Cărți noi! Amorf și magic în „Solenoid”

                                       

            În copilărie am locuit între Hala Traian și Foișorul de Foc într-o clădire care avea fascinante subsoluri, o centrală termică situată la sub-subsol, prevăzută cu vane, manometre și flanșe misterioase (a funcționat pînă în 2010), curți interioare mărginite de ziduri înalte, acoperite cu iederă, și calcane sumbre ale clădirilor din jur. Peste un astfel de zid știam că săriseră bunicul meu și un văr al tatălui meu, în 1956. Vărul tatălui meu, medicinist, era căutat de securitate pentru agitații anticomuniste, și locuia la familia mea atunci. Bunicul l-a ajutat să scape arătîndu-i pe unde se poate strecura. Momentul represiunii dure a trecut și omul și-a terminat studiile fără a ajunge la pușcărie. Bunicul meu a scăpat și el atunci, fiind arestat abia în 1961.

Cînd eram mici, fratele meu și cu mine eram convinși că măcar una dintre boxele subsolului are comunicare cu tuneluri secrete care răzbat în parcul din apropiere sau sub clădirile emblematice ale zonei: Hala și Foișorul. Patru din cele șase camere ale apartamentului, aveau cîte două intrări fiind ideale pentru „v-ați ascunselea”.

La fel de fascinant era podul imobilului nostru, cu geamuri mici și lucarne. Știam că acolo ascunsese bunicul bijuteriile atît de bine că nu fuseseră găsite la percheziții pînă cînd el însuși nu făcuse o schiță cu ascunzătoarea. Cîteva ne-au fost restituite spectaculos, în 2012, într-o încăpere din subsolul blindat al BNR. Și totuși podul nu-și dezvăluise toate secretele! La prăbușirea calcanului, la cutremurul din 1977, am găsit un segment de bandă cu 9 (nouă!) cartușe de mitralieră anti-car, intacte. Tot bunicul ni le-a arătat și le-a extras gloanțele în fața noastră cu un patent, colectînd pulberea pe care a aprins-o demonstrativ și lăsîndu-ne să ne jucăm cu cartușele și gloanțele rămase inofensive.

            În copilărie – în anii 1960 - o plimbare la Circ sau în Parcul Tei, pe atunci prevăzut cu vaporaș și trenuleț de agrement, era o aventură pentru noi, copiii. Pe străzile mici creștea mușețel prin rosturile pavajului din piatră de rîu, iar odată am văzut pe un trotuar cîteva rațe. De altfel cocoșii ne vesteau răsăritul de pe străzi ca Plantelor, Popa Soare, Sf. Ștefan.

                                                                       *

            De toate acestea mi-am amintit intens, în stare de trezie, dar și în vis, citind „Solenoid” de Mircea Cărtărescu. Cu tot respectul pentru prozatorii români de azi, unii dragi prieteni ai mei, niciunul nu m-a făcut să visez, cîteva nopți la rînd, „scenarii” cu copilăria mea amestecate în poveștile personajului.  Pot admite, pentru obiectivitate, că pentru un cititor care nu a locuit la Foișor și nici în Tei - cartierul în care stau acum – efectul n-ar fi atît de puternic, dar ceva magie tot este în „cărămida” lui Mircea Cărtărescu.

            S-a scris și se va mai scrie că volumul este prea lung, prolix, inegal, cu personaje care apar și nu au destine încheiate, că finalul e lung și nereușit pentru că nu derivă „logic” din premise. Cuvîntul cheie l-a scris însuși mentorul autorului și cel mai mare critic în viață, care l-a cam „ras” pe discipol: amorf! Îmi scot pălăria, dar îndrăznesc să zic: și ce dacă? Un alt critic vorbea de „arhitectură romanescă” și greșea. Nu e nicio arhitectură. Totul e moale, plastic, amorf ca bitumul, precum ceasurile lui Dali, probabil una dintre sursele vizuale de căpetenie ale cărții. Dacă exista o structură, o dispunere cristalină, „Solenoid” era altă carte, nu știu dacă mai bună. Eu cred că nu. După cum cred că ilustația de pe copertă e fix în răspărul cărții. Totul în volum e organic (în sensul chimiei organice) cu excepția solenoizilor înșiși.

            Nu trebuie să uităm cine ne spune povestea. Naratorul nu se suprapune cu autorul decît în detalii biografice de biroul populației: născut în iunie 1956, absolvent de filologie și profesor de română la o școală din Colentina. Copilăria autorului, ba și adolescența și tinerețea nici nu pot fi atît de oribile și de autiste ca ale personajului care scrie „eu”. Nici experiențele de la școala numerotată fals – din delicatețe, școala 86 fiind în Titan - nu puteau fi atît de cumplite. Dar personajul, dacă nu și autorul, „vede monstruos”.

Naratorul, scribul, nu e un scriitor de top care cochetează cu Premiul Nobel pe la casele de pariuri. Ci un refuzat (și) al literaturii, avînd un singur cititor – el însuși. De altfel în fauna din jurul lui nici nu putea avea mai mulți, trecînd peste dificultatea lui temperamentală de a comunica, fie și cu părinții sau cu prima lui soție.

