glosînd pe marginea unor articole scrie pe temeiul altora, scrise și ele spre interpretarea altora (de exemplu despre Călinescu scriind despre... cu referire la ... care scria despre...). Și totuși ce altceva este literatura decît o nesfîrșită serie de1001, dacă nu 10001, de nopți cu povestiri care vin dintr-una în alta.

Am închis paranteza în fine! Manolescu e un maestru al parantezelor, te molipsești. La cestiune: ultima temă din volum se referă la „căderea ideilor”. Autorul observă, justificat, că orice idee, nu aplicată, ci devenită ideologie este, nu un căcat, cum s-ar putea desigur crede, ci, mult mai rău, un cartuș de dinamită. Utopiile cele mai bine închegate, mai plauzibile, mai generoase pînă la urmă au dat lumii monstruozități de care nu ne-am vindecat nici azi. Și probabil nici nu ne vom vindeca.

Îi dau dreptate lui Nicolae Manolescu el semnalează un lucru evident la care însă nu m-aș fi gîndit, un ou al lui Columb. Vreau să remarc însă, în urmarea lui, că faptul poate fi extins la literatură și „ideologia” ei. Orice idee importantă și stimabilă, aplicată în opere, devine catastrofală. Sau aproape orice idee. Spre deosebire de lumea politicii, aici mai există salvare, „aplicățiunea” putînd rămîne oarecum abstractă. Dar altfel, „ridicarea maselor”, principiu nobil, devine sămănătorism, referirea la simțirea creștină și ortodoxă se compromite în „gîndirism”, în formele sale factice, realismul poate fi abătut în „realism socialist” sau în naturalism vulgar, livrescul în simplă compilație etc. Ideea aplicată naște monștri pentru că devine ideologie și de aceea e bine să ne ferim, nu de idei, Doamne-ferește, ci de aplicarea lor „mecanică”. Mai exact, de fetișizarea lor și îmbrăcarea/mumificarea lor literară. Se sparie gîndul!

Foto: Nicolae Manolescu prezidînd un Consiliu USR în Sala Oglinzilor. În dreapta lui Gabriel Chifu

Cărți noi! Horia Bădescu - Vei trăi cât cuvintele tale, Editura Dacia XXI * * *

Îmi descopăr cu oarecare surprindere o afinitate deosebită cu poezia lui Horia Bădescu, una apărută abia acum, după ce, la primele încercări poetice mă simțeam în stare și chiar îmi doream să adopt în versurile mele jerbele de scîntei ale ludicității optzeciste. Astăzi, minimalismul și conceptualizarea din versurile lui Horia Bădescu mi se par potrivite cu propriul mod de a înțelege poezia și văd în poet un „alt eu însumi” cînd scrie, de pildă: „Niciodată la masa ta/ ziua n-o să-și așeze/ sălașul!/ Trecătoare sunt clipele,/ orele,/ zilele,/ trecător ești și tu/ de tine însuți mereu lepădîndu-te,/ niciodată altceva/ decât pruncul morții-nvățînd/ limba maternă”. Este o poezie tipică pentru volumul care adună două cicluri destul de asemănătoare, realizate în continuitate: „O-ntreagă zi” și ”Miradoarele abisului”, apărute mai întîi în limba franceză. Ceea ce trezește atenția și atrage admirația pentru poezia lui Horia Bădescu este, după cum se vede din exemplul citat, emblematic așa cum ziceam, simplitatea limbajului, metafora unică și puternică în care se concentează sensul textului după o expozițiune liniară, precisă, despodobită. La scara întregului volum, înțeles ca un poem unic, afirmația decisă a titlului enunță teorema pe care fiecare text contribuie s-o demonstreze. Poetul înțelege, cu tristețe și mai rar cu revoltă, că existența sa, a eului său, e dependentă de cuvinte și de dăinuirea lor, inducînd ideea caducității acestora sau măcar a accepțiunii lor contemporane viețuirii celui care le scrie. „Spiritualizarea discursului poetic” despre care scria îndreptățit Răzvan Voncu, referindu-se la Horia Bădescu, nu este la poet un procedeu exterior, ci o formă firească de ființare a numitului discurs. Poezia este eterică, lirismul vine tocmai din muzica sferelor (aici conceptelor). Nu există în volum nici o singură descripție de peisaj familiar, cotidian, niciun scenariu epic ori personaj. Cititorul simte o sufocare, precum a alpiniștilor pe vîrfurile înalte cu aer rarefiat, iar poetul nu oferă măștile de oxigen ale vreunei cochetării cu derizoriul. Riscurile de a fi abandonat de un lector pe care nu-l flatează deloc există, dar Horia Bădescu și le asumă pentru a rămîne consecvent cu poetica sa. Mi se pare că nu greșește pentru că, pentru el, „castelul de gheață” al reflecției pure e de fapt peisajul familiar. Cei care i se pot identifica au de cîștigat contactul cu o poezie însemnată.

Premiile USR - 8 iunie ora 17, Aula BCU

Cărți noi! Bogdan Hrib - Ucideți generalul, Editura Tritonic * * *

Un roman polițist bun este acela care arată mai complex decît un roman polițist. Exemplele ilustre abundă, cel mai important mi se pare cel al lui Simenon la care radiografia socială e la fel de importantă ca și trama de tip detectivistic. Acesta este și cazul romanului scris de Bugdan Hrib, al patrulea al autorului, ce se așează decis în rîndul autorilor de gen. El adoptă trucurile clasice care duc la succes. Are un personaj favorit, Stelian Munteanu, cu o biografie bine construită și care cuprinde atributele eroului de policier: bun țintaș, pasionat de arme și muniții, aventurier. El are și o iubită tînără la Londra cu care schimbă tandre mesaje și pe care o vizitează, oferind cu acest prilej pagini de erotism dar și de artă culinară. Totuși, Stelian nu e polițist ci un civil amestecat în intrigi spectaculoase precum Sherlock Holmes, Hercule Poirot sau Abatele Brown, semănînd mai mult cu primul, dar fără o pereche a sa de tip Watson. Munteanu este, ca și Hrib, directorul editurii Tri...dent (nu Tritonic!) și colaborează la Flacăra, are chiar vîrsta autorului și multe trăsături comune. Asta n-ar conta, în principu, dar în acest caz e totuși important pentru că îl ajută pe autor să intre bine în rolul personajului, care e și narator al acțiunii. Ceea ce este interesant în „Ucideți generalul” este planul de fundal, al amintirilor lui Stelian din armată. Mizeriile stagiului militar obligatoriu efectuat în comunism și micile lui plăceri sînt excelent descrise de prozator ca și modul în care se dezvoltă relația acestuia, în timpul lunilor de frecuș cazon, cu generalul Simionescu. Primind de la misteriosul ex-KGB-ist Pușkin, omul care apare cînd nu te aștepți, misiunea să-l ucidă pe general, Stelian Munteanu va fi în mare dificultate, mai ales că Simionescu chiar moare împușcat la Viena, acolo unde fostul lui TR-ist nu se îndurase să-l lichideze. După cum spuneam, prin modul de scriere și mai ales prin memorialul de cazarmă al personajului, „Ucideți generalul” e mai mult decît un roman polițist sau de aventuri. În orice caz, cu Lucia Verona, George Arion și Bogdan Hrib se emancipează romanul românesc de tip „krimi” sau „gialo” - pentru că, de fapt, implicarea poliției nu este decît tangențială, deci denumirea de „roman polițist” e cam improprie. Poate că Stelian Munteanu mai are viitor în romanele lui Bogdan Hrib, dar putem spera că autorul său se va întrepta și spre lucrări mai ambițioase tematic. Ucenicia și-a făcut-o, talent are, ar fi poate timpul unei schimbări.

Cărți noi! Nicolae Manolescu - Povești pentru oameni mari, Editura Mașina de scris * * * * (II)

Eu văd că lui Nicolae Manolescu proza îi șade bine așa cum cred că, de fapt, capodoperele sale se află în „Teme”, intrînd aici și proza și considerațiile pe marginea literaturii. E nevoie de un anumit curaj față de tine însuți să dai preeminență acestora în raport cu „Istoria...”, cu ”Arca...”, sau cu „Despre poezie”. După cum nu-i ușor să recunoști, fie și în tine, că, față de însăși „Istoria literaturii române...”, G. Călinescu e mai „bun” în „Cronicile Mizantropului”. Un exercițiu de sinceritate te obligă însă la aceste concluzii.
Manolescu din „Teme” și mai ales din proză-jurnal este el însuși mai mult decît în „Istorie...” și chiar decît în „Arca lui Noe”, cea mai debutonată carte de critică a unei perioade istorice în care cravata era obligatorie. Așa cum Manolescu în tricou și blugi e mai autentic decît ambasadorul în costum negru, oricît de firesc l-ar purta și pe acela.
Pentru mine, relaxarea în proză vine din substituirea imaginară a lecturii prin taclaua cu un om inteligent. De aceea îmi plac Huxley, Maugham, Călinescu mai mult decît, să zicem, Kafka sau Orwell, ca să nu mai vorbim de crîncenii noștri tineri. Are și cititorul dreptul la desfătarea cu vorbe. Deși i-a consacrat recent o prefață drastică lui Camil Petrescu și nici în „Istorie” autorul lui Danton nu se simte prea bine, Nicolae Manolescu este structural un „ionic”, chiar cînd apare pe plajă o sirenă la propriu, iar legătura sa cu Camil nu poate fi negată, precum nici cea cu Hortensia Papadat-Bengescu pe care, ca să fac o glumă, dacă ar fi fost contemporani, marele critic n-ar fi ratat-o.
Ce să mai vorbim, ai noștri critici, cînd scriu proză, dau dovadă de excelență. S-o luăm de la Ibrăileanu, sărind eventual peste Lovinescu, spre Călinescu și să ajungem la frumoasele „Istorii insolite” ale lui Crohmălniceanu, la proza scurtă a lui Alexandru George, la Florin Manolescu, și iată la poveștile lui Nicolae Manolescu. Nu este oare „Dați-mi un sfat”, monologul unei femei deștepte, dar prinse în vîrtejul unei relații ciudate care o tîrăște spre căsătoria neașteptată, nedorită dar inevitabilă cu un veterinar, o bijuterie în proză? Dacă n-ar fi, ar însemna că eu nu mă pricep la povestiri. Ori asta e chiar absurd!

Foto: Nicolae Manolescu între Alexandru Vlad și Horia Gârbea, Mangalia, 2009

Cărți noi! Nicolae Manolescu - Povești pentru oameni mari, Editura Mașina de scris * * * * (I)

Cred că nu există autor contemporan pe care să-l fi recitit mai des decît pe Nicolae Manolescu. Încă înainte de 1981, anul în care l-am cunoscut la Cenaclul de Luni, eram fascinat de precizia și suplețea scrisului său. În 1982 a apărut volumul „Teme 3”, în care criticul publica și povestiri, dar nu am îndrăznit să-i cer doritul autograf decît după vreo 28 de ani. Recent așadar, autorul a scris pe exemplarul de la Cartea Românească, din străvechea colecție critică-eseu, devastat de recitiri și împrumuturi, încheiate din fericire cu restituiri: „Elevului H.G. din clasa…” Ce-i drept, în relația mea de cititor cu Nicolae Manolescu am rămas elevul clasei a XII-a C, care explica la orele de română în ce constă „ionicul” cu aplicație la „Patul lui Procust”. Îmi dau seama cu stupefacție că în 1982 liderul Cenaclului avea vîrsta mai mică decît a mea de astăzi.
Toate prozele și fragmentele de jurnal cuprinse azi în „Povești pentru oameni mari” și care însumează respectabila cantitate de 330 de pagini îmi erau cunoscute. Le-am recitit însă cu aceeași privire, de cititor plezirist, nu de „critic”, bucuros că nu trebuie să le mai culeg din volumele de „teme”, mereu rătăcite pe rafturi diferite și aflate într-o stare tehnică de nedescris. E uimitor cît de puțin, totuși, a scris Nicolae Manolescu în genul pe care îl cunoaște atît de bine și pe care, cînd are chef, destul de rar adică, îl practică magistral.
Sînt, în literatura noastră, texte față de care mi-e greu să mă „obiectivez” pentru că afinitatea față de ele e prea puternică. Aici intră autori diferiți: Creangă, ambii Caragiale, Camil Petrescu – dramaturgul, G. Călinescu – romancierul, Arghezi ca prozator, triada Preda-Barbu-Dumitriu, Cărtărescu din „Visul” și „Levantul” și alți cîțiva precum și Nicolae Manolescu din „Teme”. Foarte interesantă și benefică mi s-a părut această separație a „temelor” în proză-jurnal și „teme literare”, volum aparte, publicat la Polirom cam în același timp cu „Povestirile…”. Puse astfel, prozele profesorului capătă o altă pondere. Îmi pot imagina un cititor tînăr neștiind prea bine cine e N.M. și descoperindu-l întîi ca autor de ficțiune. Sînt sigur că un asemenea cititor, găsind ulterior „Arca lui Noe”, „Istoria critică…” și cîte altele a mai scris, nu-l va „trăda” pe prozator în favoarea criticului.
(va urma)

