Pare superfluu să mai scrii acum despre
poezia lui Gabriel Chifu. Autorul a beneficiat de exegeze dintre cele mai
atente, atît pentru fiecare volum în parte cît și pentru ansamblul operei,
printre cele mai recente fiind prefața și postfața antologiei Papirus (poezii 1976-2015) – Ed.
Paralela 45, Colecția poeți laureați ai
premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, semnate de Dan Cristea și
Răzvan Voncu. Toți marii critici au scris despre Gabriel Chifu și mulți
confrați poeți i-au dedicat pagini în cei 40 de ani de carieră literară, de la
debutul precoce și laureat la rîndul său (1976) pînă la Premiul Eminescu, venit
poate prea devreme pentru un autor care mai are în față - sper și îi doresc -
nu ani, ci decenii de scris.
Totuși, o antologie precum Papirus nu trebuie să treacă necomentată
pentru că ea exprimă pe larg, în aproape 200 de texte, reinventări de sine ale
poetului în nouă volume succesive care se adaugă antologiilor, aceasta fiind a
patra. Nici cele nouă volume de proză nu sînt lipsite de legătură cu poezia lui
Gabriel Chifu, care își utilizează nu odată viziunile lirice, ele trecînd cu
naturalețe în proză și îmbogățind-o: lupta cu Demonul (în Cartograful puterii, Relatare despre moartea mea și chiar în Punct și de la capăt), frontiera fluidă
între lumea în care viețuim și „cealaltă” (în cele citate și în Visul copilului care pășește pe zăpadă fără
să lase urme), descifrarea semnelor criptate lăsate de Rău în lume,
transformările „magice” ale omului în succesiunea vîrstelor și multe altele.
Citeam undeva că lumea scrisului a
pornit de la papirus și s-a întors la el: scroll-ul vertical și scris pe o
singură față al PC-ului preface manuscrisul –căci tastele tot cu degetele
mîinilor se apasă – într-un „sul” nesfîrșit. Titlul sugerează deci un continuum
al sinelui poetului dincolo de etape.
Sînt multe „constante universale” în
scrisul poetului matur de-acum și foarte stăpîn pe instrumentarul lui. Faptul
acesta vine, conștient sau nu, din formația lui Gabriel Chifu, una care nu
putea ocoli cifrele și exactitatea, formalizarea Universului prin valori
numerice imuabile: de la banalul dar fascinatul „pi” la proporția de aur și,
prin ea, la numărul lui Fibonacci, de la numărul lui Euler la misteriosul
„lambda” al lui Conway care se leagă de teoria cosmogonică.
Spațiul acestei prezentări abia dacă
va putea să se refere la una dintre ele și voi alege ca reprezentativă
„lumina”. Deși termenul nu apare direct în niciun titlul de volum, cu o singură
excepție prin antinomie (Bastonul de orb, 2003) și eventual, indirect,
ca etimologie posibilă dar necertificată, în Lamura (1983). La Gabriel Chifu, infinitul este „smuls” din icoane din versuri din raze. La el,
lumina are consistență, poate strivi o vietate (păianjen) în mai, spărgînd o
sămînță lumina iese din ea și îl îneacă pe imprudent ca un uragan, lumina unei
galaxii se materializează și cade în cana de ceai, colțul stelei izbește casa
cu putere, izbucnirea zorilor e violentă și lumina (lor) lovește peste
față. Singur, în trenul mizer de navetiști, eul liric este transfigurat de o lumină interioară care arde
ca o candelă, o lumină pură,
indestructibilă. Cînd Zeii își pierd cumpătul în fața tensiunii din lume,
ei își manifestă deruta prin aceea că nu
înțeleg lumina și nici întunericul. În alt text cele trei miliarde de raze ale soarelui au un efect opus și strigă pedepsitor numele întunericului.
Lumina este descrisă „creaționist”, premerge
totul fiind primul element instituit de divinitate și în același timp continuă
să existe dincolo de toate cîte sînt efemere pe lume. Eul se înalță ciclic spre
lumină.
