joi, 27 octombrie 2011

Fragment dintr-un interviu cu Lucia Negoiță

Recent, poeta Lucia Negoiță mi-a trimis întrebări pentru un interviu. Iată una și răspunsul meu, în avanpremieră.

Lucia Negoiță: Sunteţi nepotul generalului Titus Gârbea, participant la Marea Unire, din 1918. Generaţia mea, dar mai ales cele anterioare, cunoscute mie în familie sau prin intermediul lecturilor de maturitate, au avut un cult pentru acest moment fast al istoriei noastre. Ce va transmis bunicul dumneavoastră? Ce îi datoraţi?


H.G.: Vă mulțumesc pentru ocazia de a-l readuce în gînd pe bunicul meu. Cînd m-am născut eu, în 1962, era în închisoare. A revenit din fericire relativ repede, prin 1963, avea 70 de ani, și am locuit împreună încă 35 de ani. A trăit 105 ani și trei luni. Mi-a povestit multe Tata Mare, cum îi spuneam fratele meu și cu mine. M-a învățat istorie (adevărată, cu regii României, cu cîntecele patriotice cu adevărul despre 1 Decembrie 1918 și 23 August 1944 la care luase parte), literatură, artă, maniere. La cinci ani recitam mai multe versuri din Divina Comedie în italiană decît aș putea să reproduc azi. Bustul lui Dante îl am de la el și stă azi deasupra biroului meu amintindu-mi de vămile prin care toți vom trece. Mi-a povestit mitologia greacă și mi-a stimulat imaginația cu Cîntecul Nibelungilor. M-a învățat că atunci cînd o doamnă intră sau iese din încăpere trebuie să te ridici. Unii amici, „oameni recenți”, m-au ironizat pentru asta, dar eu mă port cum știu eu că se cuvine și îi compătimesc. De la șapte ani, m-a dus la restaurante ca să învăț să mă port în public, să comand și să țin tacîmurile. Mi-a făcut zmeie, arcuri cu săgeți, m-a învățat să tai un trabuc și să joc bridge (la asta bunica mea era mai talentată, era o pasionată jucătoare de bridge, rummy, poker etc.).

Bunicul meu s-a născut în București, dar a copilărit la Constanța. Nu am cunoscut niciodată un om care să înoate mai bine ca el. Cînd el avea 82 de ani, țin minte bine, am fost la mare împreună și eram destul de matur ca să rămîn uluit de felul cum se mișca în apă. Între reprizele de înot, pe plajă, mă învăța șah. Cînd a venit Revoluția am fost fericit pentru el, că a apucat să vadă sfîrșitul lamentabil al comunismului pe care l-a detestat și faptul că am intrat în posesia casei de la Bengești, Gorj, construită de el în 1930 pe terenul soției sale. Acea casă e un miracol tehnic mai ales prin faptul că el a prevăzut un sistem de drenaj al terenului, simplu și ingenios, mi-am dat seama mai tîrziu, ca inginer de geniu rural eu însumi, încît beciul adînc de trei metri e perfect uscat. Bunicul meu desena impecabil și cînta frumos, era în stare să-mi cînte cîte un act întreg din operele lui Verdi, cu textul în italiană, desigur. A condus mașina pînă la 92 de ani. Tatăl meu era la rîndul lui pianist notist și un desenator de mare talent. Păcat că nu a avut longevitatea bunicului și că fiul meu nu a are azi parte de un bunic așa cum am avut eu. N-a reușit să mă învețe germană, pe care o vorbea bine, și nici să cînt, dar din vina mea.

Un singur lucru nu suferea bunicul și bine făcea: să îndrepți arma, chiar de jucărie, spre o altă persoană și să ții pistolul încărcat, chiar și cu capse. Mai tîrziu, cînd am avut ocazia să țin arme adevărate, am păstrat în memorie sfatul lui. În copilărie, spunea el, tatăl său, ofițer de poștă și deci înarmat, cum erau vremurile, a vrut să-i arate cum funcționează revolverul. Din fericire a tras în plan vertical, cum se zice azi, și un glonț uitat pe țeavă a găurit tavanul. Învățătura s-a transmis din tată-n fiu și azi singurul lucru pe care nu-l tolerez băiatului meu e să țină arma încărcată și să o îndrepte spre altul, chiar dacă e doatată cu gloanțe de burete.

Dintre lucrurile prețioase moștenite de la bunicul menționez o ediție impresionantă din Divina Comedie, ilustrată de Doré, una din Cîntecul Nibelungilor cu gravuri, un tăietor de havane montat în os și dicționarul limbii române de Candrea-Adamescu, pe care îl răsfoiam încă de la patru ani. Toate vor trece fiului meu și fiului său și așa mai departe în veacul vecilor.

6 comentarii:

  1. Povestiţi lucruri minunate, sentimentale, tulburătoare, invidiabile în cel mai înalt grad, vă mulţumesc pentru că am început ziua de azi cu textul dv.

    Ion Monafu

    RăspundețiȘtergere
  2. Subscriu la cele de mai sus. Să aveţi longevitatea bunicului!

    RăspundețiȘtergere
  3. Impresionantă evocare a unui personaj istoric fabulos ! Reiau urarea celui care semnează Anonim : să trăiți mulți ani, spre bucuria tuturor cititorilor !

    RăspundețiȘtergere
  4. Din ce am citit aici rezultă că sunteţi un mare norocos. Vă doresc să înotaţi la 100 de ani ca bunicul dvs. la opzeci şi doi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc, gabi c. Oi fi norocos, dar cu longevitatea, cam greu! Îmi place mult să înot, dar n-am să o fac niciodată la fel de bine ca bunicul meu. :)

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog