Un poem remarcabil de Iulia Pană

Nu prea îmi stă în obicei să laud poeții și cu atît mai puțin să îi laud... cu link.
Totuși vă semnalez un text excelent semnat și postat de Iulia Pană (poetă constănțeană și nouăzecistă, deh, vezi comentariile de la postarea cu antologia douămiismului). Se numește „Gândacul de grâu”,

Dați click și citiți, trebuie să ne adaptăm la acest mod de a percepe literatura. Amintiti-vă - nicio legătură cu textul Iuliei Pană ci doar cu forma de răspîndire a scrisului - bancul ăla cu interzicerea anticoncepționalelor și durutul în ...

Apocalips. Acum!

Am două vești, una rea și una foarte rea. Cu care vreți să încep? Cea rea este că presa din România va muri în 2-3 luni. Cea foarte rea este că și presa culturală va muri (deocamdata e doar în agonie). Așa cum se știe, presa culturală nu mai difuzează exemplare decît în cîteva puncte speciale. Rodipet a căzut acum un an. Din orgoliu, din încăpățînare, din generozitatea unora, mai există totuși un număr disproporționat de mare de reviste de cultură care ajung strict la abonați și la cei care le primesc cu titlu gratuit, mai ales prin reciprocitate. Demult existența presei culturale e redusă la mediul virtual. Acolo se vor retrage curînd și publicațiile centrale și posturile TV. Marile televiziuni, inclusiv TVR, PROTV și Antenele sînt în plin proces de restrîngere și readaptare. Nu mai intră bani din reclame, alegerile sînt încă departe și, chiar și cu ele, cine va mai avea bani să pompeze în presă? În toamnă se va simți o ușoară resuscitare prin întoarcerea la lucru din concedii, apoi, pînă la sărbători, va urma dispariția: fie efectivă prin închideri, fie de fapt, prin abdicare de la orice pretenție de a mai fi în actualitate. Nu vor mai fi bani de deplasări, de corespondențe, de emisiuni în afara talk-showurilor. Deja publicațiile și-au anunțat colaboratorii că nu mai plătesc sau, dacă plătesc, rețin impozit 23% în loc de 10%. Multe publicații se pregătesc să rămînă strict pe internet. Vestea și mai rea este că, în absența televiziunii, care va ajunge la cote similare anilor 1970 (urmează poate anii 80 cu cele 2 ore de emisie pe zi), operatorii de cablu vor fi confruntați cu probleme și vor furniza tot mai greu serviciile, și așa mizerabile. Desigur, această veste e bună pentru cei care nu au nevoie de circuația ideilor și consideră că o dictatură cu mass-media cît mai firavă, mai aservită (cine nu va da orice pe post ca să asigure încă o lună lefurile staffului?) este soluția de viitor pentru România. Va trebui să ne restragem pe blogurile personale dar aici, neexistînd (aproape) nicio măsură și nicio competență în vehicularea inepțiilor va domni un haos informațional și valoric. E suficient să citim comentariile la teme de actualitate - de pe hotnews de pildă – ca să vedem cîtă pricepere și bun simț au cei care, posedînd un calculator și o conexiune, își dau cu părerea. De gramatică nu mai zic! Raiul prietenei noastre „Diacritica”! Nu văd îndreptare, nu cunosc soluții. Cine le are, să le spună! Scape cine poate!

In trei minute poezia va fi devorată? (Daniel D. Marin -Poezia antiutopică, o antologie a douămiismului poetic românesc)

