Ancheta „Luceafărul de dimineață”

Uneori iese...

Pentru că revista „Luceafărul de dimineață” are o difuziune redusă, din păcate, cauzele se cunosc, iar pe situl web al revistei citiți numai textul brut, am postat aici cele trei pagini ale anchetei care, prin contribuția a unsprezece scriitori (din vreo 20 convocați), a ieșit excelentă pornind de la o întrebare lansată de Dan Cristea, pe urmele altora care s-au întrebat „Ce (nu) poate literatura?”.

Nu e chiar ușor de citit, dar dacă veți da click pe fiecare pagină ca să o măriți și să o citiți cred că efortul vizual vă va fi răsplătit.

"Luceafărul" - o istorie de un secol

Un comentariu absolut stupid despre titlul revistei „Luceafărul de dimineață” (fost Luceafărul, cum știe oricine) și tipul de caractere de pe prima pagină a avut totuși meritul că m-a făcut să regăsesc istoria revistei cu acest nume de la varianta din 1912, condusă de Goga și Tăslăuanu (ținta ironiei lui Topârceanu), la versiunea care a înlocuit „Tînărul scriitor” în 1958 și de la care am aniversat în 2008 50 de ani, condusă de Eugen Barbu, apoi de Nicolae Dragoș și în fine, într-o perioadă de tristă memorie, de N. D. Fruntelată.

Pentru a ajunge la versiunea lui Ulici din 1990, preluată apoi de Marius Tupan și reformată de Dan Cristea și echipa lui de acum cu titlul întîi cursiv, apoi revenit la un caracter asemănător, dar nu identic celui clasic. Ca în toate cazurile, ceea ce contează rămîn conținutul și echipa redacțională a momentului. Ceea ce facem azi nu are legătură cu directă cu Tăslăuanu, Fruntelată și e destul de departe și de ceea ce realizau Ulici sau Tupan (cu care am colaborat de altfel practic neîntrerupt). Am colaborat regulat la Luceafărul de la nr. 1 din 1990 pînă la cel care a apărut azi și care este al 1017-lea de la înființarea ca revistă a USR în 1958. Din păcate și Laurențiu Ulici și Marius Tupan au dispărut prematur ca și, din echipa noii serii de după 2008, Stelian Tăbăraș și Constantin Stan.

În curînd! Luceafărul nr. 37 (noiembrie 2011)

Va apărea peste două zile nr. 37 (1017) al revistei „Luceafărul de dimineață”.

Sumarul bogat și variat cuprinde cronici la nu mai puțin de 15 apariții la zi semnate de Dan Cristea, Ioan Holban, Cornel Ungureanu, Adrian G. Romila, Felix Nicolau, Andrea Hedeș, Ana Dobre, Marius Ghilezan și alții, cronici plastice (Iolanda Malamen despre Cela Neamțu) de teatru (Ana-Maria Nistor) și film (Călin Stănculescu). În paginile de poezie apar Gabriel Chifu cu o avanpremieră editorială la un volum-eveniment, Ruxandra Cesereanu și Marius Conkan cu o pagină din recenta apariție „Ținutul Celălalt”, Ciprian Măceșaru și Marius Aldea. Pagina de proză e ocupată de o spectaculoasă povestire de Gh. Stroe.

Invitatul lunii, cu un eseu despre învățămîntul superior în secolul XXI, este prof. dr. Adrian Mihalache. Poemul primei pagini e semnat de Traian T. Coșovei.

Trei pagini cuprind o anchetă grupînd eseuri concentrate pe tema „Ce (nu) poate literatura?”. Răspund 11 autori de mare notorietate. Andra Rotaru realizează un interviu cu distinsul traducător Sorin Mărculescu. Geo Vasile îl prezintă pe recentul laureat al Premiului Nobel pentru literatură.


Alți autori care contribuie cu comentarii pe teme diverse sînt Radu Aldulescu, Marian Drăghici, Adrian Costache.

Sf. Arhangheli

LA MULȚI ANI CELOR CE SĂRBĂTORESC AZI ZIUA ONOMASTICĂ (impicit și mie :) )

”Arhanghele Mihail, mai-marele cetei îngerilor celor fără de trup, creat ai fost de Dumnezeu, Ziditorul tuturor; de aceea cu bucurie laude de acest fel aducem ție:

Bucură-te, făptura a Minții celei ce a făcut lumea;
Bucură-te, revărsarea luminii celei mai înainte de lumină;
Bucură-te, cel ca focul, care stai aproape de Dumnezeire;
Bucură-te, slujitorule neostenit al Treimii;
(…)
Bucură-te, prin care satana s-a surpat;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Pe îngerii cei nemulțumitori văzîndu-i trufindu-se și din cerul cel înfocat căzînd, o dumnezeiescule Mihaile, ca un rob mulțumitor stînd, ai strigat : " Să stăm bine și să luăm aminte "!

Gavriil, al mințior celor ascunse și al tainelor Celui Preaînalt părtaș te-ai arătat, făcînd mai înainte cunoscute cele ce aveau să fie și bunele vestiri de bucurie oamenilor spunîndu-le. Pentru aceasta, cu dorință mă grăbesc a-ți cînta ție :

Bucură-te, văzătorule al luminii celei necunoscute;
Bucură-te, părtașule al tainelor lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce descoperi cele ascunse ale voinței;
Bucură-te, vestitorule de cele negrăite ale lui Dumnezeu;
(…)
Bucură-te, slujitorule al bunelor vestiri dumnezeiești;
(…)
Bucură-te, Gavriil, îngere al darului!”

Mic inventar de aberații. (II) - Mutarea României pe Marte

Apropos de articolul anterior, am citit știri și comentarii pe seama unui referendum (?) organizat la Constanța care punea cu o logică admirabilă întrebarea:

„Sînteți de acord cu desființarea județului Constanța?”

Minunat! Iată cum se poate obține un răspuns garantat, cheltuind numai vreo cîteva milioane de lei cît o fi costat consultarea și care, desigur, au ajuns la furnizori de materiale și servicii afectați, sărmanii, de criză.

Propun un referendum, dar să fie neapărat național, cu întrebarea:

„Sînteți de acord cu mutarea României pe Marte?”

Dacă majoritarii vor spune NU (din patriotism!) e perfect și numiții furnizori de materiale și servicii vor mînca și ei o pîine. Dacă, prin absurd, majoritatea votează DA, e perfect, tot pe loc rămînem, că n-avem cu ce trimite populația, maidanezii, daciile pe Marte. Iar furnizorii tot... În fine, dacă prezența la vot va fi spre zero (totuși se pare că alegătorii din Constanța, înzestrați cu logică de fier, s-au mai dus la vot!) furnizorii tot vor tipări buletine de vot, afișe, observatorii vor încasa diurne etc.

Aș vrea, numai ca exercițiu de logică, să iasă la Constanța DA și să văd ce se va întîmpla cu județul:
a. se va desființa cu mare cu tot și cetățenii vor emigra în Tulcea
b. se va muta în Insula Șerpilor
c. se va vota degrabă legea reorganizării teritoriale (inexistentă acum!) ca să îi mulțumescă pe bieții constănțeni.

Evident că în oricare dintre cele trei cazuri furnizorii vor... furniza.

De mîine, pregătesc în blocul meu, un referendum cu o singură întrebare:

„Doriți ca blocul nostru să se mute, cu totul, inclusiv magazinele de la parter, în locul Palatului Suțu?”

Desigur, îmi voi asigura monopolul procurării buletinelor de vot, ștampilelor și cernelii. Vă asigur că va fi un succes!

*

UPDATE din 9 noiembrie. Conform presei: la referendum au votat 43% dintre cei înscriși pe liste, s-au produs încercări frauduloase de a ajunge la 50%+1 (prelungirea termenului, voturi multiple), acum cei de la județ vor să schimbe cifra de referință ca să le iasă 50%, măsluind... recensămîntul. Nu e greu: dacă îi împuținează pe constănțeni cu 14% le iese. :) Cert e că s-au tipărit 690 000 buletine de vot și s-au și plătit. Deci se conta pe cifra de referință 620 000 (rezerva de buletine fiind 10%). Acum cifra nu mai e bună! Dacă mai crede cineva că a fost un demers democratic bine-intenționat și cinstit, să spună (cu riscul să-i crească nasul).

Mic inventar de aberații. (I) - Invenție uimitoare, gramatică uluitoare.

Am citit pe un portal de știri vestea uimitoare că s-au realizat ecrane din plastic flexibile care pot lua locul celor rigide, eventual din sticlă, pe care le folosim acum. Chiar dacă, probabil, nu va putea fi împăturit ca un ziar, noul ecran mi se pare revoluționar. Dar iată în ce termeni este redactată minunata știre:

Actualele ecrane OLED sunt produse din sticla ce contine anumite circuite inserate in ea [, virgulă, n.m.] ceea ce duce la un proces migalos si scump de productie, le face destul de grele de transportat [sic!] si extrem de fragile. Acest proces [care?? n. m.] este necesar pentru a oferii [sic!] eficienta [??] si luminozitate ridicata.

