Cărți noi

Noir de București, o antologie de Bogdan Hrib, Editura Tritonic

            Un volum masiv, peste 530 de pagini, a adunat Bogdan Hrib de la diferiți autori dispuși să scrie (la comanda realizatorului anologiei și editorului) cîte o poveste de „serie neagră” care să se petreacă obligatoriu în București. Cartea urmează a fi tradusă pentru ca și publicul străin să afle cîte ceva despre povestirile crude ale perlei balcanice. Bucureștiul, spune Bogdan Hrib, e un clasor de povști și un malaxor de personalități. Corect. Printre personalitățile malaxate sînt și autori de proză (nu totdeauna dedați la crime, policier, noir, thriller), dar care au capcitatea de a realiza astfel de texte literare. În selecția lui Bogdan Hrib intră scriitori consacrați care, ocazional sau mai sistematic, au scris în genul propus, după cum apar și (semi)debutanți care par a fi oarecum așezați pe linia prozei negre și vor persevera pînă la a avea, unii chiar au, volume individuale de gen. Demn de atenție este faptul că antologia oferă o literatură destul de omogenă valoric, distanța dintre tinerii aspiranți și maeștri nefiind prea mare, nici aceea dintre practicanții asidui ai genului și cei care l-au încercat abia acum, acceptînd provocarea. Între numele grele figurează Bogdan Teodorescu, romancier care a izbutit, în Franța, să fie o revelație a „polarului”, aici cu o povestire extrem amplă și de consistentă, istoria unei bătrîne criminale în serie de dragul unei case ce e pe punctul de a- i fi furată, după ce fusese pusă, sub Ceaușescu, pe lista demolărilor (Bătrîna și casa). E o adevărată istorie a Bucureștiului din ultimii 30 de ani. Tot la „maeștri” două scriitoare de texte dramatice: Lucia Verona, practicantă pasionată a genului mistery și crime, și Olga Delia Mateescu, binecunoscută ca dramaturg, nume nou însă în thriller. Și tot consacrați, dar mai degrabă în zona SF, Dănuț Ungureanu, care a diversificat recent proza lui, și Michael Hăulică scriu povestiri tipice policier, cu anchete și toată recuzita aferentă în solida tradiție Ojog-Brașoveanu. Li se adaugă Bogdan Hrib însuși precum și Petre Berteanu ca meseriași ai genului, care știu ce-i un suspans și o intrigă ingenioasă. Mai multe sînt „tinerele speranțe”, tinere în literatură, nu neapărat biologic, deși unii au încă, la vîrstă, prefixul 4. Printre ele Ligia Enache, Teodora Matei, Anamaria Ionescu, Slivia Chindea, un careu promițător. Dar și Daniel Octavian Bejan, cunoscut blogger, încă neconvertit definitiv la noir, Ștefan D. Guță, mezinul echipei, doar 25 de ani, cu o amuzantă Noapte în Gara de Nord, Daniel Timariu, care începe să fie cunoscut în lumea policierului,  Tony Mott, Dan Rădoiu – poate cea mai dură poveste – și Lucian-Dragoș Bogdan, tot cu o istorie crudă al cărei titlu este și încheierea volumului. Aceasta sună așa: ...oricine pășea în București avea să fie devorat de colții ascunși ai orașului. Concluzia imposibil de ocolit: într-un oraș mare și pestriț există în toate straturile sociale multă josnicie, infracționalitate, dar nu prea există scrupule, dreptate, figuri luminoase. Ăsta-i Bucureștiul și astea-s misterele lui. E meritul lui Bogdan Hrib că și-a ales o echipă numeroasă și valoroasă ca să ne spună aceste povești care au parfumul și culoarea (neagră) a realității.

Adrian Lesenciuc Cimitirul eroilor, Libris Editorial

Poetul consacrat (șapte volume), Adrian Lesenciuc, eseist cu activitate universitară meritorie, perseverează și în roman, acesta fiind al doilea. Cartea are o construcție solidă, dar e și atractivă. Acțiunea se întîmplă în Bheristan, țară imaginară. Mai exact în mediul cazon din această țară despre care aflăm că e creștină. Fiind miitar de carieră, autorul nu putea decît să mute în Bheristan episoade comice și tragice, bogate în emoție, pe care le va fi trăit el însuși ori i-au fost relatate de camarazi într-o țară mult mai puțin exotică. S-ar putea ca Ādam Ûrman, personajul central, să fie o deghizare a prozatorului însuși, aceste identificări nu au totuși relevanță. Important este că romanul e coerent, plin de întîmplări insolite și semnificative, palpitant prin destule scene tensionate. Bheristan, ni se spune direct, e o țară a extremelor. Oamenii se poartă excesiv, pătimaș, adesea violent. Țara este un cimitir al eroilor dar oamenii ei rămîn anonimi. Pozitiv, eroul încearcă să lupte cu un regim haotic, dar care tot are un țel: dorește anularea sistematică a istoriei țării sale. Romanul este de fapt o biografie a lui Ûrman, un ins care nu e lipsit de slăbiciuni, nici scutit de erori, dar care se caută pe sine în mod credibil. Adrian Lesenciuc inventează „de la zero”, cu ingeniozitate un spațiu și o istorie a acestuia, dar mai ales un personaj care se reține.

Radu Sergiu Ruba Nu înțeleg ce mi se-ntîmplă, Editura Charmides

Despre Radu Sergiu Ruba, poet, prozator, traducător, circulă destule povești și chiar legende. Pe unele chiar el le-a relatat în romanul autobiografic O vară ce nu mai apune. Cea mai cunoscută dintre ele, poveste reală, nu legendă, și la care am fost martor, datează din anii pre-revoluționari cînd, la cenaclul Universitas, condus de profesorul Mircea Martin, se forja literatura promoției 90. Ședințele începeau teoretic la ora 18, practic pe la 18.30, iar la ora 20.45 sau 21 era ora închiderii clubului din Schitu Măgureanu. Portăreasa, o foarte probabilă turnătoare, dădea un semnal, oprind lumina de la panoul general, de la parter. O aprindea apoi pentru scurtă vreme și, dacă nu vedea participanții ieșind, o stingea de tot. Caz în care eram obligați să coborîm cele trei etaje la lumina brichetelor și chibriturilor. Uneori se improviza chiar o torță de hîrtie cu care ajungeam, ca prin labirint, la ghereta Minotaurei. Cel care a dejucat, măcar o dată, planul mîrșav de evacuare a fost Radu Sergiu Ruba, piesă esențială a cenaclului nostru și singurul poet cu volum la acea vreme. El a citit în alfabetul Braille, lectura sa fiind ultima. Stingerea luminii nu l-a afectat, nici pe ascultători. După un timp, portăreasa a luat o lanternă și a  urcat să vadă ce-i cu noi. Deschizînd ușa a auzit vocea gravă a lui Radu Sergiu Ruba citind răspicat, cum avea obiceiul, și a văzut din ascultătorii tăcuți, doar jarul țigărilor (pe atunci se fuma în clădiri publice). Am ținut să evoc din nou momentul memorabil pentru că volumul recent al lui Radu Sergiu Ruba, cuprinzînd poeme inedite, mi-a trezit numeroase amintiri și nostalgii. Poate și pentru că poemele din carte sînt amintiri deghizate, e un volum recuperator. Contrabanda memoriei se numea primul volum de proză al lui Radu Sergiu Ruba. Aici poezia exportă memorie la vedere, cu toate taxele achitate. Ca și în trecut, poetul decupează clar secvențele unor scenarii precise, construite riguros, fără figuri de stil arborescente. Mute poeme sînt monologuri sau dialoguri, de regulă cu entități represive. Care-l acuză pe poet cînd acesta nu se acuză el însuși. Chiar iubita îl mustră în lege: Te-am ascultat Ruba,/ nu mi-ai scăpat/ de la toate depărtările te-am interceptat. Poetul pilea cuvintele fără-ncetare. Metafora unei oștiri care lucrează la o frază unică, precum o armată de Flauberți, revine la Ruba. Dacă toate astea ajung la o carte/ de acolo/ nu se mai află scăpare. Desigur, Ruba nu mai are scăpare din ghearele poeziei. Dar nici ea din ale lui.

            

Eugen Barz Iarba din ceainic, Editura Colorama

            Poetul Eugen Barz, acum locuitor al metropolei Madrid, are rădăcini clujene. Este firesc ca, după debutul poetic cu Cinematograful singurătății,  la Neuma, din Cluj, să rămînă fidel editurilor de acolo și să poarte pe coperta a patra un salut al lui Adrian Popescu. Poetul de la Steaua remarcă exact și succint amestecul paradoxal de referințe domestice și îndrăzneli suprarealiste. Ce-i drept, titlul intimist, sugerînd un interior tihnit și aromat cu ceai este contrazis de o anumită vehemență afirmativă a poemelor, care nu lipsea nici la prima carte. Moartea e liberă de contract, tinerii își smulg de pe umeri craniile albe ca sarea, poezia, muzica, pictura sînt iubite cu disperare, cerneala tipografică nu se așterne calmă pe filele cărții, ci varsă lavă încinsă. E o poezie scrisă mereu la timpul prezent și foarte des la persoana întîi. Poetul intră decis și se dorește așezat în toiul lucrurilor. El e viril și feritl! Din coapsele poetului crește un ropot de fii. Diferit ca factură de primul volum care era pus sub semnul unei alegorii biblice (David și Batșeba sînt personajele cu care dialoghează autorul), Iarba din ceainic cuprinde o poezie mult mai directă, care mobilizează sintagme mai puternice și un ton violent. În felul său suprarealist, straniu, scriitorul se arată combativ, critică întocmirea lumii. Extazul nu mai e mistic, se revendică de la patimă și e încolțit de propria culpă. De fapt aici e paradoxul, oximoronul: poezia aceasta strigă precum un manifest, dar folosește imagini criptice, care se cer descifrate, întîrziind comunicarea directă pe care o putem presupune ca intenție principală a autorului. Volumul este ilustrat cu desene frumoase de Vlad Ciobanu făcute în memoria sculptorului Sava Stoianov și a clopotelor de a biserica sîrbească din satul lui. Eugen Barz trece cu bine proba dificilă a celei de-a doua cărți și e limpede că traseul său va continua susținut cu vervă.