La Editura Paralela 45 a apărut „O antologie a douămiismului poetic românesc” (subtitlul său) intitulată Poezia antiutopică. Această antologie a fost realizată de Daniel D. Marin, el însuși reprezentant al douămiismului, și cuprinde 25 de nume de poeți așezate în ordinea cronologică – dar aici intervin unele amendamente - a debutului în volum din 2000 cînd debuta printre alții regretatul Constantin Virgil Bănescu pînă în 2008 cînd re-debutează Daniel D. Marin însuși, care debutase efectiv în 2003. Lucrarea are un foarte scurt argument, doar două pagini din partea celui ce-o alcătuiește și un text și mai succint pe coperta IV al lui Al. Cistelecan. Acesta observă că 25 de poeți care să supraviețuiască sînt mulți pentru o generație. Nu-i chiar așa, dacă ne gîndim că și din optzeciști acum, cînd s-au numărat iar steagurile la o întîlnire de la Pitești, s-au găsit destui poeți activi și cotați. Cu toate că, în absolut Al. Cistelecan are dreptate, antologia lui Daniel D. Marin putea conține mai multe nume. Să ne gîndim la cele din antologia lui Marin Mincu (Generaţia 2000, antologie, Ed. Pontica, 2004) care nu au trecut în cea de față. Am putea enumera și cîștigătorii Premiilor Naționale „Mihai Eminescu” pentru debut, pe cei ai Premiilor USR pentru debut din 2000 încoace, premii ce reprezintă, orice s-ar zice consacrări. Ba chiar și pe autorii care au publicat la Cartea Românească în urma unui concurs de debut cu o concurență foarte numeroasă. Autorul însuși spune că ar fi dorit să includă texte de Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu și Dan Sociu. Îmi mai vin în minte nume ca Livia Roșca, Aida Hancer, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Oana Ninu, George Vasilievici, Cătălina Cadinoiu, Marius Ștefan Aldea, Ștefan Ciobanu și desigur noua vedetă Stoian G. Bogdan, toți absenți din scriptele lui Daniel D. Marin.
Una dintre problemele Generației 2000 este extrema ei dezbinare și lipsă de obiectivitate. Cei care pronunță nume ale poeților din această serie lirică în fața unor colegi de-ai lor sînt priviți cu compătimire sau ostilitate, unii fiind catalogați ca nulități iremediabile iar alții exaltați ca genii. Dacă aceleași nume se pronunță în fața altor douămiiști, selecția se modifică radical sau chiar se inversează. În fapt, văzută dinafară, generația poetică 2000 pare deocamdată mult mai unitară valoric și nicio surpriză nu este exclusă. Așa cum este firesc după toate regulile statisticii, numărul mare de autori se grupează în jurul valorii medii, iar extremele, în bine sau rău, sînt mai puține. Al. Cistelecan vorbea de un stil de generație, unitar, subînțelegem, care va favoriza caducitatea acestui grup și probabil că nu se înșela. Oricum, a miza decis pe niște nume ale generației poetice 2000 în defoavoarea altora reprezintă un mod de a te încredința hazardului. Fenomenul nu că e prea apropiat, ci e în plină desfășurare, încă neajuns la apogeu.
Am experiența propriei promoții literare: nouăzeciști din aproximativ trei valuri succesive, primii debutanți în Cenacul de Luni, ceilalți apăruți odată cu emulația de la Universitas scriau mai ales poezie și și-au decantat opera și rezistența numelor în timp de aproximativ zece ani pînă la primele debuturi, situate în anii 1991-1995. Cine ia acum „listele” de promisiuni (noi le numeam autoironici „pomelnice”) întocmite nu de fitecine ci de critici importanți și poeți din generațiile anterioare prin 1985-1987, constată cu ușurință dispariția completă a unor nume, trecerea multor altora la genuri literare pentru care aveau mai multă chemare, stratificarea clară a restului poeților. Nu altfel se va întîmpla cu douămiiștii.
Din această perspectivă, cea mai potrivită abordare mi se pare una prudentă și larg cuprinzătoare ca să nu mai spun că o antologie a promoției 2000 în 2004 sau chiar aceasta, în 2010 pot fi considerate premature. Și M. Mincu și D. D. Marin s-au grăbit pentru că au vrut să (se) legitimeze rapid. Dar, așa cum D.D.M. și recunoaște seria 2000 nu are încă act de identitate. Și-atunci? Antologatorul trebuia să își asume riscul mai mic al unei selecții mai largi decît cel de a lăsa pe dinafară mulți congeneri. A făcut-o pentru că aceia n-ar scrie „poezie antiutopică”? Nu, cîtăvreme acest concept este cu totul vag și prin aceasta mai potrivit să acopere orice. Dacă a operat o selecție valorică – ignorînd, totuși, opiniile multor critici și ale unor jurii – s-a grăbit a doua oară.
Găsesc totuși demersului întreprins de D. D. Marin o dublă utilitate: el oferă publicului (acela puțin, desigur, al poeziei) niște mostre relevante de ceea ce este douămiismul. Circulația extrem de restrînsă a volumelor e astfel parțial compensată de această sinteză. Apoi, antologia sa este o provocare pentru alții ca și pentru sine de a realiza una fie mai cuprinzătoare fie cu o selecție mai severă și mai riguros fundamentată teoretic. Cu bune și rele, antologia există.
Titlul care este o parafrază la cel al recentului volum al Ofeliei Prodan („În trei zile lumea va fi devorată”) e o ironie pe care sper și eu că timpul o va infirma. Despre prezența lui Daniel D. Marin în postura dublă de antologator și antologat, care a creat se pare unele iritări, altădată.

