Cărți aproape noi! Nicolae Tzone - „viața cealaltă și moartea cealaltă” - Editura Vinea, 2010 * * (II)

Nicolae Tzone urmărește efecte spectaculare prin repetiții și tehnici de discurs public care ar trebui să înfioreze un presupus auditoriu: „atenție atenție vine poemul călare pe un asin alb vine de departe din spații necunoscute din timpuri care nu au mai fost”. Formula „atenție atenție vine poemul călare pe un asin alb” se repetă de cinci ori în prima secțiune a poemului „hai să mîncăm pur și simplu zăpadă și gheață”. În altă secțiune, toate versurile încep cu chemarea „poemule majestate”, uneori urmată de enunțuri grave, alteori de clovnerii (”poemule majesate dă-te un pic mai încolo ca să încapă în sanie și marele urs alb din antarctica”). Mi se pare cu desăvîrșire exclus ca, oricîte forțări de interpretare s-ar face, să se atribuie secvențelor acestei revărsări un sens unitar și închiderea lor într-o parabolă finită. Poezia, dacă admitem că există, stă tocmai în explodarea schizofrenică a cuvintelor, în trimiterea tentaculară, în toate direcțiile, a unor membre unite, parcă prin accident, într-un corp.

Nicolae Tzone are obsesia totalității pe care tinde s-o realizeze teatral, prin schimbarea accelerată a măștilor. El adoptă cu o viteză ce-l poate deconcerta pe cititor (sau poate chiar trebuie să-l năucească) diferite măști. E ca și cum s-ar monta o piesă cu multe personaje și cu un singur actor care adoptă fulgerător, cameleonic, identitățile tuturor. În Nicolae Tzone găsești versuri ce ar fi putut fi scrise oricînd de Nichita Stănescu, Mihail Gălățanu, Leonid Dimov, Adrian Păunescu sau Emil Brumaru. Poetul practică un mimetism perfect dar nu stăruie în „pielea” celuilalt mai mult de o secundă, pentru că vrea să îmbrace alta, mai seducătoare.

Pe spații mari și mai ales pentru un cititor mai puțin antrenat, procedeele lui Nicolae Tzone sînt extenunate. Peste schimbările rapide ale tipului de discurs, mai apar și abundența și varietatea lexicală: „apa nu uită apa mănîncă apa avortează sirene dezolante mahmure apa ronțăia cu geniu colțul clepsidrei” etc. etc. apoi „și bezna doamna puștoaica deșucheata stricata acra pururi nedezvirginata țîșnește din apă și se dă de trei ori peste cap”.

Chiar dacă, în ceea ce mă privește, mi se pare că „trotilul virilității imunde necrofile” nu explodează chiar atît de tare cum vrea autorul, recunosc în poezia lui Nicolae Tzone o anumită forță retorică și imagistică precum și o mare abilitate de a pune în lucrare mari capacități fagocitare și mimetice, precum ale oceanului de pe Solaris. Rămîn în discuție finalitatea acestui tip de discurs și dimensiunea publicului pe care el l-ar putea seduce.