Nicolae Manolescu despre volumul „Trecutul e o sărbătoare”

Volumul de versuri „Trecutul e o sărbătoare” (Editura Tracus Arte, cu șapte desene de Vlad Ciobanu)
a fost prezentat pe coperta a 4-a de criticul literar Nicolae Manolescu.
Din păcate, domnia-sa nu va putea participa la lansările pe care le reamintesc:

București - 24 aprilie, ora 14.14, Uniunea Scriitorilor
Cluj - 25 aprilie, ora 17, Librăria Book Corner

Vor urma alte lansări la care poate va fi prezent.
Redau textul pe care l-a scris despre volumul vechiului său discipol de la Cenaclul de Luni
(debutant cu exact 30 de ani în urmă):

Horia Gârbea este ceea ce se cheamă un scriitor multilateral : s-a remarcat, la un bun nivel, în teatru, în proză, în eseu (şi publicistică), în poezie. Ordinea nu e neapărat aceea a volumelor publicate. Am lăsat intenţionat la urmă poezia, chiar dacă, din câte îmi amintesc, la « Cenaclul de Luni », printre cei mai tineri membri ai căruia s-a numărat, a citit poezie. « Trecutul e o sărbătoare » cuprinde tot ce Horia Gârbea a scris mai bun în poezie. Poetul are un profil propriu. Poezia lui e liberă de constrângeri formale sau de conţinut, amestecând farmaceutic un spirit voit prozaic, neocolind narativul, şi unul voit poetic, neocolind lirismul,realist în detalii şi idealist în concepte, ancorat în cotidian şi ţintind spre transcendent, plin, în sfârşit, de umor, când pince sans rire, când pus pe şotii. Inteligenţei, uneori sclipitoare, a eseurilor sau originalităţii teatrului, « Trecutul e o sărbătoare » le adaugă o poezie nu lipsită de o anumită profunzime şi bine ascuţită verbal.
Nicolae Manolescu


În imagine: Nicolae Manolescu și Horia Gârbea, Balcic, 12 iunie 2009

Gala Poeziei Românești la Ateneul Român

O sală arhiplină, receptivă și chiar entuziastă pe-alocuri a aplaudat, azi, de la ora 17 la ora 19.10 cei 26 (poate mai puțini?) de poeți din „Lista lui Manolescu” și pe Ion Caramitru care a recitat în deschidere „elegia a 10-a” de Nichita Stănescu și în final un poem de Marin Sorescu. Unii poeți au depășit cele 3 minute alocate prin înțelegerea anterioară, dar nimeni nu s-a supărat. Dimpotrivă.

Cei care au stat pe trepte și strapontine nu au regretat, cei care nu au avut loc nici acolo, pot vedea un montaj de 100 de minute din cele 130 ale Galei în ziua de
1 decembrie de la ora 22.10 pe TVR-Cultural.

Voi reveni cu lista completă a poeților și imagini. La cald, mă tem să nu omit pe cineva. Din calculul meu rezultă a fi citit 24 de poeți. Dar emoțiile momentului vor fi făcut, poate, să mă înșel.

UPDATE: M-am înșelat, au fost 26!

Pornind de la Teme

De curînd, Nicolae Manolescu și-a adunat „temele”, care de fapt sînt poate cea mai valoroasă parte a operei sale, într-un unic și masiv volum (Editura Cartea Românească) după ce le publicase în, dacă nu mă înșel, șase cărți de-a lungul a vreo 30 de ani. Chiar dacă „Istoria critică” și ”Arca lui Noe” sînt mai importante ca impact scolastic și ca „dîră” lăsată în istoria literaturii de către marele critic, „Temele” au avantajul originalității și surprizei. Nu poți fi „surprinzător” mereu într-o istorie a literaturii române, bătucită de atîția, nici măcar în una a romanului. Dar la „Teme” este „pe alese” și autorul nu are nicio obligație să se refere la un subiect care nu-i poate suscita o interpretare inedită.

Nu mă voi referi la toate „temele” lui Manolescu, deși mai fiecare îmi trezește la recitire reacții de aprobare și/sau dezacord. Ar fi și imposibil, sînt cîteva sute, ar însemna să-mi petrec puțina viață rămasă înainte glosînd pe marginea unor articole scrie pe temeiul altora, scrise și ele spre interpretarea altora (de exemplu despre Călinescu scriind despre... cu referire la ... care scria despre...). Și totuși ce altceva este literatura decît o nesfîrșită serie de1001, dacă nu 10001, de nopți cu povestiri care vin dintr-una în alta.

Am închis paranteza în fine! Manolescu e un maestru al parantezelor, te molipsești. La cestiune: ultima temă din volum se referă la „căderea ideilor”. Autorul observă, justificat, că orice idee, nu aplicată, ci devenită ideologie este, nu un căcat, cum s-ar putea desigur crede, ci, mult mai rău, un cartuș de dinamită. Utopiile cele mai bine închegate, mai plauzibile, mai generoase pînă la urmă au dat lumii monstruozități de care nu ne-am vindecat nici azi. Și probabil nici nu ne vom vindeca.

Îi dau dreptate lui Nicolae Manolescu el semnalează un lucru evident la care însă nu m-aș fi gîndit, un ou al lui Columb. Vreau să remarc însă, în urmarea lui, că faptul poate fi extins la literatură și „ideologia” ei. Orice idee importantă și stimabilă, aplicată în opere, devine catastrofală. Sau aproape orice idee. Spre deosebire de lumea politicii, aici mai există salvare, „aplicățiunea” putînd rămîne oarecum abstractă. Dar altfel, „ridicarea maselor”, principiu nobil, devine sămănătorism, referirea la simțirea creștină și ortodoxă se compromite în „gîndirism”, în formele sale factice, realismul poate fi abătut în „realism socialist” sau în naturalism vulgar, livrescul în simplă compilație etc. Ideea aplicată naște monștri pentru că devine ideologie și de aceea e bine să ne ferim, nu de idei, Doamne-ferește, ci de aplicarea lor „mecanică”. Mai exact, de fetișizarea lor și îmbrăcarea/mumificarea lor literară. Se sparie gîndul!

Foto: Nicolae Manolescu prezidînd un Consiliu USR în Sala Oglinzilor. În dreapta lui Gabriel Chifu

Cărți noi! Nicolae Manolescu - Povești pentru oameni mari, Editura Mașina de scris * * * * (II)

Eu văd că lui Nicolae Manolescu proza îi șade bine așa cum cred că, de fapt, capodoperele sale se află în „Teme”, intrînd aici și proza și considerațiile pe marginea literaturii. E nevoie de un anumit curaj față de tine însuți să dai preeminență acestora în raport cu „Istoria...”, cu ”Arca...”, sau cu „Despre poezie”. După cum nu-i ușor să recunoști, fie și în tine, că, față de însăși „Istoria literaturii române...”, G. Călinescu e mai „bun” în „Cronicile Mizantropului”. Un exercițiu de sinceritate te obligă însă la aceste concluzii.
Manolescu din „Teme” și mai ales din proză-jurnal este el însuși mai mult decît în „Istorie...” și chiar decît în „Arca lui Noe”, cea mai debutonată carte de critică a unei perioade istorice în care cravata era obligatorie. Așa cum Manolescu în tricou și blugi e mai autentic decît ambasadorul în costum negru, oricît de firesc l-ar purta și pe acela.
Pentru mine, relaxarea în proză vine din substituirea imaginară a lecturii prin taclaua cu un om inteligent. De aceea îmi plac Huxley, Maugham, Călinescu mai mult decît, să zicem, Kafka sau Orwell, ca să nu mai vorbim de crîncenii noștri tineri. Are și cititorul dreptul la desfătarea cu vorbe. Deși i-a consacrat recent o prefață drastică lui Camil Petrescu și nici în „Istorie” autorul lui Danton nu se simte prea bine, Nicolae Manolescu este structural un „ionic”, chiar cînd apare pe plajă o sirenă la propriu, iar legătura sa cu Camil nu poate fi negată, precum nici cea cu Hortensia Papadat-Bengescu pe care, ca să fac o glumă, dacă ar fi fost contemporani, marele critic n-ar fi ratat-o.
Ce să mai vorbim, ai noștri critici, cînd scriu proză, dau dovadă de excelență. S-o luăm de la Ibrăileanu, sărind eventual peste Lovinescu, spre Călinescu și să ajungem la frumoasele „Istorii insolite” ale lui Crohmălniceanu, la proza scurtă a lui Alexandru George, la Florin Manolescu, și iată la poveștile lui Nicolae Manolescu. Nu este oare „Dați-mi un sfat”, monologul unei femei deștepte, dar prinse în vîrtejul unei relații ciudate care o tîrăște spre căsătoria neașteptată, nedorită dar inevitabilă cu un veterinar, o bijuterie în proză? Dacă n-ar fi, ar însemna că eu nu mă pricep la povestiri. Ori asta e chiar absurd!

Foto: Nicolae Manolescu între Alexandru Vlad și Horia Gârbea, Mangalia, 2009

Cărți noi! Nicolae Manolescu - Povești pentru oameni mari, Editura Mașina de scris * * * * (I)

Cred că nu există autor contemporan pe care să-l fi recitit mai des decît pe Nicolae Manolescu. Încă înainte de 1981, anul în care l-am cunoscut la Cenaclul de Luni, eram fascinat de precizia și suplețea scrisului său. În 1982 a apărut volumul „Teme 3”, în care criticul publica și povestiri, dar nu am îndrăznit să-i cer doritul autograf decît după vreo 28 de ani. Recent așadar, autorul a scris pe exemplarul de la Cartea Românească, din străvechea colecție critică-eseu, devastat de recitiri și împrumuturi, încheiate din fericire cu restituiri: „Elevului H.G. din clasa…” Ce-i drept, în relația mea de cititor cu Nicolae Manolescu am rămas elevul clasei a XII-a C, care explica la orele de română în ce constă „ionicul” cu aplicație la „Patul lui Procust”. Îmi dau seama cu stupefacție că în 1982 liderul Cenaclului avea vîrsta mai mică decît a mea de astăzi.
Toate prozele și fragmentele de jurnal cuprinse azi în „Povești pentru oameni mari” și care însumează respectabila cantitate de 330 de pagini îmi erau cunoscute. Le-am recitit însă cu aceeași privire, de cititor plezirist, nu de „critic”, bucuros că nu trebuie să le mai culeg din volumele de „teme”, mereu rătăcite pe rafturi diferite și aflate într-o stare tehnică de nedescris. E uimitor cît de puțin, totuși, a scris Nicolae Manolescu în genul pe care îl cunoaște atît de bine și pe care, cînd are chef, destul de rar adică, îl practică magistral.
Sînt, în literatura noastră, texte față de care mi-e greu să mă „obiectivez” pentru că afinitatea față de ele e prea puternică. Aici intră autori diferiți: Creangă, ambii Caragiale, Camil Petrescu – dramaturgul, G. Călinescu – romancierul, Arghezi ca prozator, triada Preda-Barbu-Dumitriu, Cărtărescu din „Visul” și „Levantul” și alți cîțiva precum și Nicolae Manolescu din „Teme”. Foarte interesantă și benefică mi s-a părut această separație a „temelor” în proză-jurnal și „teme literare”, volum aparte, publicat la Polirom cam în același timp cu „Povestirile…”. Puse astfel, prozele profesorului capătă o altă pondere. Îmi pot imagina un cititor tînăr neștiind prea bine cine e N.M. și descoperindu-l întîi ca autor de ficțiune. Sînt sigur că un asemenea cititor, găsind ulterior „Arca lui Noe”, „Istoria critică…” și cîte altele a mai scris, nu-l va „trăda” pe prozator în favoarea criticului.
(va urma)

Nicolae Breban demisionează din Consiliul USR

Printr-un fel de „scrisoare deschisă”, ajunsă la mai mulți scriitori prin mijlocirea redacției „Contemporanul”, Nicolae Breban spune că se retrage din Consiliul USR dar fără a scrie o demisie explicită pentru că respectivul Consiliu nu ar merita onoarea unei demisii în scris. Nu e clar atunci de unde trebuie să afle Consiliul de demisie.

La ședința precedentă, Consiliul USR a hotărît să nu se pronunțe asupra deciziei CNSAS că Nicolae Breban ar fi făcut poliție politică așteptînd decizia Curții de Apel. Mai mult, a reieșit ideea că, indiferent de decizia acestei Curți, statutul USR nu prevede vreo sancțiune în cazul că ea, decizia, ar fi defavorabilă lui Breban.

Scrisoarea foarte lungă a lui Nicolae Breban (adresată lui Nicolae Manolescu) începe cu o frază destul de neclară, dar care în esență neagă încă o dată legăturile lui cu Securitatea. Și mai jos, în corpul scrisorii, Nicolae Breban repovestește fapte din perioada comunistă prin care vrea să probeze că nu a fost colaborator al puterii comuniste, ci victima ei.

Iată preambulul scrisorii lui N. Breban.

„Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata [adică Nicolae Manolescu], o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!”

(în fotografie N. Breban, Aura Christi, N. Manolescu, Gabriel Dimisianu, probabil la Neptun în 2005, fotografie trimisă de „Contemporanul”)

Premiile ARIEL 2010

S-au decernat azi la Casa Vernescu Premiile Anuale ale ARIEL (asociație de editori din care fac parte editori și reviste literare printre care Cartea Românească, Limes, România literară, Luceafărul de dimineață, Ramuri). Premiile se acordă pentru cartea Anului și Revista Anului dintre cele publicate la edituri membre, respectiv reviste care au aderat la ARIEL (mai există și alte asociații de editori, cum se știe).

Premiul pentru Cartea Anului a fost împărțit între poetul și prozatorul Nichita Danilov pentru romanul „Ambasadorul invizibil” (Ed. C.R.) și criticul literar și poetul Ion Pop pentru recenta sa carte de critică „Din avangardă spre ariergardă” (Ed. Vinea).

Revista anului a fost desemnată „România literară” (director Nicolae Manolescu, redactor-șef Gabriel Chifu) iar o diplomă de merit a fost acordată noii reviste „Conta”, condusă de poetul Adrian Alui Gheorghe, revistă înființată chiar în 2010 la Piatra Neamț și care a ajuns la nr.4.

Felicitări merituoșilor laureați!

Anul trecut, la prima decernare, au fost premiați pentru cartea anului Marta Petreu și Mircea Mihăieș, iar pentru revista anului „Memoria - revista gîndirii arestate”.

Un mare Săgetător - Nicolae Manolescu

„Succesele nativului Săgetător se datoreaza atît intuiției, cît și disponibilității de acțiune și mobilității. Talentul său organizatoric e remarcabil. E neclintit în principiile sale fundamentale, care sînt adevărul și dreptatea. Nativul Săgetător e un luptător cinstit, care iubește sportul și natura, mărinimos față de sine și față de ceilalți.”

În caracterizarea de mai sus recunosc calitățile profesorului Nicolae Manolescu, cel care tocmai și-a sărbătorit ziua de naștere la jumătatea primei decade a zodiei. Îi doresc să aibă mereu puterea de muncă și inspirația de acum, fiind sigur că talentul oricum nu-l va părăsi niciodată.

La Mulți Ani, Domnule Profesor!

(în imagine la Festivalul de la Mangalia-Neptun, în 2009, fotografia autorului)

Nicolae Manolescu calomniat în România liberă

Din partea Uniunii Scriitorilor din România s-a transmis ziarului România liberă ca și unor agenții de presă și posturi TV următorul comunicat:

„Dezmințire

Față de pasajul de mai jos, apărut în ziarul România liberă din 16 septembrie 2010 sub semnătura Sabina Fati și sub titlul „Cine este Vîntu și ce vrea el”, Conducerea Uniunii Scriitorilor din România dezminte categoric și declară calomnioase afirmațiile autoarei. Rugăm conducerea ziarului să publice această dezmințire fără întîrziere și la loc vizibil.

„Sorin Ovidiu Vîntu a devenit bogat cu ajutorul specialiştilor din serviciile secrete şi popular cu ajutorul marilor cărturari care au acceptat să primească din partea lui sume mari de bani în contul unor premii de excelenţă pe care a început să le dea în perioada de glorie a Fondului Naţional de Investiţii (FNI). De la Alexandru Paleologu la Nicolae Manolescu, foarte puţini au ratat ocazia să-şi asigure rente viagere sau colaborări bine plătite de Sorin Ovidiu Vîntu. Nici unul dintre ei nu s-a întrebat, nici înainte de căderea FNI, nici după, de unde are atâţia bani, aşa încât s-au aşezat satisfăcuţi în solda lui, devenind flori la butoniera acestui mecena.” (Sabina Fati)

Niciodata Nicolae Manolescu, revista „Romania Literară” pe care a condus-o sau Uniunea Scriitorilor nu au primit bani sub forma unor premii de excelență sau sub oricare altă forma de la numitul Sorin Ovidiu Vântu. În caz ca nu va reusi sa probeze afirmația sa calomnioasă, autoarea articololui va suferi rigorile legii.

Conducerea Uniunii Scriitorilor din România”

Comentariul meu: calomnia emisă cu inconștiență este periculoasă, ca și cea emisă cu rea credință. Imediat s-au găsit posturi TV care au reluat ideea că Nicolae Manolescu a primt bani de la Vântu, o minciună ordinară. Se putea verifica în 30 de secunde că N.M. nu a fost niciodată nominalizat sau cîștigător al premiilor de excelență al lui SOV. Cel care a cîștigat cu adevărat a fost Andrei Șerban, de pildă. Dar ce vină are chiar și el? Premiul a fost acordat de un juriu de personalități. De acum o să fiu atent, cînd sînt invitat într-un juriu sau mi se dă un premiu dacă banii nu sînt cumva primiți de la X sau Y?

