Cărți (ca și) noi! Emil Mladin - Haimanaua, Ed. Ideea Europeană * * * (II)

(urmare)

În „Haimanaua”, după ce personajul principal e adoptat de familia procurorului general Radu Costea, scăpînd de infernul din orfelinat, lucrurile nu se simplifică pentru el.

Radu, acum Costea, trece prin diferite experiențe, cele mai multe traumatizante, în școala cea nouă, în bande de infractori, în fabrica unde ajunge pentru că nu intră la facultate și apoi în armată. Tatăl adoptiv moare, apoi și mama adoptivă. Radu Tristu, devenit Radu Costea nu își găsește locul nici în lumea de unde a plecat beneficiind aparent de o șansă unică, dar nici în lumea unde i s-a oferit această șansă. Nu-și mai găsește un sens al vieții nicăieri, e detestat din ambele părți și ultima filă a cărții este un formular „certificat constatator al morții” prin care se atestă că personajul, născut în 1949, moare în 1973 prin „axfisie mecanică provocată”. Mai exact, „haimanaua” inadaptabilă își pune ștreangul de gît.

În chip rece, comportist, chiar cînd adoptă, cel mai adesea, persoana I din perspectiva personajului central, Emil Mladin nu trage nicio concluzie, cu atît mai puțin o morală, a întîmplărilor expuse. Volumul e pur și simplu un dosar existențial. Sinuciderea finală a lui Radu Cosma nu e atît de misterioasă ca a celebrului Anghelache al lui I. L. Caragiale. Totuși explicațiile pot fi multiple și contradictorii. S-ar putea invoca mediul formării lui Radu în primii și esențialii 10-11 ani de viață ca și cel opulent dar incomod, constrîngător, al unei familii nomenclaturiste.

La fel, pot fi luate în discuție imposibilitatea de a rupe cu anturajul de joasă, chiar infamă extracție care-l atrage pe protagonist ori pur și simplu caracterul lui de „rebel fără cauză” precum, de ce nu, soarta nefastă care-l face să rateze ocazie după ocazie. Nu vom ști niciodată sigur dacă „haimanaua” este un vinovat și un unic dușman al său sau o victimă, iar în acest ultim caz dacă e victima societății - sîntem totuși într-un regim totalitar al învîrtiților și în care interlopii înfloresc sub firma cinică a „eticii și echității” - ori a destinului nefericit care l-ar fi ajuns oriunde.

Deși închis, odată cu expierea personajului, finalul romanului este unul deschis către interpretări variate pe care, cu abilitate, scriitorul nu le avansează. El, autorul, nu dă prioritate niciuneia dintre posibililele teze, ci se mărginește să expună, cu mare credibilitate și cu talent, faptele nude care se înoadă la final precum lațul în jurul gîtului eroului.

Mi se pare, dar e numai una dintre interpretările posibile, că sugestia majoră și de fapt „tema” romanului este aceea a destinului implacabil, a fatalității de neocolit care i se trasează, prin însăși nașterea sa din părinți necunoscuți. Încă din momentul acela, cu toate întortochierile ulterioare ale vieții, sfîrșitul era o decizie parafată.

În imagine coperta ediției princeps - Nemira 1994