Istorie literară

Am primit de la Florica Bud cîteva fotografii vechi. Pe măsură ce trece timpul fotografiile se umplu de personaje care au trecut în istorie (literară). Reproduc aici două imagini din 1997, de la Muzeul Literaturii.
1. La decernarea premiilor Art Panorama. Apar Ioan Flora, Florica Bud, Mihail Gălățanu, George Bocșa. 2. Se lansa o carte de Florica Bud cu participarea lui Mircea Sântimbreanu. Mai apar în poză Dan Silviu Boerescu, în stînga, Florica Bud și eu vorbind despre volum.

Cărți noi! Ștefana Cristina Czeller- Cerneală și sânge, Millenium Books * * *

După mai multe povestiri reușite din genul SF, Ștefana Cristina Czeller debutează în roman. Excelentă idee! Ziarista din Iași poate susține o narațiune pe întindere mare cu persoanje numeroase și complexe, de extracții sociale diferite. Din acest punct de vedere, cartea e destinată succesului. Totul devine mai atractiv dacă avem în vedere că romanul său e un thriller care dă în horror, nelipsit de nunațe politice, dar unul ancorat foarte bine în realitatea noastră contemporană, cu valorificarea excelentă a meseriei încă tinerei autoare și cu semnificative devieri către utopie: un candidat surpriză, venit din străinătate, va cîștiga alegerile pentru funcția de președinte al României, mai ales grație farmecului său personal irezistibil și va muta capitala la Iași, unde de altfel se petrece acțiunea plină de suspans, de cerneală și sînge. Se simte în abundența celor două lichide o pornire ludică a scriitoarei, o binevenită (auto)ironie, mai ales că personajul central e ziaristă, se numește tot Cristina. Nume de familie Man! E bărbătoasă dama, deși e întrecută în înălțime de orice elev de gimnaziu, drept care ține un drastic regim de slăbire. Dar ghiciți cine-l va seduce pe viitorul prezident? Chiar dacă sînt și cîteva scene mai dulcege și cîteva șarje în direcția horror, romanul e bine scris, bine de tot aș zice: captivant, inteligent, credibil psihologic. Nu în ultimul rînd, abundența și varietatea personajelor create cu mînă sigură de autoare, țin atenția cititorului la fel de trează ca suspansul acțiunii. Pur și simplu, oricît de tehnică ți-ar fi lectura, te lași prins de întrebările cititorului naiv: dar ce mai e cu Mihai? ce-o mai face micul Dănuț, fiul lui Mihai? Deschid o paranteză și remarc faptul că în fine, după lupte întinse pe două decenii, începem să avem romane de tip policier, thriller (politic), horror, fantasy de alt nivel decît cele cu care a izbîndit pe piață, fără concurență, Pavel Coruț. Autori cu bune aptitudini literare, nu toți foarte tineri, îngroașă o listă de marcă de pe care îi citez pe Lucia Verona, Bogdan Teodorescu, Bogdan Hrib, Oliviu Crâsnic și la care se adaugă, iată, Ștefana Cristina Czeller. Cine crede că e un fleac să scrii asemenea genuri și le expediază cu prefixul „para”, dă dovadă de suficiență și cred că argumente în favoarea autorilor citați găsim în volume precum recentul „Benzile desenate și canonul postmodern” de Ion Manolescu. Revenind la „Cerneală și sânge”, admir finalul deschis, dar nu vreau să dezvălui prea mult din acțiune. Ea merită descoperită pe cont propriu și cu toată bucuria de cititor. Notez doar că Ștefana Cristina Czeller este o autoare stăpînă pe arta ei și care poate trece oricînd de la SF, fantasy sau thriller la romanul realist psihologic, social sau istoric. Un debut solid și plin de speranțe.