Jean d`Ormesson a primit Premiul Ovidius

În cadrul Festivalului internațional Zile și Nopți de Literatură Ediția a IX-a (Neptun/Mangalia 6-9 iunie) s-a decernat Marele Premiu Ovidius. Acest al nouălea premiu a fost decernat academicianului francez Jean d`Ormesson. Romancierul francez, născut în 1925, a trăit în România cîțiva ani, în perioada interbelică, fiind fiul unui diplomat francez aflat în misiune la București. O prezență fermecătoare, el a mărturisit că a învățat cuvinte românești stînd pe genunchii Elenei Văcărescu și Marthei Bibescu. Premiul a fost acordat cu sprijinul financiar al MCPN, reprezentat la Neptun de Ministrul Culturii Kelemen Hunor. Un premiu pentru tineri autori a fost decernat cu ajutorul Primăriei Sectorului 2, prin sponsorii săi, scriitoarei canadiene de origine sud-asiatică Madelaine Thien, fiind înmînat de primarul sectorului 2 Neculai Onțanu. Amfitironul Galei de Decernare a fost președintele USR, ambasadorul Nicolae Manolescu. La finalul ultimului eveniment din festival, recitalul de poezie, poeții prezenți au recitat în cele 23 de limbi reprezentate Epitaful lui Ovidiu.

Un comunicat despre situația juridică a Casei Monteoru acum și pe blogul scriitorilor bucureșteni

Pe blogul scriitoridinbucuresti.blogspot.com puteți citi un comunicat al Președintelui USR, domnul profesor Nicolae Manolescu, privind situația juridică a Casei Monteoru, din Calea Victoriei nr. 115, sediul Uniunii Scriitorilor.

Cărţi noi. Augustin Buzura - A trăi, a scrie

Volumul lui Augustin Buzura a apărut la numai o zi distanţă de cel al lui Nicolae Manolescu (Ed. Limes) şi are un titlu foarte asemănător. Doctorul Buzura preferă verbele (a trăi, a scrie) ceea ce e semn de dinamism, iar Nicolae Manolescu alege rezultatele prin substantivele de consecinţă (viaţă şi cărţi). Partea iniţială şi cea mai atractivă a volumului lui Augustin Buzura este un lung interviu, aproape 100 de pagini, realizat de Crisula Ştefănescu în anul 1989, chiar în decembrie, la Munchen. Acest interviu care a mai apărut într-o carte în 2004 este revelator pentru viaţa şi opera autorului. În 2004, Augustin Buzura l-a completat cu observaţii ale momentului punînd în evidenţă actualitatea celor spuse atunci.
În a treia parte a volumului, încă şi mai întinsă, Augustin Buzura îşi mai adună “cîteva”, scrie el, nu chiar puţine, remarc eu, interviuri date între 1988 şi 2009 mai multor interlocutori între care Alex Ştefănescu, Angela Martin, Daniel Cristea-Enache, Eugen Simion şi Valeriu Cristea. La mijloc, romancierul pune sub titlul “Tentaţia risipirii” cam 150 de pagini de “precizări incomode” tot despre sine şi despre opera sa. Acestor pagini, sciitorul le acordă un “vechi şi chinuitor sentiment de zădărnicie”, un statut de predici în pustiu, un pseudojurnal dezamăgit.

Cărţi noi. Nicolae Manolescu - Viaţă şi cărţi

Cea mai clară trăsătură a “amintirilor” lui Nicolae Manolescu (Viaţă şi cărţi – amitirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45) este varietatea, chiar dacă în prima parte accentul este pus pe lecturi, iar în a doua pe existenţa autorului: ascendenţi, biografie, aventura politică, lupta operei proprii cu cenzura. Interesul deosebit pe care îl trezesc aceste pagini vine din faptele inedite descrise, de la portretele bine realizate ale unor scriitori mai mult sau mai puţin notorii, (Z. Stancu, Al. Ivasiuc, N. Breban) unor politicieni (Corneliu Coposu mai ales, dar şi alţii), dar şi ale unor oameni orecare întîlniţi de-a lungul vieţii şi de la opiniile originale, dar nu excentrice, în diferite probleme care au împărţit grupuri de oameni: revizuirea valorilor în literatura noastră, crearea unui partid dintr-o organizaţie civică, consecinţele compromisului marilor scriitori cu puterea şi aşa mai departe.
Scrisul lui Nicolae Manolescu are fluenţă şi este relaxat, lipsesc pledoariile în favoarea unei expuneri mai degrabă neutre, impresia de obiectivitate domină capitolele. Aceste capitole sînt puse într-o oarecare dezordine care le face simpatice pentru că lasă o senzaţie de conversaţie liberă într-un spaţiu confortabil. În relatarea unor fapte tensionate precum participarea criticului la zilele revoluţiei sau la propriul său “roman de spionaj”, în lunile supravegherii sale strînse de securitate, se vede talentul de prozator al autorului.