Într-un recent eseu din revista Viața Românească, Irina Petraș număra
191 de referiri la lumină în poemele care compun antologia lui Gabriel Chifu.
Îmi lipsește acribia unor asemenea contorizări, o cred pe cuvânt pe eminenta
colegă. Voi nota însă că lumina este prezentă în repertoriul poetic și prin
absența ei. Zeii, cum am văzut, nu înțeleg nici lumina, dar nici întunericul,
există un ținut misterios unde întunericul ține mai mult decît în
orice altă țară (titlu de poem), în altă parte lumina din cadru e puțină.
Dar sfîrșitul existenței e imaginat ca o dizolvare în lumină, invers decît la
Eminescu, cel întunecat cînd timpul crește în urmă.
Pe scurt, Gabriel Chifu mînuiește
clar-obscurul, nu doar claritatea. Ar merita titlul de „maestru de lumini”,
profesiune care cuprinde deopotrivă iluminarea și întunecarea, după caz. Poetul,
recunoscut ca precursor cu mai bine de o jumătate de pas al optzecismului, s-a
apropiat tot mai mult de estetica generației din care face parte biologic și
care va erupe spectaculos între 1979 și 1983, cu un vîrf în 1980-81 cînd
debutează Cărtărescu, Vișniec, Danilov, Mureșan, Stoiciu, Iaru, Stratan, Mariana
Marin. Dar, deși nu este străin de mărcile atribuite acesteia - stil colocvial
dar și livresc cu ironie, biografism, racord direct la realitate, spirit ludic
– rămîne și un metafizician, atras de o lume suprareală și de o exprimare
simbolică (poate e tot influența studiului științelor exacte), încît poezia sa
face numeroase aluzii la un plan metareal, înfățișat indirect, întrucîtva
criptic. Lucrul acesta face din Gabriel Chifu un poet „dificil”, el are o
plăcere a codificării mesajului astfel încît un element – de pildă lumina –
capătă descifrări diferite în funcție de altele cărora li se alătură.
Poezia sa,
rareori tranzitivă în jubilație sau umoare neagră, solicită cititorului mai
ales inteligența, pusă la încercare prin ambiguități abile și voit derutante.
Iată un exemplu: călătoreai cu trenul
acela parcă / orb prin cîmpie. Din nou o referire la lumină prin lipsa ei.
Dar cine e orb? Trenul sau călătorul? Știm, desigur, că trenul nu are ochi, dar
o personificare nu ar mira în context.
Mai departe, în același text, uitarea
e personificată ca un alai de nuntași
chercheliți nepăsători cu taraful de lăutari după ei. Și poemul, în același text, alerga după tine.
Rezultă, de aici
și din alte multe exemple ce se pot da, că, în textele lui Gabriel Chifu,
granița dintre ființă și lucru e fluidă, animalul, vegetalul, mineralul nu sînt
date pentru totdeauna. Regnurile se pot modifica, după cum și fizicul trece în
metafizic, materia devine spirit sau invers. Asemenea tranzitări ale membranei
crează emoție prin surpriză. La sfîrșitul zilei, trupul atîrnă greu, e stricat, e greșit, e mut. În seria de însușiri
fizice, mecanice chiar, intervine brusc, spre trezirea uimirii, un concept
moral: „e greșit”. El, trupul, se va dori „reparat” la finalul textului, dacă se mai poate, de către îngeri.
Acest tip de
provocări, jocuri de lumini și umbre într-un spațiu multidimensional crează
diferența de potențial generatoare, cum știm, a tensiunii, aici una
intelectuală. Gabriel Chifu este un poet al luminii, dar și al luminilor
minții, provocator pentru oricare cititor.
În imagine: La Alba Iulia în 2012, grup de scriitori, primul din stînga Horia Gârbea, primul din dreapta Gabriel Chifu.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu