Noir de București, o antologie de Bogdan Hrib, Editura Tritonic
Un volum masiv, peste 530
de pagini, a adunat Bogdan Hrib de la diferiți autori dispuși să scrie (la
comanda realizatorului anologiei și editorului) cîte o poveste de „serie
neagră” care să se petreacă obligatoriu în București. Cartea urmează a fi
tradusă pentru ca și publicul străin să afle cîte ceva despre povestirile crude
ale perlei balcanice. Bucureștiul, spune Bogdan Hrib, e un clasor de povști și un malaxor de personalități. Corect.
Printre personalitățile malaxate sînt și autori de proză (nu totdeauna dedați
la crime, policier, noir, thriller), dar care au capcitatea de a realiza astfel
de texte literare. În selecția lui Bogdan Hrib intră scriitori consacrați care,
ocazional sau mai sistematic, au scris în genul propus, după cum apar și
(semi)debutanți care par a fi oarecum așezați pe linia prozei negre și vor
persevera pînă la a avea, unii chiar au, volume individuale de gen. Demn de
atenție este faptul că antologia oferă o literatură destul de omogenă valoric,
distanța dintre tinerii aspiranți și maeștri nefiind prea mare, nici aceea dintre
practicanții asidui ai genului și cei care l-au încercat abia acum, acceptînd
provocarea. Între numele grele figurează Bogdan Teodorescu, romancier care a
izbutit, în Franța, să fie o revelație a „polarului”, aici cu o povestire
extrem amplă și de consistentă, istoria unei bătrîne criminale în serie de
dragul unei case ce e pe punctul de a- i fi furată, după ce fusese pusă, sub
Ceaușescu, pe lista demolărilor (Bătrîna
și casa). E o adevărată istorie a Bucureștiului din ultimii 30 de ani. Tot
la „maeștri” două scriitoare de texte dramatice: Lucia Verona, practicantă
pasionată a genului mistery și crime, și Olga Delia Mateescu, binecunoscută ca
dramaturg, nume nou însă în thriller. Și tot consacrați, dar mai degrabă în
zona SF, Dănuț Ungureanu, care a diversificat recent proza lui, și Michael
Hăulică scriu povestiri tipice policier, cu anchete și toată recuzita aferentă
în solida tradiție Ojog-Brașoveanu. Li se adaugă Bogdan Hrib însuși precum și
Petre Berteanu ca meseriași ai genului, care știu ce-i un suspans și o intrigă
ingenioasă. Mai multe sînt „tinerele speranțe”, tinere în literatură, nu
neapărat biologic, deși unii au încă, la vîrstă, prefixul 4. Printre ele Ligia
Enache, Teodora Matei, Anamaria Ionescu, Slivia Chindea, un careu promițător.
Dar și Daniel Octavian Bejan, cunoscut blogger, încă neconvertit definitiv la
noir, Ștefan D. Guță, mezinul echipei, doar 25 de ani, cu o amuzantă Noapte în Gara de Nord, Daniel Timariu,
care începe să fie cunoscut în lumea policierului, Tony Mott, Dan Rădoiu – poate cea mai dură
poveste – și Lucian-Dragoș Bogdan, tot cu o istorie crudă al cărei titlu este
și încheierea volumului. Aceasta sună așa: ...oricine
pășea în București avea să fie devorat de colții ascunși ai orașului. Concluzia
imposibil de ocolit: într-un oraș mare și pestriț există în toate straturile
sociale multă josnicie, infracționalitate, dar nu prea există scrupule,
dreptate, figuri luminoase. Ăsta-i Bucureștiul și astea-s misterele lui. E
meritul lui Bogdan Hrib că și-a ales o echipă numeroasă și valoroasă ca să ne
spună aceste povești care au parfumul și culoarea (neagră) a realității.
Adrian Lesenciuc Cimitirul
eroilor, Libris Editorial
Poetul consacrat (șapte volume), Adrian Lesenciuc, eseist
cu activitate universitară meritorie, perseverează și în roman, acesta fiind al
doilea. Cartea are o construcție solidă, dar e și atractivă. Acțiunea se
întîmplă în Bheristan, țară imaginară. Mai exact în mediul cazon din această
țară despre care aflăm că e creștină. Fiind miitar de carieră, autorul nu putea
decît să mute în Bheristan episoade comice și tragice, bogate în emoție, pe
care le va fi trăit el însuși ori i-au fost relatate de camarazi într-o țară
mult mai puțin exotică. S-ar putea ca Ādam Ûrman, personajul central, să fie o
deghizare a prozatorului însuși, aceste identificări nu au totuși relevanță.
Important este că romanul e coerent, plin de întîmplări insolite și
semnificative, palpitant prin destule scene tensionate. Bheristan, ni se spune
direct, e o țară a extremelor. Oamenii se poartă excesiv, pătimaș, adesea
violent. Țara este un cimitir al eroilor dar oamenii ei rămîn anonimi. Pozitiv,
eroul încearcă să lupte cu un regim haotic, dar care tot are un țel: dorește anularea
sistematică a istoriei țării sale. Romanul este de fapt o biografie a lui Ûrman,
un ins care nu e lipsit de slăbiciuni, nici scutit de erori, dar care se caută
pe sine în mod credibil. Adrian Lesenciuc inventează „de la zero”, cu
ingeniozitate un spațiu și o istorie a acestuia, dar mai ales un personaj care
se reține.
Radu Sergiu Ruba Nu
înțeleg ce mi se-ntîmplă, Editura Charmides
Despre Radu Sergiu Ruba, poet, prozator, traducător,
circulă destule povești și chiar legende. Pe unele chiar el le-a relatat în
romanul autobiografic O vară ce nu mai
apune. Cea mai cunoscută dintre ele, poveste reală, nu legendă, și la care
am fost martor, datează din anii pre-revoluționari cînd, la cenaclul
Universitas, condus de profesorul Mircea Martin, se forja literatura promoției
90. Ședințele începeau teoretic la ora 18, practic pe la 18.30, iar la ora
20.45 sau 21 era ora închiderii clubului din Schitu Măgureanu. Portăreasa, o
foarte probabilă turnătoare, dădea un semnal, oprind lumina de la panoul
general, de la parter. O aprindea apoi pentru scurtă vreme și, dacă nu vedea participanții
ieșind, o stingea de tot. Caz în care eram obligați să coborîm cele trei etaje
la lumina brichetelor și chibriturilor. Uneori se improviza chiar o torță de
hîrtie cu care ajungeam, ca prin labirint, la ghereta Minotaurei. Cel care a
dejucat, măcar o dată, planul mîrșav de evacuare a fost Radu Sergiu Ruba, piesă
esențială a cenaclului nostru și singurul poet cu volum la acea vreme. El a
citit în alfabetul Braille, lectura sa fiind ultima. Stingerea luminii nu l-a
afectat, nici pe ascultători. După un timp, portăreasa a luat o lanternă și
a urcat să vadă ce-i cu noi. Deschizînd
ușa a auzit vocea gravă a lui Radu Sergiu Ruba citind răspicat, cum avea
obiceiul, și a văzut din ascultătorii tăcuți, doar jarul țigărilor (pe atunci
se fuma în clădiri publice). Am ținut să evoc din nou momentul memorabil pentru
că volumul recent al lui Radu Sergiu Ruba, cuprinzînd poeme inedite, mi-a
trezit numeroase amintiri și nostalgii. Poate și pentru că poemele din carte
sînt amintiri deghizate, e un volum recuperator. Contrabanda memoriei se numea primul volum de proză al lui Radu
Sergiu Ruba. Aici poezia exportă memorie la vedere, cu toate taxele achitate.
Ca și în trecut, poetul decupează clar secvențele unor scenarii precise,
construite riguros, fără figuri de stil arborescente. Mute poeme sînt
monologuri sau dialoguri, de regulă cu entități represive. Care-l acuză pe poet
cînd acesta nu se acuză el însuși. Chiar iubita îl mustră în lege: Te-am ascultat Ruba,/ nu mi-ai scăpat/ de la
toate depărtările te-am interceptat. Poetul pilea cuvintele fără-ncetare. Metafora unei oștiri care lucrează la
o frază unică, precum o armată de Flauberți, revine la Ruba. Dacă toate astea ajung la o carte/ de acolo/
nu se mai află scăpare. Desigur, Ruba nu mai are scăpare din ghearele
poeziei. Dar nici ea din ale lui.
Eugen Barz Iarba din ceainic, Editura Colorama
Poetul Eugen Barz, acum
locuitor al metropolei Madrid, are rădăcini clujene. Este firesc ca, după
debutul poetic cu Cinematograful
singurătății, la Neuma, din Cluj, să
rămînă fidel editurilor de acolo și să poarte pe coperta a patra un salut al
lui Adrian Popescu. Poetul de la Steaua
remarcă exact și succint amestecul
paradoxal de referințe domestice și îndrăzneli suprarealiste. Ce-i drept,
titlul intimist, sugerînd un interior tihnit și aromat cu ceai este contrazis
de o anumită vehemență afirmativă a poemelor, care nu lipsea nici la prima
carte. Moartea e liberă de contract,
tinerii își smulg de pe umeri craniile
albe ca sarea, poezia, muzica, pictura sînt iubite cu disperare, cerneala
tipografică nu se așterne calmă pe filele cărții, ci varsă lavă încinsă. E o poezie scrisă mereu la timpul prezent și
foarte des la persoana întîi. Poetul intră decis și se dorește așezat în toiul
lucrurilor. El e viril și feritl! Din coapsele poetului crește un ropot de fii. Diferit ca factură de
primul volum care era pus sub semnul unei alegorii biblice (David și Batșeba
sînt personajele cu care dialoghează autorul), Iarba din ceainic cuprinde o poezie mult mai directă, care
mobilizează sintagme mai puternice și un ton violent. În felul său
suprarealist, straniu, scriitorul se arată combativ, critică întocmirea lumii.
Extazul nu mai e mistic, se revendică de la patimă și e încolțit de propria culpă. De fapt aici e paradoxul, oximoronul:
poezia aceasta strigă precum un manifest, dar folosește imagini criptice, care
se cer descifrate, întîrziind comunicarea directă pe care o putem presupune ca
intenție principală a autorului. Volumul este ilustrat cu desene frumoase de
Vlad Ciobanu făcute în memoria
sculptorului Sava Stoianov și a clopotelor de a biserica sîrbească din satul
lui. Eugen Barz trece cu bine proba dificilă a celei de-a doua cărți și e
limpede că traseul său va continua susținut cu vervă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu