Într-o postare pe
facebook, îndrăgitul scriitor și blogger Nea Costache, ne amintește că, la un
caz de răzbel, românii sub 35 de ani nu ar ști să manevreze un banal kalașnikov,
fiind neinstruiți ca soldații de dinainte de Cuza Vodă (sub Cuza s-a început „muștra”).
Eu unul nici n-aș
da arma pe mîna chiar oricăror cetățeni ai patriei de teamă să nu tragă tot în
noi ca după 22 (precum și la 21, 48, 64, 77 ețetera, ețetera). Ultima dată cînd
am ținut în mînă o armă de război, AK-47, (deși eram soldat neinstruit cu livret) a
fost chiar după 22, mai exact în ziua de 23 decembrie 1989 la Casa de Cultură
care tocmai își pierduse numele de „Grigore Preoteasa”.
Atunci și eu, ca
și alți români, am avut pornirea de a trage tot într-un român. Mai exact am
vrut să-l împușc pe tovarășul B. care încă era pe-acolo și părea tot șef, cum a
și rămas. Această idee pioasă mi-a fost abătută de scriitorul de-atunci și
diplomatul de azi Cătălin Țîrlea. El, diplomat încă de pe atunci, m-a convins
că tovarășii au trecut de partea revoluțiunii și nu se face, mă-nțelegi, să pleci
la un drum nou și luminos făcînd moarte de om.
În neinstruirea
mea soldățească, n-am verificat încărcătorul și nu voi ști niciodată dacă acea
pușcă avea cu adevărat gloanțe în „sector” și cîte anume. Îmi place să cred că
avea și că prietenul meu a salvat o viață.
Cert e că, în caz
de mobilizare, puțin probabilă la vîrsta mea și la gradul deținut –căci am
rămas tot soldat neinstruit – primind armă să apăr pămîntul strămoșesc, i-aș verifica
întîi încărcătorul. Abia după aceea aș căuta să fac bine patriei.
Oricum, Nea
Costache, în ziua de azi sînt arme mai subtile, n-o să ajungem la kalașnikov
sau la baionetă. O să ridicăm în aer un mig sau două, dacă nu chiar pe toate
trei. Și, neapărat steagul dacic. Deși tot experiența mă învață că folosești
armele care-ți stau la îndemînă: în ziua de 13 iunie 1990, în Piața Universității
am asistat la o canonadă cu jumătăți de cărămidă. Ar fi o exagerare să afirm că
am aruncat și eu, dar măcar m-a dus capul să mă întreb de unde erau atîtea
jumătăți de cărămidă la îndemînă. De-atunci am mai trecut pe la Universitate,
dar n-am mai văzut niciuna! Deci cînd vrea cineva să-ți dea muniție, se găsește
și se folosește. Tot atunci, în iunie 1990, am văzut un miner subțiratic,
curățel, cu lămpaș și cu pistol. Presupun că el era instruit deci, la o adică,
are cine să tragă și cu arma dacă-i musai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu