"Luceafărul" - o istorie de un secol

Un comentariu absolut stupid despre titlul revistei „Luceafărul de dimineață” (fost Luceafărul, cum știe oricine) și tipul de caractere de pe prima pagină a avut totuși meritul că m-a făcut să regăsesc istoria revistei cu acest nume de la varianta din 1912, condusă de Goga și Tăslăuanu (ținta ironiei lui Topârceanu), la versiunea care a înlocuit „Tînărul scriitor” în 1958 și de la care am aniversat în 2008 50 de ani, condusă de Eugen Barbu, apoi de Nicolae Dragoș și în fine, într-o perioadă de tristă memorie, de N. D. Fruntelată.

Pentru a ajunge la versiunea lui Ulici din 1990, preluată apoi de Marius Tupan și reformată de Dan Cristea și echipa lui de acum cu titlul întîi cursiv, apoi revenit la un caracter asemănător, dar nu identic celui clasic. Ca în toate cazurile, ceea ce contează rămîn conținutul și echipa redacțională a momentului. Ceea ce facem azi nu are legătură cu directă cu Tăslăuanu, Fruntelată și e destul de departe și de ceea ce realizau Ulici sau Tupan (cu care am colaborat de altfel practic neîntrerupt). Am colaborat regulat la Luceafărul de la nr. 1 din 1990 pînă la cel care a apărut azi și care este al 1017-lea de la înființarea ca revistă a USR în 1958. Din păcate și Laurențiu Ulici și Marius Tupan au dispărut prematur ca și, din echipa noii serii de după 2008, Stelian Tăbăraș și Constantin Stan.