Amintiri despre „Luceafărul” la nr. 1000 (II)

(urmare)

În 1992 s-au dat „Premiile Luceafărul” și am fost și eu laureat la dramaturgie. Interviul de după decernare mi-a fost luat de o tînără reporteră de la SOTI, prima televiziune privată, care mi-a făcut o bună impresie și m-am gîndit că poate va ajunge chiar o vedetă: Andreea Esca.
Ulterior aceste premii s-au mai dat în unii ani, nu a existat continuitate 100%, totul depindea de fondurile atrase. În ultimii săi ani, Marius Tupan a reușit totuși să dea anual aceste premii.

Începînd de prin 1993, presa, mai ales literară a început să scapete, în 1996, după ce devenise și Președinte al USR, Laurențiu Ulici a luat calea politicii, lăsînd revista să fie făcută de Marius Tupan, care i-a succedat după tragica dispariție din 2000. În epoca Laurențiu Ulici și apoi în cea a lui Marius Tupan am lipsit rar din pagini, unde aveam o rubrică intitulată „Vizor” și care oscila între tabletă și cronică de întîmpinare.

Revista se cam provincializase și o ducea destul de rău, fundația care edita revista, condusă acum de Marius Tupan nu prea reușea să atragă fonduri. Editura conexă nu producea nici ea. Pentru că scria niște romane lungi, grupate în trilogii, despre care afirma mereu că sînt niște capodopere, Marius Tupan nu era prea agreat de confrați, fiind mai degrabă ținta unor ironii care-l întristau.

Din păcate, Marius Tupan l-a urmat destul de repede pe Ulici, în decembrie 2007. Luceafărul a supraviețuit totuși, s-a prefăcut cum se știe în „Luceafărul de dimineață” și a revenit la Uniunea Scriitorilor.

În ceea ce mă privește am făcut tot posibilul ca revista să continue să existe și iată că, la numărul 1000, îmi pot număra și eu 21 de ani de colaborare practic neîntreruptă sub conducerea succesivă a lui Laurențiu Ulici, Marius Tupan și Dan Cristea.

Înțeleg că cele 1000 de numere se socotesc din ianuarie 1990 (cam 21 de ani a cîte 45-50 de numere pe an dau mia aniversară). Din cele 1000 de numere, am publicat cîte ceva în vreo 950 dintre ele, n-am ținut evidența exactă. Dar mă simt bucuros și mîndru că am contribuit la existența Luceafărului. Între altele, am susținut ideea alcătuirii unui sit web al revistei, lucru de care nu l-am putut convinge pe Marius Tupan, dar care acum e esențial pentru cititorii ce-l frecventează în număr mult mai mare, într-o săptămînă, decît tirajul revistei pe hîrtie.

Mi-aș dori ca Luceafărul (de dimineață) să continue să existe, conștient de marile dificultăți de finanțare și difuzare ale unei reviste de acest gen. Cred că se impune realizarea unui sit web superior, capabil să atragă reclamă, să devină interactiv, pentru a promova mai ușor creația tinerilor și fie ca sfîrșitul revistelor de hîrtie să ne găsească tot la posturile noastre, nemuritori dar nu și reci!

Amintiri despre „Luceafărul” la nr. 1000 (I)

Săptămîna viitoare Luceafărul va tipări nr 1000. Iată cîteva mărturii despre această revistă.

Am publicat pentru prima oară în Luceafărul în 1986. A fost și ultima oară, înainte de 1990. Frecventasem prin 1981 culoarele redacției încecînd să obțin o părere despre poeziile mele de la Cezar Ivănescu, care s-a eschivat, și de la Ion Gheorghe, care a fost favorabil dar nu m-a publicat îndată. Apoi, începînd să merg la Ceanaclul de Luni, iar Luceafărul devenind tot mai evident un loc rău famat, am încetat și să-l mai citesc. Dan Cristea, pe care îl cunoscusem, emigrase, Hagiu avea să moară curînd.

În 1986, la Festivalul Nicolae Labiș, la Suceava, juriul a fost prezidat de Laurențiu Ulici și Ion Gheorghe a fost membru. El ne-a remarcat, pe Augustin Ioan și pe mine, a ținut să se fotografieze cu noi, cred că mai am poza. Mie mi-a dat premiul Luceafărul la acel festival și mi-a cerut poeme spre publicare.

Prudent, eram de acum un membru încercat al Cenaclului Universitas și mă temeam să mă compromit la revista lui Ungheanu-Silvestri, nu i-am dat pe loc. În București, am alergat la Ulici să-i cer sfatul. Pentru mine, în 1986, era limpede că regimul lui Ceaușescu se va sfîrși într-un fel sau altul, dar curînd, și faptele comise sub comunism vor fi cîntărite. Nu mă așteptam ca vinovații să scape atît de ușor, presupunem cu naivitate că alde Suzana Gâdea, Eugen Barbu et comp vor fi spînzurați fără judecată.

Laurențiu Ulici mi-a spus că Ion Gheorghe e un poet bun și să fiu bucuros că i-au plăcut poeziile mele. Să public în contextul premiului primit și atît. Așa a și fost. Ion Gheorghe mi-a publicat o jumătate de pagină, plătită foarte bine, și n-am mai călcat pe la Luceafărul pînă cînd, în 1989, după revoluție, Laurențiu Ulici a preluat conducerea revistei și i-a dat o orientare nouă.

Primele ședințe de „redacție” s-au ținut chiar la Ulici acasă, în Apolodor. Erau acolo Nicolae Prelipceanu, Marius Tupan, Elena Ștefoi și alții. De la primul număr din 1990, Ulici mi-a dat rubrica pe care o țin și azi: „Cărțile săptămînii”. Tot el a înființat o fundație, pentru că USR nu mai dădea bani neavînd de unde, pe care apoi a reînființat-o Marius Tupan. În freamătul anilor 90-91-92, Luceafărul s-a extins, a publicat suplimentul „Nouăzeci” - efemer din păcate - condus de Cristian Popescu, Cătălin Țîrlea și Ioan Es. Pop și pe cel de umor „Lucifer” coordonat de Marius Tupan. Colaboram des la toate împreună cu Dan Silviu Boerescu, cu care veneam la redacție de la revista noastră „Phoenix”. Redacția a fost întîi la Casa Monteoru, unde m-a prins cutemurul din mai 1990, apoi la Vernescu. Erau mai mereu acolo Nicolae Prelipceanu, Eugen Uricaru, Viorel Știrbu, Petre Stoica, Marius Tupan. Varujan Vosganian scria mai ales la Lucifer și apărea mai rar, ca parlamentar. Nu știu exact cînd, dar s-a alăturat și Dan Cristea, revenit în țară. Mergeam și alături, în clădirea ce va fi demolată a MICM, unde se făcea "Dreptatea" condusă de Petre Stoica, la care de asemeni scriam. Au mai lucrat pe la Luceafărul și Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu. Cam toți nouăzeciștii scriam acolo.

(va urma)

Mihail Gălățanu despre „Pantera”

HORIA GÂRBEA, PANTERA SUS, PE CLAVECIN

"O carte subţire-subţirică de versuri, dar care ascunde într-însa câteva poeme absolut memorabile. Din păcate, Horia Gârbea nu are întotdeauna la fel de multă încredere în destinul său de poet. Sigur că paranoia nu este bună pentru nimeni, dar, dacă s-ar lua mai în serios, Horia Gârbea poate aspira liniştit la statutul unui mare poet. Dovadă stau câteva poeme (autorul le-a ales şi pentru o lectură publică la un liceu bucureştean!).

Vă invit să citiţi cartea – şi să vă exprimaţi după aceea. Numai după aceea. Lirismul lui Gârbea are, atenţie, două trăsături indiscutabile: teatralitate/mizanscenă corespunzătoare – şi cerebralitate. Teatralitatea se manifestă discursiv, prin discurs adică. Şi este însoţită de o vizualizare accentuată a temei/subiectului.
De aceea, prin consecinţă, viziunile au plasticitate. Şi, prin aceasta, devin memorabile.

A doua trăsătură ţine nu de profesie ori de vocaţie (aşa cum este teatrul), ci de om.
Horia Gârbea este unul dintre cei mai cartezieni oameni pe care i-am cunoscut. Mintea lui este o tablă de şah. În care el joacă nu cu albele ori cu negrele, ci cu sentimentele. Poezia este consecinţa acestei cerebralităţi. Adicătelea: este clară, limpede, limpidă, apă de izvor. Nu are meandre, ezitări – şi părţi obscure.
Este o bucurie a gândirii. Lirice. Şi artistice. Aşa precum şi autorul ei nu este un damnat încrâncenat, ci un om – şi un spot luminos, destins, viu – şi vivid." („Cărțile lunii aprilie - www.efinance.ro)

Alexandru Ovidiu Vintilă viața preschimbată, Editura Timpul * *

Poetul sucevean, la a patra sa carte, seamănă foarte bine cu el însuși. Un ton oracular și încărcat de tristețe, o emfază și o grandilocvență „pe mine mă/ voi reda vouă// mă voi invoca/ mă voi răpi mie însumi” (psalm către mine, poemul de deschidere al volumului) repede subminate de un „sezon al tristeții” care la el durează tot anul. El scrie un text continuat („poemul care nu se termină niciodată”) și care curge nu numai în tot volumul de față dar în toate scrierile sale de pînă acum. Alexandru Ovidiu Vintilă este un poet rafinat care, și cînd face paradă de forță, rămîne dubitativ, melancolic, fragil. Cîte-un poem redus la o terțină, mai puțin sumbră deși cu referință tot la întuneric și moarte, aduce o mică înduioșare „în interiorul dulapului/ întunericul muced și dulce/ cum moartea”. Alteori răsare cîte un distih matinal mai optimist: „ !ploaia îmbălsămează cu iz de cafea/ dimineața”. Poetul are gust sigur și, oricît de întunecat ar fi orizontul, fapt justificat și de dispariția tatălui, la care multe texte fac referire, nu devine patetic sau pozeur al mizantropiei. De aceea „viața preschimbată” de accidentele ei tragice poate fi trăită, scrisă și citită cu prețuire de către cunoscătorii în ale poeziei.

Luceafărul la numărul 1000 (din 1990 pînă acum)

Săptămîna viitoare revista Luceafărul (acum apare sub numele „Luceafărul de dimineață”) va tipări numărul 1000 de la începutul noii serii, înființate de Laurențiu Ulici în ianuarie 1990.

Am colaborat la numărul 1/1990 și voi publica și în numărul 1000, am fost prezent în peste 900 din cele 1000 de ediții, cel mai adesea cu rubricile „Cărțile săptămînii” (seria 1 din 1990, seria a 2-a din 2008 pînă acum) și „Vizor”. Voi posta în curînd cîteva amintiri de la „Luceafărul”. Revista a fost condusă succesiv de Laurențiu Ulici, pînă în 2000, Marius Tupan, pînă în 2007, și Dan Cristea din 2008.

Cărți noi! Ruxandra Cesereanu - Angelus, Editura Humanitas * * * (II)

(urmare la o postare din 26 aprilie)

Pînă la urmă, îngerii din romanul Ruxandrei Cesereanu se limitează la a fi un pretext pentru descrierea unei lumi distopice, dar cu asemănări clare societății noastre. Astfel de „universuri” (am în vedere și definiția din teoria mulțimilor) s-au mai creat în romanele unor Alexandru Ecovoiu, Marius Tupan, Florin Șlapac, Șerban Tomșa, Florin Toma și ale altora cu grade diferite de insolit și virulență pamfletară. Dar Angelus are lumea lui constituită aparte.

O asemănare cu romanul, subintitulat „poem”, al lui Arghezi e și împărțirea lui Angelus în două zone distincte: una pamfletară și una, să zicem, „iluminată”, avantajul pentru organicitatea lucrării fiind că la Ruxandra Cesereanu premisa e enunțată din start, în timp ce la Arghezi „învierea” nodală survine doar după zugrăvirea cadrului în care ea urmează a se produce.

Decizia auctorială de a prezenta totul la persoana a III-a, dar cu un narator „implicat”, mi se pare decisivă pentru configurația romanului și chiar pentru sensul lui. În ceea ce mă privește - ca orice comentator sînt gata să mă substitui oricînd autorului - aș fi optat categoric pentru altă soluție. Așa cum stau lucrurile însă, raționamentul cititorului este în favoarea ideii că „vocea care povestește” e a însuși „expeditorului” celor trei personaje. Cele proclamate de „destinatari”, pripit dacă avem în vedere faptele și înfățișarea lor, ca „îngeri” cu soluția alternativă „extratereștri”. Avem o privire „de sus”, omniscientă și condescendentă care atribuie înțeles poveștii dar, odată stabilită, îi taie din suspans. Vocea naratorului „filtrează” și mediază comunicarea, oferind note de superioară ironie, răpind în schimb ceva din frustrețea posibilă a unei comunicări directe. Astfel, zece bețivi declarați ca atare, adunați la cîrciumă, comentează evenimentele în limbaj de conciliu ecumenic. Intervenind „divin” între cititori și personaje, naratorul retează acutele naturalismului, propunînd o viziune și o expresie autoironic „eterată”, de demiurg. Este opțiunea, una esențială, a autoarei.

Angelus oferă cititorului o construcție rafinată, bogată în sugestii. El este o satiră elevată alcătuită cu gust artistic și ocolind alunecarea, oricînd posibilă, într-o realitate și o expresie mai colorate, un contrapunct poate necesar. Rămîne memorabil modul în care Ruxandra Cesereanu construiește amestecul bine dozat de ironie și feerie care se termină cu însuși sfîrșitul lumii.

„Artă și precizie”. Juriul USR

În armonie și lumină pascală, Juriul de nominalizări al USR (Dan Cristea, Horia Gârbea, Antonio Patraș, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon) și-a continuat ieri 26 aprilie lucrările, scurtînd listele. Ele vor căpăta aspectul final la jumătatea lui mai și vor fi predate juriului „mare” care va alege, vai, doar cîte un cîștigător pe gen. Așa prevede statutul. Bogăția anului editorial 2010 face și mai regretabilă severa clauză a cîștigătorului unic, mai ales la genurile cu titluri numeroase și greu de comparat între ele. E ca și cum te-ai întreba ce e mai bun: un tort de ciocolată sau o porție de foie gras? Dar regulile sînt făcute să fie aplicate. E cert deocamdată că veți găsi între nominalizați autori de prestigiu, cărți de succes și edituri cunoscute. Restul e tăcere pînă la comunicatul oficial.

Concurs de dramaturgie. Piese pentru copii

Găsiți pe blogul Luciei Verona regulamentul de participare la concursul „O sută, o mie, un milion de povești”, organizat de Teatrul Ion Creangă în colaborare cu Asociația Scriitorilor București și în acest an. Piesa cîștigătoare va fi pusă în scenă de organizatori.

Participați cu curaj pentru că Lucia Verona și cu mine fiind în juriu, nu putem concura. Așa că aveți șanse! :)

În ceea ce mă privește am renunțat din 2006 să particip la orice concurs de dramaturgie pentru a lăsa loc și altora să se afirme. ;)

Aceeași gîscă...

Am făcut fotografii în Herestrău înainte de Paște și am ales pentru comparație poze cu Tudor anul trecut și în acest an, călărind aceeași gîscă precum personajul din basm. (stînga: 1 iunie 2010, dreapta: 23 aprilie 2011).

