Se știe că Mircea Stâncel este un senior al poeziei optzeciste! Vai, optzeciștii au devenit și ei seniori! El scrie poezie cu rigoare combinată cu fantezie, ca și cum ar juca șah. Fiecare mutare este premeditată, fiecare deschidere a fost exersată, iar la finaluri este expert. Pînă și arta subtilă a miștoului se exercită ca un sacerdoțiu: „cu o privire piezișă nu pot intra în pădure,/ e acolo eminescu, cel care caută tinere ramuri,/ iată-l pe tata cu mîinile lui pline de lucruri, uneori inutile,/ s-au șters proprietăți evaporate sau puse la index, apoi închisori pline ochi”. În orice caz, „mirosul de adevăr stă cu mine la masă”. Mircea Stâncel scrie agreabil, inteligent, cu un umor ardelenesc. Culegerea de față, cu texte din 1983 dar și din 2008, subînțelege prin selecția autorului egalitatea cu sine a unui poet destul de sobru ca să inspire încredere, destul de glumeț ca să ne destindă: „hai să glăsuim puțin despre mistreți/ sunt curajoși, atacă noptea bulevardul,/ să nu superi gonacii... să-i răsfeți/ fac rute prin boschete folosind cardul”. Hîtru el însuși, Mircea Stâncel parcă te invită să-l ironizezi. Dar, cînd în toiul cronicii, mi-am propus să o fac și mi-am amestecat - în cinstea lui și a faptei mele - o vodcă cu suc de roșii, am constatat, de la prima sorbitură, că sucul era cu mirodenii de ciorbă. Dumnezeul poeziei optzeciste nu bate cu bățul! Ci cu lucruri și (uneori) limbaje!
Postări
Atentie marita: "El scrie poezie "cu r"igoare", o mica palnie prin care iese o foarte izbutita caco-fonie. Care pentru un talent "atat" de exceptional si tot de exigent cu altii, ca maistrul Garbea nu=i de colea...Cu bine si la mai multe
RăspundețiȘtergereCe să fac! Limba română se pretează la ligamente nedorite, dar observabile de cei care la într-un text le văd numai pe acestea.
RăspundețiȘtergereEi, şi domniile voastre acum! De când au început chiţibuşarii stilurilor şi lingvistii să inventarieze, întru definire, cacofoniile, parcă abia aşteptăm să le reclamăm unuia sau altuia dintre cei care se exprimă în scris. Of! De câte ori am întâlnit asocierea "cu furie", în loc de "furios - furioasă", ori cacofonia clasica "Ca cratiţa", "lunca către care" et., îmi amintesc de Eminescu, Caragiale, Macedonski ş.a. ale căror scrieri sunt încărcate de astfel de asocieri, însă pe vremea lor nu se inventariase cacofonia, deoarece nu era "oficializată". Nu în acest aspect (poate fi o licenţă) stă calitatea unei scrieri. Nu-i aşa?_
RăspundețiȘtergere