Despre ce "eficiență" putem vorbi (cu un i) la un display? Și care „proces”? Cel „migălos și scump”. Dacă e așa, de unde „eficiență”? De cei doi i de la infinitiv nu mai discut, că am mai abordat subiectul și tot eu m-am ales cu înjurături.

În rezumat, cînd vom ajunge să putem zbura pe Marte sau Sirius, vom trimite acolo agramații. La o extremitate a societății se descopră lucruri care țin de miracol, la celălalt ajung să fie creditați cu competență de a informa publicul niște primate analfabete. Din păcate acesta e capătul greu și jos, ca fundul lui Hopa-Mitică.

Cărți aproape noi! Nicolae Tzone - „viața cealaltă și moartea cealaltă” - Editura Vinea, 2010 * * (II)

Nicolae Tzone urmărește efecte spectaculare prin repetiții și tehnici de discurs public care ar trebui să înfioreze un presupus auditoriu: „atenție atenție vine poemul călare pe un asin alb vine de departe din spații necunoscute din timpuri care nu au mai fost”. Formula „atenție atenție vine poemul călare pe un asin alb” se repetă de cinci ori în prima secțiune a poemului „hai să mîncăm pur și simplu zăpadă și gheață”. În altă secțiune, toate versurile încep cu chemarea „poemule majestate”, uneori urmată de enunțuri grave, alteori de clovnerii (”poemule majesate dă-te un pic mai încolo ca să încapă în sanie și marele urs alb din antarctica”). Mi se pare cu desăvîrșire exclus ca, oricîte forțări de interpretare s-ar face, să se atribuie secvențelor acestei revărsări un sens unitar și închiderea lor într-o parabolă finită. Poezia, dacă admitem că există, stă tocmai în explodarea schizofrenică a cuvintelor, în trimiterea tentaculară, în toate direcțiile, a unor membre unite, parcă prin accident, într-un corp.

Nicolae Tzone are obsesia totalității pe care tinde s-o realizeze teatral, prin schimbarea accelerată a măștilor. El adoptă cu o viteză ce-l poate deconcerta pe cititor (sau poate chiar trebuie să-l năucească) diferite măști. E ca și cum s-ar monta o piesă cu multe personaje și cu un singur actor care adoptă fulgerător, cameleonic, identitățile tuturor. În Nicolae Tzone găsești versuri ce ar fi putut fi scrise oricînd de Nichita Stănescu, Mihail Gălățanu, Leonid Dimov, Adrian Păunescu sau Emil Brumaru. Poetul practică un mimetism perfect dar nu stăruie în „pielea” celuilalt mai mult de o secundă, pentru că vrea să îmbrace alta, mai seducătoare.

Pe spații mari și mai ales pentru un cititor mai puțin antrenat, procedeele lui Nicolae Tzone sînt extenunate. Peste schimbările rapide ale tipului de discurs, mai apar și abundența și varietatea lexicală: „apa nu uită apa mănîncă apa avortează sirene dezolante mahmure apa ronțăia cu geniu colțul clepsidrei” etc. etc. apoi „și bezna doamna puștoaica deșucheata stricata acra pururi nedezvirginata țîșnește din apă și se dă de trei ori peste cap”.

Chiar dacă, în ceea ce mă privește, mi se pare că „trotilul virilității imunde necrofile” nu explodează chiar atît de tare cum vrea autorul, recunosc în poezia lui Nicolae Tzone o anumită forță retorică și imagistică precum și o mare abilitate de a pune în lucrare mari capacități fagocitare și mimetice, precum ale oceanului de pe Solaris. Rămîn în discuție finalitatea acestui tip de discurs și dimensiunea publicului pe care el l-ar putea seduce.

La Mulți Ani pentru Olga Delia Mateescu!

Azi 6 noiembrie, actrița și scriitoarea Olga Delia Mateescu își aniversează ziua de naștere.

De pe acest blog, în calitate de prieten, coleg și fan îi urez La Mulți Ani fericiți alături de copii și nepoți (categorie, sper, în extindere)!

Cărți noi! Emilian Mirea - Vârsta christică și Casandra Ioan - Profilul aerului

Emilian Mirea Vârsta christică, Editura Obiectiv, poezie * *

Poezia lui Emilian Mirea este concentrată, astenică, voit nepătimașă. Uneori explodează cîte un recipient cu pasiune sub presiune. În general însă, poetul se declară explicit sau nu „cuprins de teamă și de nesiguranță”. Scrisul are menirea să îl clarifice față de sine. Pesimist atroce, autorul își exhibă natural angoasele, fără niciun artificiu de pozeur: „viața este ca o vitrină:/ ești privit din toate părțile/ probat/ cumpărat (poate)/ rareori și iubit”. Pînă și liniștea îi crează disconfort și neliniște, e „ca un cimitir fără cruci”, sensibilitatea se dezvăluie aproape maladivă. Ceea ce este pozitiv în scrisul lui Emilian Mirea este naturalețea, lipsa de emfază cu care enunță, niciodată retoric, blestemul de a exista. Mai pesimist decît Omar Kayam, al nu găsește curaj nici măcar pentru a „urca treptele Stării Civile”. Emilian Mirea are un tip de singularitate în nefericirea afișată firesc ce stîrnește, din fericire, simpatie și nu compasiune.

Casandra Ioan Profilul aerului, Editura Limes, poezie * *

Ajunsă pe la a treia carte, primită și în Uniunea Scriitorilor, Casandra Ioan pare să ezite încă între o poezie cu accente moderniste și abstracțiuni nichitastănesciene și o poetică mai recentă ajungînd la versificații neprofitabile, de un ludic mai curînd forțat: „Lumea e idei mai nou,/ Nu mă crede a fi bou,/ Atunci cînd îți spun deschis/ Că se-nscriu în paradis”. Această indecizie duce la un volum inegal, în care părțile cele mai bune sînt cele în care poeta izbutește să facă abstracție de premeditările cu aspect teoretic și (se) scrie pur și simplu: „Am făcut cîndva parte/ din satul păpușilor albe/ ele își ascundeau în sân/ rușinea/ de a fi fost tinere cândva,/ da a fi fost înconjurate de zăpadă,/ de a fi fost fldeș arcuit”. Încă vizitată de locul comun, Casandra Ioan pare să aibă puterea de a i se sustrage cu condiția de a îndrăzni să își nege influențele și tentația de a scrie „ca lumea bună”.

Cărți aproape noi! Nicolae Tzone - „viața cealaltă și moartea cealaltă” - Editura Vinea, 2010 * * (I)

Am amînat destul „tot tresărind, tot așteptînd” să scriu despre masivul volum al lui Nicolae Tzone „viața cealaltă și moartea cealaltă” (Editura Vinea, 2010) cu care poetul își închide o trilogie poetică pe care a început-o în urmă cu zece ani. Ce-i drept, volumul e atît de impunător și prin faptul că e bogat ilustrat de Nicolae Makovei.

Ceea ce m-a făcut să mă apropii cu greu de textele lui Nicolae Tzone este lipsa mea de afinitate față de acest tip de discurs care combină o retorică modernistă, caracterizată de metafore și „viziuni”, cu dicteul suprarealist și epatările avangariste dar și, pe-alocuri, cu biografismul promoțiilor mai noi. În plus versurile sînt abundente, torențiale, textul e fluvial, tîrînd aluviuni, cititorul se simte ca și cum ar trebui să înoate contra curentului într-un Orinoco mîlos. Nu mă număr totuși printre cei, numeroși, care ar dansa, cum mă asigura un cunoscut, în jurul spînzurătorii lui Nicolae Tzone, ci fac un efort de a-l înțelege în specificul lui pe care cred că-l datorăm unui iubitor fanatic al poeziei.

De fapt, Nicolae Tzone, care este ca structură sufletească un nichitian sedus de trecerea în regim angelic, s-a împărtășit cu folos din avangardă (obiectul său de studiu și editare ca și al tezei lui de doctorat) precum și din poeții douămiiști al căror editor fericit și nefericit a fost multă vreme. Poetul nu oscilează între aceste formule contrazicătoare, ci încearcă sinteza lor, un lucru nemăsurat de greu.

Acel cititor care caută în poezie limpezimea, precizia, cristalizarea va intra cu greu în universul lui Nicolae Tzone care proclamă și practică un cult al amorfului, al disperării și durerii cultivate anume, pe motiv că „durerea te ține viu”. Masochismul lirc se combină cu tendința de a face din text un conglomerat de stări și elemente retorice disparate, un fel de zacuscă ontologic-stilistică.

Poetul nu numai că nu structurează, în ciuda pretențiilor de elaborare, de trilogie meșteșugit construită, cu părți dispuse simfonic, dar trăiește prin devălmășia enunțurilor, contrazicătoare uneori voit, alteori accidental, ca la Adrian Păunescu.
(va urma)

80 000 de vizitatori

În cursul zilei de azi, blogul va atinge 80 000 de vizite de cînd le contorizez.
De curînd s-au împlinit doi ani de la lansarea blogului. Data de fapt este 19 octombrie 2009, chiar dacă nașterea s-a produs pe 8 octombrie.

Mulțumesc tuturor vizitatorilor pentru interes și comentarii!

No Smoking, Please!

Nu mai suport fumul!

De cînd s-au închis terasele din motive întemeiate și sezoniere, nu mai pot să-mi exercit dreptul de a mînca, bea, socializa în spații publice. Aceasta deoarece imbecila lege nr. 349/2002 art.3 sti-pulează că fumatul este permis în spațiile publice închise, numai în camere special amenajate pentru fumat. Și numai dacă suprafața acestor e… sub 100 mp .

Auzi aberație! Deci dacă spațiul e uriaș, nu ai voie să fumezi, dacă e un bar de 25 mp, inoxică-i, frate! Evident că toate cîrciumile, cafenelele, restaurantele s-au declarat camere special amenajate. „Acest local e destinat fumătorilor, cf. legii 349/2002”, scrie pe plăcuța aurie care anunță și prezența wireless-ului în selecta bombă în care urmăresc meciurile programate de UEFA. Care UEFA nu permite fumatul pe stadion.

Este așadar exclus să-mi duc copilul la o pizza sau un hamburger la parterul blocului, trebuie să plătesc un taxi pînă la McDonalds, altfel îl transform în afumătură în 20 de minute (pînă vine pizza) și în batog pînă o consumă. Dar sînt în populație oameni cu astm, cu afecțiuni cardiace și respiratorii diverse, cu aparate de stimulare circulatorie care se înfundă la fum. Ăștia să stea acasă dacă nu le convine, nu?

Am fost recent în UK și am constatat că nu poți fuma NICĂIERI în spații închise, nici la Pub (esența libertății britanice). Iar la hotelul în care am stat nu aveai voie nici în aer liber, în fața intrării sau pe alei (erau plăci cît capul cu „No Smoking Area”) ci exclusiv într-un „patio” de 6 mp între ziduri și tomberoane. De altfel, dintre clienți, nici nu fumau decît trei români din delegația noastră și vreo doi irlandezi care presupun că o făceau în semn de protest. La Istanbul, expresia „ a fuma ca un turc” a fost demult abolită, și dacă îndrăznești să ignori panourile uriașe cu „cigara icilmaz” te ușurezi îndată de 65-100 de lire (30-50 E). Nu numai în interior, cum ați putea crede, ci și pe terasă. În China, ni s-a atras atenția politicos că fumatul în parc e interzis. Iar pe Lacul de Vest barcagiul, care nu cunoștea niciun dialect european, ne-a arătat, cu un surîs complice care subînțelegea un bacșiș, un pachet de țigări și o brichetă. Avea și scrumieră, că doar nu era să aruncăm mucuri în lac. Unde ar ajunge China dacă 1,2 miliarde de oameni ar arunca țigări în ape?

Cînd, la cîte un local mai select chelnerița mă întreabă, cu un surîs unsuros, „doriți la nefumători ?” îmi vine s-o pocnesc pentru că între „nefumători” și „fumători” separația se face de regulă printr-un gărduleț simbolic înalt e 60 de centimetri.

Deci peste tot se poate cu excepția României. Cînd vin acasă, după ce (fișa postului mă obligă) discut cu confrați în localuri, trebuie să arunc toate hainele în mașina de spălat și să mă spăl bine că și părul îmi miroase a legea 349 și nu-mi pot îmbrățișa familia.

La violență trebuie răspuns cu violență! Legea 349 este antiumană și lupta împotriva ei trebuie să înceapă de azi. În ceea ce mă privește, voi lua cu mine cîrpe murdare de motorină pe care le voi aprinde în scrumierele aflate grațios pe orice masă de restaurant. Nicio lege 349 nu stipulează ce fum ai voie să inhalezi!