Noi cronici la „Kalașnikov”

Puteți citi aici recenzia Irinei Petraș din „România literară” la volumul meu „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”. Succintă, dar foarte potrivită.
Iar la acest link, o cronică de Gabriel Coșoveanu la același volum, publicată în revista „Ramuri” și care conține și ea multe observații pertinente și citate bine alese.
O cronică foarte amplă de Daniela Sitar-Tăut a apărut în revista „Poesis” dar nu este disponibilă pe internet.

O decizie legată de „Săptămîna financiară”

Am primit din partea dlui Radu Preda, redactor-șef al săptămînalului „Săptămîna financiară”, anunțul că din pricina crizei prin care trec toate publicațiile, nu va mai putea plăti colaboratorii. În aceste condiții, colaboratorii permanenți au libertatea de a continua sau de a renunța să publice rubricile lor. În ceea ce mă privește, am decis să public în continuare cronicile de întîmpinare la rubrica mea „Despre cărți, numai bine”. Este singura decizie posibilă în raport cu cititorii, autorii și mai ales cu revista care mi-a găzduit și plătit 275 de cronici vreme de cinci ani. Fiind alături de ea la bine, voi fi și în aceste momente mai dificile. Vă invit să urmăriți în continuare această rubrică și, de preferință, în loc să o citiți pe internet, să cumpărați revista ajutînd-o să existe.

Mulțumiri după aniversare

Mulțumesc din acest loc tuturor celor care mi-au adresat felicitări de ziua mea pe blog, pe adrese email sau direct. Le doresc la rîndul meu prietenilor mei și ai acestui blog și cititorilor multe succese și bucurii.

Subvenții, subvenții...

Sprijinirea materială a culturii naționale vii trebuie să fie o prioritate a statului. Iată o frază banală și evidentă. De aceea există un organism numit AFCN care distribuie anual banii mulți-puțini, cum sînt, unor proiecte culturale. Anul acesta am fost pentru a treia oară expert pentru evaluarea proiectelor editoriale. O astfel de misiune se acceptă – în principiu - cu inima strînsă că, din mulțimea cărților propuse, doar o mică parte vor primi ceva fonduri și de aici grija de a cîntări bine fiecare punct acordat. Dar propunătorii, edituri și alte organizații care doresc să editeze cărți, vin să solicite banii publici, proveniți din impozitele plătite de mine și de dvs. cu niște aberații incredibile! În acest an, mai mult ca oricînd, multe „proiecte” au fost ridicole, imposibile, hilare. O spuză de traduceri dintre cele mai neinteresante, care au legătură cu cultura națională cît diverse obiecte cu prefectura, culminează cu o carte de rețete pentru slăbit! Lucrări indigeste ale unor inși intruvabili pe motoarele de căutare și care vor probabil să obțină grade didactice cu opurile lor informe concurează cu albume costisitoare pe temele cele mai specioase și care ar ajunge, dacă ar fi tipărite, în mîna cătorva amatori de curiozități. La polul opus, tiraje masive de cărți de colorat „educative” care, răspîndite, ar îndobitoci și mai tare populația școlară. Ne plîngem – uneori cu dreptate – că statul nu alocă bani pentru proiecte culturale. Dar cum sînt aceste proiecte? Însuși faptul de a propune orice aberație costă pentru că se plătesc niște oameni să le trieze, să imprime grilele cu punctaje minimale etc. Banii publici –nedrept de puțini – pot ajunge, dintr-o ușoară neatenție sau prin simpla absență a unor proiecte mai bune, în buzunarele unor hămesiți care mai sînt și nulități pe deasupra. Și – cu o excepție – din sute de subvenții solicitate, nimeni nu cere sub 85% din fonduri. Pe bunul principiu că dacă ceri 90% și obții 50%, pe baza unor bugete preliminare umflate cu pompa tot e bine! Da, statul e sărac și zgîrcit. Dar cei care vor să-l mulgă, incapabili dar hrăpăreți, sînt categoric imorali și blamabili la rîndul lor. N-am găsit, spre cinstea lor, între solicitanți, nicio mare editură! Prietenii știu sau bănuiesc de ce.

Sub balconul Thaliei! Concursul „Dramaturgie în doi”.

...Un Concurs inedit în România, intitulat „Dramaturgie în doi“, pentru piese cu două personaje, lansat în premieră absolută, de Teatrul Valah din Giurgiu.
…Sunt așteptate pentru Concurs texte inedite (care nu au mai fost publicate sau montate pe scenă, la teatrul de televiziune sau radiofonic), tehnoredactate cu diacritice. Manuscrisele vor avea menţionat titlul, dar nu şi autorul. Câte 3 (trei) exemplare din fiecare piesă cu două personaje vor fi trimise într-un plic format A4 împreună cu un plic mai mic, sigilat, ce va avea scris în exterior titlul piesei, iar în interior datele de identificare ale autorului.
Adresa: Teatrul Valah, str. Mircea cel Bătrân nr. 1, Giurgiu. Cod poștal: 080033
...Data limită de primire a manuscriselor este 15 octombrie 2010. După care un Juriu alcătuit din profesioniști (un actor, un regizor, un critic și un dramaturg) vor selecta piesele sosite la Teatrul de la Dunăre, printre care sperăm să se găsească și unele ale dramaturgilor români de peste hotare, dar și ale unor autori giurgiuveni. Se vor acorda și premii:
Premiul I- 1.500 lei; Premiul II- 1.000 lei; Premiul III- 500 lei.
Dincolo de sumele simbolice, într-o perioadă de criză profundă, laureații se vor bucura de a fi prezentați în cadrul „Festivalului Teatrelor din Orașele Dunărene” (15-19 noiembrie 2010), de la Giurgiu. Iar câștigătorul Concursului „Dramaturgie în doi” își va vedea montată piesa, în stagiunea următoare, pe scena Teatrului care lansează acest Concurs unic.

„Martori apropiați” (* * *) sau Despre anonimat și validare

Am exprimat într-o postare pe blog ideea că un autor contemporan este validat și prin prezența lui pe internet. Numărul și calitatea referințelor nu sînt garanții absolută ale valorii, e limpede, dar un autor care nu e de găsit în mediul virtual e suspect. Un tînăr debutant român în literatură are de regulă mii sau chiar zeci de mii de referințe. Recentul laureat USR și proaspătă vedetă a mediului literar Stoian G. Bogdan, după unicul său volum Chipurile din 2009, are 41 000 de referințe. Concluzia: un autor cu referințe puține nu are îndreptățire de a fi considerat, la rîndul lui, un referent credibil atunci cînd emană o judecată de valoare.
Cîțiva cititori au reacționat printr-o avalanșă de invective la adresa mea pentru că –afirmau – un cunoscut de-al lor, la care am găsit pe google 2 (două!) referințe, e un scriitor de valoare și profesor universitar într-o țară occidentală și numai reaua mea voință nu-l recunoaște. Fals! Pînă și în România biografia și opera, mai ales ale unui universitar, apar pe internet, e chiar o condiție de acreditare ca universitățile să le posteze. Așa e la noi. Greu de crezut că în Occident e altfel. Chiar dacă un autor, din discreție, modestie etc. ar vrea să se ascundă, nu ar putea. Publicarea de articole și cărți, recenziile la acestea, susținerea de comunicări și participarea la dezbateri transpar automat în mediul virtual. Nimeni nu poate susține că un universitar, fie el și un preparator din România, poate avea doar două referințe găsite de Google și acestea nu dau niciun titlu de lucrare! Tot internetul ne permite accesul la fișierul Bibliotecii Naționale a României și prin el la altele europene. Omul nostru – nicio referință (subsemnatul am 773 la B.Naț., nu știu dacă e mult sau puțin, dar comparat cu nimicul...).
Mă apropii acum de subiectul real, mai interesant decît anonimii care se dau profesori. I-am căutat pe Google și pe doi scriitori români care nu sînt filologi. Unul dintre capetele de acuzare ale inșilor care m-au insultat cu ocazia incidentului descris mai sus a fost că sînt ... inginer. Ei bine, pentru Bogdan Suceavă și Constantin Virgil Negoiță care REALMENTE SÎNT cadre didactice în SUA am găsit 71 000 de referințe la romancierul-matematician B.S. și vreo 15 000 la romancierul cibernetician V.C.N. care este - pe bune - profesor de matematici superioare la New York University. În cîteva clipe am aflat unde și ce predau, ce operă științifică și literară au cei doi.
Deci internetul oferă celor ce caută oameni și opere răspunsul potrivit. În ceea ce mă privește, l-am ales ca exemplu pe profesorul Negoiță și pentru că voiam să semnalez cartea sa „Martori apropiați” (Ed. Paralela 45), una prin care, dincolo de referințele pe web, mult mai profund decît ele, poate fi cunoscut un om absolut senzațional. El alege să-și scrie „memoriile” sub forma reproducerii unui semnificativ epistolar cuprinzînd mesaje adresate lui însuși între 1982 și 2010. Cu o răceală aproape masochistă el se lasă oglindit în expresia a zeci de corespondenți din țară și din alte țări, mai ales de dincolo de Ocean. E conștient că el există prin imaginea lui în ochii altora, fie că sînt iubite, colegi, rivali, martori indiferenți ai existenței sale. „Martori apropiați” este o carte fascinantă. Nu i-a trebuit mult efort romancierului s-o alcătuiască dar, cu un simț critic propriu unui scriitor de anvergură, cum este, și-a dat seama că-i va ieși. Scurtul preambul și scrisoarea finală a autorului către cititor întregesc un memorial de excepție.

Cărți noi! Nichita Danilov - Ambasadorul invizibil, Editura Polirom * * *

Greu de rezumat romanul lui Nichita Danilov. Greu de rezumat ca acțiune. Comentîndu-l pe a patra copertă, Bogdan Crețu găsește termenul cel mai potrivit: polifonic. Dar și cel găsit de Antonio Patraș - carte labirint – e perfect justificat. Vocile naratorilor sînt numeroase, cele ale personajelor de asemeni, timpul și spațiul nu contează ca repere pentru navigația în acest arhipelag de întîmplări diverse. Termenul de roman este oarecum abuziv sau, mai bine, găsit ad-hoc pentru că volumul „trebuia să poarte un nume”. Măcar cele trei cărți care compun opera (Androginul, Ambasadorul invizibil și Sosiile) își pot revendica o certă autonomie chiar dacă sînt legături (in)vizibile între ele și o evidentă unitate stilistică. Nu există însă o unitate de subiect și construcție, romancierul-poet se lasă efectiv în voia inspirației și adună episoade de tot felul pe care nu se preocupă în mod special să le unească, să le imbrice într-un mozaic unitar. Cum romanul nu e tocmai ușor de urmărit, cititorul e tentat și o poate face cu succes de a citi părțile, capitolele și chiar unele fragmente în altă ordine decît cea în care au fost (dez)ordonate de romancier. Poveștile ascund în ele alte povești, sertarele se deschid mereu și lasă vederii alte sertare. Astfel, în finalul părții a treia care este cea mai unitară avînd și un singur capitol: La Președinție. Letinski & Kuzin (e vorba de o ficâională președinție a Rusiei de după 1989), la subcapitolul XXXIV, președintele își aprinde o havană și îi spune consilierului său Kuzin o poveste cutremurătoare, ce se întinde și în subcapitolul XXXV. Povestea doi frați letoni dintre care unul, Montevidius, ucide un cîine și îl mănîncă sub formă de răcituri, apoi pe propria sa mamă a cărei carne o consideră sfîntă și la consumarea căreia îi invită și pe milițenii veniți să-l aresteze. Montevidius va muroi într-un spital de psihiatrie mîncîndu-și excrementele dar victima colaterală va fi fratele său Lavinius care va fi torturat pentru că avvea sub pernă fotografia familiei imperiale Romanov. Va ajunge și el la balamuc, fiind eliberat după destrămarea imperiului bolșevic. Aflăm la final, odată cu Kuzin, că Lavinius este Alexei, personaj ce pare o sosie a lui Alioșa Karamazov și pe care îl întîlnisem mult mai devreme, capitolul al doilea din cartea a doua fiindu-i dedicat și purtîndu-i numele. În subcapitolul XXXVI revenim la Lein, naratorul principal, care spune povestea lui Letinski și pe-a lui Kuzin asculat de autor, narator el însuși al întîlnirii sale cu Lein, undeva pe un țărm întunecos al Irlandei. Cititor, fie te rătăcești cu bunăștiință în labirintul lui Danilov, fie vrei să te ții de un fir al Ariadnei care nu prea există și, iritat sau fascinat, renunți la ieșire. Oricum, fragmentele luate în ele însele au o remarcabilă forță, denotă un viguros talent de povestitor, fantezie dezlănțuită și sînt niște pietre de peș înșirate pe un fir încîlcit, încîlcit. Pe urmele celor doi critici care prezintă romanul pe copertă și a postfațatorului său, romancierul Radu Aldulescu, consider că Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov.

Prea elegant cu anonimii

De cînd am înființat acest blog am fost prea elegant cu anonimii și am dat drumul la moderare la ABSOLUT TOATE comentariile. Argumentul meu a fost că unele postări anonime erau total sau parțial întemeiate și dacă le-aș fi respins pe altele ar fi putut să fie doar un subiectivism al meu. Constat că larghețea și fair-play-ul meu lasă loc la tot felul de impertinențe trimise la adăpostul anonimatului, fără argumente dar acuzîndu-mă pe mine de lipsă de argumente etc. Autori care se simt frustrați se apucă să mă atace cu ironii ieftine. Ca urmare începînd de azi 1 august NU MAI ACCEPT comentarii anonime, indiferent ce conțin. Consider oportun și urban ca toată lumea să se identifice prin email și adresă de sit. Dacă există păreri că nu ar trebui să procedez astfel, le ascult cu toată responsabilitatea și sînt gata să îmi schimb decizia. Pot primi critici întemeiate de la persoane care au politețea să le semneze. Afirm că, în ceea ce mă privește, semnez orice comentariu pe orice blog cu numele întreg și-mi dau adresa. De aceea pretind să mi sec răspundă la fel.

Cărți noi! Radu-Ilarion Munteanu - Trompetistul care semăna cu Melchiade, Ed. Limes * * *

Radu- Ilarion Munteanu, pe scurt pentru toți (mulți) ce-l îndrăgesc RIM, seamănă cu un desen ce-l reprezintă pe Apollinaire. Figura lui inconfundabilă, nelipsită de tichie și ochelarii rotunzi și groși sugerează deopotrivă un bibliotecar, păstrător de comori doar de el știute, și un pianist de jazz. În literatură, RIM este la fel: inconfundabil, bibliotecar fanatic al propriilor preferințe literare pe care le mixează în operă și improvizator neîntrecut.
Prozele lui RIM par scrise, fiecare, de alt autor. Nici cele din volumul de față nu fac excepție. RIM nu e tributar niciunui program în afara lipsei programatice de sistem cu excepția improvizațiilor lui. Maxima pe care am extras-o dintr-una dintre ele este definitorie: „Literatura nu se citește, se recitește!” Prozatorul nostru este un mare re-cititor și un mare re-inventator în marginea literaturii universale, a cinematorgrafului de la Chaplin încoace.
Pentru că a debutat tîrziu în literatură și pentru că este de o scandaloasă discreție, fizicianul prozator este nedrept de puțin cunoscut în lumea literară ca și în rîndurile publicului mai larg. Totuși el are, printre amatorii de literatură fani devotați, între care se prenumără și critici importanți, ce nu ezită să lase la o parte romane dintre cele mai galonate pentru a parcurge un text de șase pagini semnat de RIM. Cum ar fi, ca să iau un exemplu chiar din acest volum, cel intitulat „Trandafirii roșii”. Omonimia cu feeria lui Zaharia Bârsan e justificată de o lectură – nu se putea altfel – a personajului central narator, cel ce se suprapune poate autorului. Acesta ne relatează al său Mai 68, cu August 68 cu tot și cu 21 august 1968 „ale sale”, timp în care citea exact piesa lui Zaharia Bârsan. Povestirea e dedicată tuturor fetelor cu numele Lia și este fermecătoare. Cum demne de atenție și captivante sînt toate cele 17 povești din carte.
Își pune undeva, pe la pagina 73, RIM întrebarea dacă, avînd libertatea de a orienta așa cum vrea reflectoarele poveștii, are dreptul să o facă. Falsă problemă și ridicată glumeț, mai ales din perspectiva lui, care își ia libertatea să apeste toate clapele, într-o viteză derutantă dar și delicioasă, și parodiază, parafrazează, deturnează toate celelalte povești pe care le știe.
Adesea RIM recurge la relatarea în fragmente, mărunțind povestirile și așa scurte în bucățele de proză care compun un mozaic pe care cititorul e chemat să îl recompună. Procedeu de efect, pe care îl practică mulți prozatori ai momentului, ce nu mai au răbdare, cum nu mai are nici cititorul, să recurgă la fluvii narative.
Citit oricînd, dar mai ales în vacanță, cu negrăbire pentru a savura toate nuanțele ce se împletesc în fiecare dintre texte, volumul lui RIM, cam al șaptelea dacă nu mă înșel, este o experiență de lectură de o mare savoare. La fondul său de povestaș nativ s-a adăugat experiența, încît se poate spune că avem în față cea mai bună carte pe care a publicat-o pînă acum. La mai multe!