Posibila parte genială a naratorului a murit - din nefericire pentru acesta, deși nu se știe dacă ea nu l-ar fi strivit - la un an: era fratele geamăn complementar, cu organele așezate „în oglindă”. Ultimul ins cunoscut care a avut „situs inversus totalis” a fost un indian și a fost examinat aiurea de medici pînă la 64 de ani fără ca vreunul să se prindă de ciudățenie. Cazuri mai moderate apar o dată la 50 000 de nașteri.

            Putem bănui că și caracterul și destinul extrem de ciudate și nefericite ale fratelui supraviețuitor fac parte din jumătatea întunecată a perechii gemelare, cea solară murind prematur.  

            „Solenoid” e o poveste de „istorie contrafactuală”: ce-ar fi putut să fie autorul dacă ar fi fost ca naratorul. Nu știm cît de puțin a lipsit. Norocul lui și al nostru este că Mircea Cărtărescu e geamănul „bun” iar cel „rău” a murit, sau mai probabil nu s-a născut. Și astfel, poemul „Căderea”, citit de autor la Cenaclul de Luni nu a fost o „cădere” precum cel citit de narator în același loc.

            Romanul – să-l numim așa, simplificator – deschide multe căi dintre care, ca în orice labirint, unele se înfundă. Sau revin în centru, mai exact în „centre”, punctele de intersecție ale magicelor „lay lines”, unde se aflau plasați solenoizii. Unul e casa, labirintică și ea, a naratorului, alta fiind vechea morgă inaugurată în 1892 și dărîmată în 1985. În locul ei se află azi, ironic, Ministerul Culturii. Aceste fire nu se pot înoda toate într-un singur punct. Astfel sînt lumile subterane, răpirea portarului școlii de către extratereștri, secta „pichetiștilor”, extraordinarul Dumnezeu al acarienilor care cultivă sarcoptul scabiei. Un subiect al atenției naratorului, după ce se ocupă de George Boole, de logica lui dar și de una dintre fiice care a scris popularul roman „Tăunul”, este topologia cvadridimensională cu accent pe studiile lui Charles Howard Hinton (soțul altei fiice a lui Boole, Mary) și „tessaractul” său, ceea ce ne duce cu gîndul la Borges, autor ce-l menționează pe Hinton.

Acum, pentru a fi drepți, paginile de „enciclopedie” sînt cam enervante, din fericire mai erupe cîte-un filon de umor, precum convertirea empirică la topologie a semidocților din școala nr. 86 prin intermediul cubului lui Ernö Rubik.

Naratorul deschide toate ușile - jurnalul său are ca simbol casa-labirint - și nu le mai trage după el. Autorul nu are nici el ce să facă: odată ce personajul-narator găsește poziția pe harta Bucureștiului a celui de-al șaselea solenoid la pagina 799, trebuie să încheie, în doar 128 de pagini. Iată peste ce număr magic s-a căzut: 128 este 2 (cuplul Narator-Irina, cuplul „gemenilor” etc.)  la puterea a 7-a (cei șase solenoizi plus al șaptelea, cel astral sau, dacă vrem, cel din a patra dimensiune).

Să mai notez că romanul sau ce-o fi are 837 de pagini, adică de trei ori cîte trei ori 31, iar 31 este un număr prim simbolic stenic, generat de vibrația cîmpurilor lui 3 și 1!

Sînt sigur că nici naratorul, nici editorul, ba nici Mircea Cărtărescu însuși nu s-au gîndit la asta! Dar... „there are more things in heaven and hell, Horatio”!

Deci autorul, presat de cîmpurile magnetice magice generate de propriu-i solenoid, sucește brusc gîtul narațiunii și, grație acelorași cîmpuri sau doar unui capriciu divin, Bucureștiul comunist se ridică la cer, lăsînd vederii naratorului, scăpat cu partenera lui și fetița lor, „legiunile de demoni” de sub el. Simbol sau nu al Revoluției care a eliberat oameni și demoni, cert e că așa se termină romanul. Naratorul își rupe manuscrisul, dar autorul îl duce la editură așa, cu toate ușile labirintului deschise.

Chiar și un solenoid este un „labirint”, dar unul în care nu te poți rătăci, umblînd, elicoidal, în jurul unui gol interior. „Solenoid” - cartea – este un material organic amorf dar viu, un procariot fără membrană și cu nucleul în toate părțile. Va urma oare o „explozie cambriană” a vieții?

Este uluitor că un om în toate mințile a putut să-și imagineze un narator nu tocmai în toate mințile care a scris așa ceva. Cu toate defectele ei (de atribuit, de ce nu, naratorului) „Solenoid” merită numele de carte  mai mult decît 99% din obiectele de pe rafturile librăriilor. Că ar fi „cea mai bună” din lume, țară, eră geologică etc., cum s-a scris, vom mai vedea... 

P.S. Nu cred că semnul M trasat de liniile palmei oricărui om vine de la Mors, ci de la Melior! Spre deosebire de Narator, eu sînt optimist.