Cărți noi! Trei poeți (Ciprian Măceșaru, Valentin Busuioc, Nuța Crăciun)

Ciprian Măceșaru Debaraua cu simțuri,  Editura Tracus Arte  ***

Poet subtil, cum îl arată cele patru volume anterioare, Ciprian Măceșaru se decide să intre, dar nu ca să facă ordine în „debaraua” cu simțuri și cu versuri depozitate de-a lungul vremii. Aici zac tot felul de stări, de impulsuri încercate și abandonate, de fulgurații lirice, de scurte retrospective biografice lipsite de titluri. Textele din volum nu sînt programatice, nu sînt emfatice, nici „utilitare”. Sînt pur și simplu poeme frumoase, expresii ale unei libertăți totale de gîndire și lipsite de orice ambiție teoretică. Dacă e vreun program (cel al lipsei de program, de teză, de structurare) el poate fi cel cuprins în versurile: paginile umede, lipite/ miros a mucegai./ le dezlipim cu grijă,/ dar poemul de ură din stînga/ se contopește inevitabil/ cu poemul de iubire/ din dreapta. Acest jurnal de obiecte lirice prea bune pentru a fi aruncate, prea puțin utile pentru a fi păstrate impresionează prin directețe și bunul gust care îi este consubstanțial autorului. Poetul e un senzual care nu-și poate refuza raționalitatea nici atunci cînd se abandonează contemplării jurnalelor depozitate în debara. De-aici rezultă o tensiune care motivează cititorul.

Valentin Busuioc Orașul văzut prin oglindă, Editura Tracus Arte ***

         

          Un rafinament al viziunilor suprarealiste, ca un parfum discret, impregnează poemele lui Valentin Busuioc. Autorul se identifică nu doar cu imaginile sale ci și cu mediul fizic al scrisului, se constituie ca o prelungire a cărților lui: de la un timp a dat norocul și peste mine/ am albit/ semăn tot mai mult cu hârtia de scris/ în sfârșit zăpada are miros/ aerul are gust de flori de salcâm. El meditează la scurgerea timpului și la inevitabila eroziune a propriului eu, corp și spirit deopotrivă, la perisabilitatea ființei în succesivele ei transformări. Valentin Busuioc nu ia în tragic dar nici în rîs – deși o undă autoironică există în mai toate textele –aceste modificări ale sinelui pe care le observă cu sensibilitate și le comunică subtil. Chiar versurile: cu cît le citești mai mult/ cu atât li se subțiază cerneala. Pînă și puținele texte care nu sînt scrise „la persoana întîi” se referă la efectul scurgerii timpului, la eclipsare și coborîrea în crepuscul cu o anumită voluptate a observării unor nuanțe invizibile în lumina puternică și în vivacitatea asociată miezului de zi. Prin înaintarea în vreme, eul cîștigă dreptul la satisfacția rememorării și se adîncește în ea.  Acest „îmbătrînim, Grivei” al lui Valentin Busuioc, un fel de aniversare lirică a trecerii la prefixul „cinci” care va surveni curînd, este un volum al maturității, nostalgiei și mai ales este un volum plăcut lecturii.

            Nuța Crăciun Cuvinte de îmblânzit mâinile/ Palabras para domar las manos, Editura Eubeea ***

            Inevitabil, cărți bune – mai ales de poezie - trec pe lîngă noi fără să le putem observa. E ca un pescuit în care fiecare captură ne duce cu gîndul la peștii care au trecut invizibili pe lîngă cîrlig. Din fericire cartea Nuței Crăciun, o autoare mai puțin cunoscută prin împrejurarea că trăiește în Spania, a ajuns pînă la mine, tipărită la o editură discretă în limba în care scrie autoarea și cu traducerea versurilor de Janina Sfetcu în limba spaniolă. Poemele Nuței Crăciun au deopotrivă forță și feminitate. Poeta vorbește despre jurnalul meu cu iluzii dar sînt iluzii în care crede sau cel puțin își dorește să le ia drept realitate, le construiește ca în visele acelea plăcute în care crezi că poți construi o realitate în termenii onirici. Multe dintre texte sînt poeme de dragoste care au o finețe aparte și deschid, în modul lor lapidar, voit lacunar de exprimare, căi spre o benefică profunzime: ciorapul lunecă pe glezna luminii/ desculță noaptea se scutură de tristețe/ ca un porumbel după ploaie. Nu toate poemele denotă aceeași privire spre abis, unele sînt miniaturi intimiste, dar toate sînt lucrate cu grijă și denotă bun-gust. Sentimentele bune fac literatură proastă, cum se știe. Nuța Crăciun reușește să colecționeze sentimente bune și imagini frumoase fără a trivializa poezia, ocolind cu naturalețe kitschul. Unele finaluri melancolic-luminoase flutură sub adierea poeziei mari. Astfel, un „loc gol” păstrează, în absența pe care o marchează, personalitatea celui absent: dar peretele la care mă rog/ are tristețea lui// locul tău rămîne gol/ nemișcat/ cu îndoiala înflorită/ la colțul buzelor.