A zecea ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“

Uniunea Scriitorilor din România organizează, în perioada 09 – 13 iunie 2011, a zecea ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, care va avea loc la Neptun şi Mangalia. Evenimentul reuneşte aproximativ şaptezeci de participanţi din ţară şi de peste hotare (din Belgia, Cehia, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Marea Britanie, Muntenegru, Polonia, Republica Moldova, Rusia, Serbia, Slovenia, SUA), acoperind întreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducători, editori, critici şi redactori de presă literară. Sesiunile de lecturi vor oferi poeţilor posibilitatea să citească din creaţiile lor.
Colocviul invită la o dezbatere privind LITERATURA FĂRĂ FRONTIERE? – EXIL – EXIL INTERIOR – EXIL ÎN PROPRIA LIMBA.
Nimeni nu e profet în ţara lui. Să fi devenit străvechiul adagiu valabil şi pentru scriitor, în secolul XX al tuturor dictaturilor? Exilul n-a fost niciodată înainte o soluţie atât de răspândită, deşi exilaţi au existat printre scriitori, iar opere dintre cele mai importante n-au putut fi tipărite decât în străinătate. Dar numai în secolul XX exilul a fost un fenomen de masă. Şi el a fost de două feluri : exil exterior şi exil interior. În ambele cazuri, scriitorii şi-au pierdut ţara. Şi, uneori, au avut mai mult noroc exilaţii în afară care nu şi-au pierdut limba decât aceia dinăuntru care, deşi nu şi-au pierdut-o nici ei, n-au putut în multe cazuri s-o folosească. Disgraţiaţi au fost mai ales aceia care n-au mai putut să scrie în altă limbă. Niciodată însă exilul n-a fost mai aproape de a deveni o condiţie a scrisului pentru un număr foarte mare de scriitori care şi-au pierdut fie ţara, fie limba, fie pe amândouă, decât în secolul XX al tuturor dictaturilor.
Colocviul nostru este consacrat anul acesta aspectelor – multiple, diverse, contradictorii – ale exilului scriitorului, în toate formele lui.

În cadrul Festivalului va avea loc Ceremonia de decernare a premiilor: Marele Premiu OVIDIUS, unei personalităţi literare de notorietate, acordat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional; Premiul Festivalului, pentru un tânăr scriitor, acordat de Primăria Mangalia şi Uniunea Scriitorilor din România.
Partenerilor tradiţionali – Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Primăria Municipiului Mangalia, Institutul Cultural Român şi Institutul Polonez – li se alătură, la această ediţie, Ambasada Israel în România şi Flemish Literature Fund. Toţi partenerii sunt şi coorganizatori ai ediţiei 2011.
Parteneri media: „România literară“, „Ramuri“, „Jurnalul Naţional“, „Luceafărul de dimineaţă“, Societatea Română de Radiodifuziune şi agenţia Cook Communications.
Alături de Uniunea Scriitorilor se regăsesc şi anul acesta Hotel President (Mangalia), Hotel Cocor (Neptun), Hotel Elizeu şi Hotel UNIQUE (Bucureşti).

Uniunea Scriitorilor din România
Departamentul de Relaţii / Evenimente Internaţionale