Premiile ARIEL 2010

S-au decernat azi la Casa Vernescu Premiile Anuale ale ARIEL (asociație de editori din care fac parte editori și reviste literare printre care Cartea Românească, Limes, România literară, Luceafărul de dimineață, Ramuri). Premiile se acordă pentru cartea Anului și Revista Anului dintre cele publicate la edituri membre, respectiv reviste care au aderat la ARIEL (mai există și alte asociații de editori, cum se știe).

Premiul pentru Cartea Anului a fost împărțit între poetul și prozatorul Nichita Danilov pentru romanul „Ambasadorul invizibil” (Ed. C.R.) și criticul literar și poetul Ion Pop pentru recenta sa carte de critică „Din avangardă spre ariergardă” (Ed. Vinea).

Revista anului a fost desemnată „România literară” (director Nicolae Manolescu, redactor-șef Gabriel Chifu) iar o diplomă de merit a fost acordată noii reviste „Conta”, condusă de poetul Adrian Alui Gheorghe, revistă înființată chiar în 2010 la Piatra Neamț și care a ajuns la nr.4.

Felicitări merituoșilor laureați!

Anul trecut, la prima decernare, au fost premiați pentru cartea anului Marta Petreu și Mircea Mihăieș, iar pentru revista anului „Memoria - revista gîndirii arestate”.

Cărți noi! Nichita Danilov - Ambasadorul invizibil, Editura Polirom * * *

Greu de rezumat romanul lui Nichita Danilov. Greu de rezumat ca acțiune. Comentîndu-l pe a patra copertă, Bogdan Crețu găsește termenul cel mai potrivit: polifonic. Dar și cel găsit de Antonio Patraș - carte labirint – e perfect justificat. Vocile naratorilor sînt numeroase, cele ale personajelor de asemeni, timpul și spațiul nu contează ca repere pentru navigația în acest arhipelag de întîmplări diverse. Termenul de roman este oarecum abuziv sau, mai bine, găsit ad-hoc pentru că volumul „trebuia să poarte un nume”. Măcar cele trei cărți care compun opera (Androginul, Ambasadorul invizibil și Sosiile) își pot revendica o certă autonomie chiar dacă sînt legături (in)vizibile între ele și o evidentă unitate stilistică. Nu există însă o unitate de subiect și construcție, romancierul-poet se lasă efectiv în voia inspirației și adună episoade de tot felul pe care nu se preocupă în mod special să le unească, să le imbrice într-un mozaic unitar. Cum romanul nu e tocmai ușor de urmărit, cititorul e tentat și o poate face cu succes de a citi părțile, capitolele și chiar unele fragmente în altă ordine decît cea în care au fost (dez)ordonate de romancier. Poveștile ascund în ele alte povești, sertarele se deschid mereu și lasă vederii alte sertare. Astfel, în finalul părții a treia care este cea mai unitară avînd și un singur capitol: La Președinție. Letinski & Kuzin (e vorba de o ficâională președinție a Rusiei de după 1989), la subcapitolul XXXIV, președintele își aprinde o havană și îi spune consilierului său Kuzin o poveste cutremurătoare, ce se întinde și în subcapitolul XXXV. Povestea doi frați letoni dintre care unul, Montevidius, ucide un cîine și îl mănîncă sub formă de răcituri, apoi pe propria sa mamă a cărei carne o consideră sfîntă și la consumarea căreia îi invită și pe milițenii veniți să-l aresteze. Montevidius va muroi într-un spital de psihiatrie mîncîndu-și excrementele dar victima colaterală va fi fratele său Lavinius care va fi torturat pentru că avvea sub pernă fotografia familiei imperiale Romanov. Va ajunge și el la balamuc, fiind eliberat după destrămarea imperiului bolșevic. Aflăm la final, odată cu Kuzin, că Lavinius este Alexei, personaj ce pare o sosie a lui Alioșa Karamazov și pe care îl întîlnisem mult mai devreme, capitolul al doilea din cartea a doua fiindu-i dedicat și purtîndu-i numele. În subcapitolul XXXVI revenim la Lein, naratorul principal, care spune povestea lui Letinski și pe-a lui Kuzin asculat de autor, narator el însuși al întîlnirii sale cu Lein, undeva pe un țărm întunecos al Irlandei. Cititor, fie te rătăcești cu bunăștiință în labirintul lui Danilov, fie vrei să te ții de un fir al Ariadnei care nu prea există și, iritat sau fascinat, renunți la ieșire. Oricum, fragmentele luate în ele însele au o remarcabilă forță, denotă un viguros talent de povestitor, fantezie dezlănțuită și sînt niște pietre de peș înșirate pe un fir încîlcit, încîlcit. Pe urmele celor doi critici care prezintă romanul pe copertă și a postfațatorului său, romancierul Radu Aldulescu, consider că Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov.