miercuri, 30 martie 2011

După Colocviul de Critică al ASB. Un punct de vedere


Colocviul nostru a reprezentat, după cum comunicările și dezbaterile ce vor fi publicate o vor atesta, o excepțională ocazie de expunere a unor idei diverse și importante despre critica de azi. Au participat cele mai semnificative personalități ale criticii de întîmpinare și numai motive obiective care i-au ținut departe pe cîțiva critici (Al. Cistelecan, Dan Cristea, Andrei Terian, Nicolae Oprea, Cosmin Ciotloș ș.a.) au făcut să nu reunim efectiv totalitatea vocilor care contează în acest domeniu.

Redau mai jos comunicarea pe care am prezentat-o la colocviu. În scurt timp vom realiza un blog dedicat colocviului cu prezentarea extinsă a lucrărilor.



Frizerul regelui. Despre dreptul și datoria de a greși

„Critica de primă instanță greșește întotdeauna, măcar prin reducție”. Această frază a lui Alexandru George se află mereu în mintea mea cînd scriu critică de întîmpinare. Recenzentului la zi îi lipsesc două lucruri pe care unii le numesc chiar categorii filosofice: spațiul și timpul. Umplerea celor 3, 5, 8 în cazuri fericite, sau maximum 10 mii de semne săptămînal nu e de natură să încurajeze lectura negrăbită, cumpănirea judecăților, scrisul în liniște, fără presiune, citatele extinse și expunerile amănunțite.

Recenzent + autor = love. Iată o inscripție ce nu va fi săpată prea curînd în scoarța arborilor din Cișmigiu. De aceea, autorul nemulțumit de recenzia la opera sa va găsi oricînd motive să conteste hotărîrea instanței de fond, motive perfect plauzibile vreau să spun, care se adaugă la cele multe din categoria „hoțul cu un păcat – păgubașul cu o sută”. Criticul a citit „în diagonală, pe sărite”, a scris „pe genunchi sau în tren”, nu a citat ca să-și argumenteze aberațiile. Asta lăsînd la o parte faptul că e bețiv, afemeiat, afacerist, trișor și hulitor al celor sfinte. Toate aceste defecte, adesea reale, pot fi scoase din discuție într-un singur caz: Cînd criticul elogiază fără rezerve și, dacă se poate, și fără citate care să-l contrazică.

Nimeni nu se gîndește că recenzentul are dreptul de a greși, așa cum îl are orice meseriaș, drept cu atît mai justificat de condițiile în care își face treaba. Nimeni nu se miră cum de meteorologul reușește, în chip uimitor, să spună cu aproximație cum va fi vremea, ci se rețin pentru schițele umoristice, doar prognozele flagrant anapoda, cît de puține ar fi.

Cred că existența criticului de întîmpinare nu poate fi suportabilă decît prin înțelegerea de către el a ingratei lui poziții și prin asumarea dreptului de a greși, mai exact a datoriei de a face – pe cît este posibil - acele greșeli care minimizează „pierderile”. Recenzentul e în situația generalului care știe că o bătălie nu se cîștigă fără morți și răniți din propria armată. „Cînd îți vine să sapi o groapă și să strigi în ea: dl. Athos Monteoru nu are talent – ești critic”! postula G. Călinescu. Criticul de coloană săptămînală nu are nevoie să sape o groapă. El are unde să exclame, iar în frizeria lui intră aproape numai clienți cu urechi de măgar. Atît de mulți, încît, dacă printre ei se nimerește vreun cap încoronat, criticul poate tăcea fără să se observe.

Ce trebuie să facă așadar recenzentul? Să aleagă numai cărțile bune sau aproape bune? Ar fi de găsit, cu puțină indulgență, 52 într-un an, dar și așa criticul ar greși, oferind publicului un peisaj idilic. Să le aleagă numai pe cele foarte proaste, în raport cu care o judecată, oricît de severă, însoțită de citate grotești pentru hazul galeriei, n-ar putea da greș? Ar fi o posibilitate, dar nu-i ușor să te bați tot timpul numai cu marionete. Și-apoi oare rostul criticii de primă instanță este doar „să dea cu zacherlină-n proști” cum își propunea Topârceanu?

Aceste probleme insolubile, pe care autorii și publicul nu și le pun, apasă criticul și îi dau dreptul la eroare ba chiar îl îndeamnă să facă din ea, inevitabila, pîinea lui zilnică. Nici nu mai intră în discuție mărunțișuri precum că lăudîndu-l pe X pierde stima lui Z sau că, fiind ambiguu cu Y, pierde stima și a amicilor și a inamicilor aceluia.

A greși, în critica de întîmpinare e obligatoriu și recunoașterea erorilor e apriorică, nici nu mai trebuie scuzată explicit. Problema care ne rămîne e să reducem numărul și gravitatea erorilor, pentru că replicile răuvoitoare și cîrcotela oricum nu vor înceta din partea celor lăudați deloc... prea puțin... mult, dar nu destul.
Din acest punct de vedere regele Midas a procedat ca un naiv omorînd frizerul. Era suficient să pretindă că acela s-a înșelat, l-a privit superficial și/sau răuvoitor, că a vrut doar să se justifice pentru că, din nepricepere, l-a tăiat la ureche. Că, pe deasupra, nu te poți încrede în judecata unui frizer analfabet, care mai e și bețiv și imoral.

În ceea ce mă privește, nu mă simt foarte confortabil încercînd să greșesc cît mai puțin în timp ce altora li se pare că greșesc prea mult, dar m-am obișnuit. Așa cum și clienții mei s-au obișnuit – orice-ar zice – cu urechile lor. Iar cînd văd în trotuare și în carosabil găuri, îmi închipui cu voluptate că au fost săpate de distinși colegi pe care îi stimez pentru ca ei să strige în despicătură numele celor fără talent.

Horia Gârbea

Un comentariu:

  1. Text foarte bun, sincer si necesar - felicitari! Intr-adevar: criticul nu e un Titan si nici infailibil ca Papa (apropo: el pretinde doar ca e) Ce bine daca ar fi toti critici ar fi asa...
    Eugen Cojocaru - un clujean ratacit in Germania

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog