Cărți (relativ) noi! Mircea Cărtărescu Frumoasele străine, Editura Humanitas * * *

Am citit cu oarecare întîrziere volumul lui Mircea Cărtărescu „Frumoasele străine” prin împrejurarea că Humanitas, față de alte edituri, nu are obiceiul de a trimte potențialilor comentatori mostre din producția sa editorială. Volumul lasă impresia, ca și altele, a fi scris ca urmare a unei înțelegeri a editurii cu autorul prin care acesta se obligă să producă anual un cîrlan literar. Asta în vreme ce Mircea Cărtărescu însuși reproșează altora că scriu prea mult.

Cartea relateză, pe larg și cronologic, experiența autorului ca unul dintre cei 12 scriitori români invitați în Franța ca să participe la un program intitulat „Frumoasele străine”, menit să ofere cititorilor francezi un minimum de cunoștințe despre literatura altor țări. Program interesant în teorie, dar pe care lipsa unei documentări profesioniste a organizatorilor l-a dus, cum dovedește scriitorul, și la inadecvări grotești.

Jurnalul francez ocupă partea centrală și cea mai mare, excesiv dilatată trebuie zis, (200 de pagini) a volumului. El este încadrat de alte două texte memorialistice. Primul, intitulat „Antrax”, povestește foarte lung, cu incredibilă stîngăcie și lipsă de haz, aventurile autorului și ale soției sale în contact cu organele polițienești bucureștene la primirea unui plic considerat de ei „suspect” de a conține „antrax”, fandacsie nejustificată decît de aerul epocii în care unele persoane, dar nu de la noi, ar fi fost victimele unor asemenea tentative de asasinat la distanță.

Ultimul text, numit „Bacoviană”, este însă o bijuterie, cum Mircea Cărtărescu n-a mai scris demult. Se relatează, cu o întîrziere care îi face bine, o călătorie a scriitorului, pe atunci tînăr poet de viitor, în toamna lui 1984, la Bacău, ca invitat al unui cenaclu local de veleitari pentru a efectua ceea ce azi am numi „o lectură publică”. Foarte rar Cărtărescu „a văzut monstuos” ca în această operă, cu unele lungimi, dar magistrală. Lumea măruntă și absurdă a provinciei comuniste, întunecate și sufocate de orgolii și prostie, de meschinărie și lipsă de orizont este descrisă culminant, cu un condei ce-ar fi putut fi mînuit de Gogol, Rabelais, Čapek, Hašek. Asemeni nu mai știu cărui scriitor dintr-o anecdotă cam răsuflată, îți vine să rupi cartea și să arunci 250 de pagini din ea, deși pe-alocuri și în „Frumoasele străine” sclipește cîte-o peruzea de la cușma acelui Cărtărescu, prevăzut cu mustață de Țepeș, pe care l-am idolatrizat în tinerețe. Pentru a păstra doar această călătorie „bacoviană” într-un infern mărunt, dar nu mai puțin atroce.

În rest, în „Frumoasele străine”, Mircea Cărtărescu se arată nemulțumit de gloria sa care-l stingherește la mers ca aripile albatrosului, de confrați pe care-i privește intolerant, de-a dreptul răutăcios în chip gratuit, dar despre care se văicărește extrem de des că nu-l iubesc, deși el îi adoră pe ei. Ba că succesul lui le stă în gît ba că, paradoxal, îl ignoră. Poetul „Totului” și „Nimicului” se mai vaită de ghinion în viață, de timp, de spațiu și de alte categorii filosofice care conspiră împotriva sa. „Totul” culminează cu un hoț neștiut care - mîna destinului îi ia nemulțumitului și ce are - îi fură tocmai lui paltonul într-un aeroport. Chestia cu paltonul (accesoriu de altfel detestat de posesor) revine obsesiv. Ca și înaintașul său I.L. Caragiale, cu care are destule în comun, Cărtărescu se crede persecutat de destin și pesimismul lui atrage cu adevărat ghinionul.

Trebuie să ne înțelegem: Mircea Cărtărescu este (era să zic „a fost” dar ar fi cam nedrept) un mare scriitor. El știe să povestească, să farmece cu verbul. Într-o epocă în care textualismul prozastic optzecist urca vertiginos spre culmile plicticoșeniei, Cărtărescu și Groșan erau singurii prozatori de (re)citit pentru șarmul lor și cînd se zvonea că vor citi la „Luni” sau „Junimea” sala deborda. Nu uit lecturile lui Groșan cu „Insula” și pe cea a lui Cărtărescu cu „Ruletistul” - au fost repere ale juneții mele. Totuși, scrisul excesiv, parcă sub biciul unui contract, umplerea paginilor cu jurnale, tablete politice, „pixeli” și naiba mai știe ce nu e bun deloc. Cantitatea de aur pe kilogramul de steril a devenit în cazul lui Mircea Cărtărescu cam mică și acest volum o dovedește. În anumite medii s-a acreditat ideea că tot ce izvodește autorul „Levantului” e automat o capodoperă și, pe mormanul în creștere al scrierilor, el se va ridica la Nobel. Fals! Și dacă o spun nu e – vorba lui Marc Antoniu - pentru că îl iubesc pe Mircea mai puțin, ci pentru că iubesc opera sa mai mult.

Mircea Cărtărescu este un autor încă apt să dea capodopere dacă e lăsat în pace. Volumul „Frumoasele străine” asta dovedește. Cît despre conflictul lui cu Soarta, acesta poate fi transformat în comedie cînd autorul se va însenina. De nu, va avea urmările de la Lefter Popescu, cele din finalul melodramatic al „acelor autori care se respectă și sînt foarte respectați”.