Un nou comentariu la "Pantera sus, pe clavecin"

Îi aparține lui Alexandru Păduraru, prozator și ziarist. A postat-o pe blogul lui și va apărea și în „Renașterea bănățeană”, ziarul la care lucrează. Mi se pare o cronică foarte interesantă, revelatoare și vă invit s-o citiți

Cărți noi! Ruxandra Cesereanu - Angelus, Editura Humanitas * * * (I)

A treia zi de Paște - un prilej potrivit pentru a vorbi despre îngeri!

În peisajul destul de variat al prozei ultimilor ani, romanul Ruxandrei Cesereanu apare ca neobișnuit. Chiar dacă se pot face apropieri cu unele opere, nu multe, el atrage atenția prin inedit. Subiectul este enunțat clar din prima pagină: într-o metropolă, contemporană nouă, capitala unei Patrii nenumite, apar trei (presupuși) îngeri. Necunoscuții sînt muți, au aparența unor bărbați normali și nu acționează „angelic” prin vestiri sau miracole.
Autoritățile statului, cetățenii, ba chiar și diavolii care sălășuiesc sub metropolă se agită disproporționat față de inacțiunea numiților intruși care, atît cît pot comunica prin semne, neagă vreo misiune divină sau măcar o voință proprie de a interveni asupra lumii. Aici ei se deosebesc de diavolul lui Daniel Bănulescu care își propune să îi găsească pe „Cei șapte regi ai orașului București” în romanul omonim, de „Zogru” al Doinei Ruști, care se încarna în muritori, chiar de copilul ciudat, născut din fecioară din ”Supunerea” lui Eugen Uricaru, semănînd mai mult cu scheletul uriaș al lui Dan Perșa din „Cu ou și cu oțet” care bulversa lumea prin simpla prezență. Am dat mai sus cîteva repere bibliografice, toate romane de bună calitate din literatura noastră recentă, care demonstrează că Angelus poate fi încadrat într-o temă prezentă, dar în limitele căreia se paticularizează clar. Există însă alte două lucrări, venerabile și binecunoscute, cu care romanul Ruxandrei Cesereanu comunică și, aș zice, chiar polemizează. Acestea sînt „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov și „Cimitirul Buna-Vestire” de Tudor Arghezi.
Diferența majoră este că autoarea contemporană nu își situează acțiunea într-un timp și loc determinat, fapt care dădea savoare ficțiunilor despre Woland, aterizat cu suita lui în Moscova comunistă, și respectiv despre învierea generală din România interbelică. Generalizînd prin imprecizia teritoriului vizat, deși România secolului XXI e lesne de recunoscut, și prin numirea fantezistă a unor instituții și funcții, Ruxandra Cesereanu își ia precauțiuni inutile. Era poate mai hazliu să fie convocate instituții și chiar personaje reale, precum la D. Bănulescu, Doina Ruști, Dan Perșa.
O altă particularitate în Angelus este, spuneam, deplina pasivitate a „trimișilor”, care desigur ridică cota de grotesc a febrilității cu care se precipită autoritățile, inclusiv un „Pontifex Maximus”, și publicul. Se pune întrebarea însă dacă, într-o lume superficială și inconsistentă precum a „patriei” din roman, atitudinea ștearsă, de „non-combat” a îngerilor nu ar duce la ocultarea și uitarea pe dată a acestora. (va urma)

Așa cum a fost...

"După ce a trecut sîmbata, cînd se lumina de ziua întîi a saptămînii, au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormîntul.
Și iată s-a facut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborînd din cer și venind, a pravălit piatra și ședea deasupra ei.
Iar îngerul a zis femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați.
Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut.
Și degrabă mergînd, spuneți ucenicilor Lui că S-a sculat din morți și iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea.
Dar cînd mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întîmpinat, zicînd:
Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat."

(din Matei, 28)