Alte imagini de la Gala Poeziei Românești

Nora Iuga, Ioan Es. Pop, Ion Mureșan, Daniel Bănulescu. Foto: Ruxandra Gârbea

Imagini de la Gala Poeziei Românești

Liviu Ioan Stoiciu, Varujan Vosganian, Emil Brumaru, Vasile Dan și Horia Gârbea, Adrian Popescu. Foto: Ruxandra Gârbea

Festivalul Teatrelor Dunărene, ediția a 14-a, 2011

S-a încheiat Festivalul Teatrelor Dunărene, ajuns la ediţia nr. 14. A cuprins spectacole, lansări de carte, colocviul "Dramaturgia română, astăzi", decernarea premiilor concursului "Dramaturgie în doi"...

După cum scrie pe blogul ei autoarea dramatică Lucia Verona, meritul principal este al colegului nostru Mircea M. Ionescu, directorul teatrului "Tudor Vianu" din Giurgiu, care a reuşit să sensibilizeze autorităţile locale şi cîţiva sponsori pentru a face posibilă organizarea festivalului. Au participat, alături de teatrul giurgiuvean, şi teatrele "Maria Filotti" din Brăila şi "Fani Tardini" din Galaţi, Teatrul de păpuşi din Silistra (Bulgaria) şi Teatrul Pygmalion din Viena.

Impresii după Gală

Iată „Lista lui Manolescu” de la Gala Poeziei Românești, ediția I.

Ordinea este cea în care au citit „strigați” de amfitrion.

Ana Blandiana , Mihail Gălățanu, Teodor Dună, Ion Mureșan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolaie, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Robert Șerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, N. Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu

Puteți citi relatări ale unui participant de pe listă pe blogul poetului Liviu Ioan Stoiciu. Tot acolo sînt fotografii relevante cu toți poeții din recital.

Poetul „Fanionului” scrie printre altele: „Sunt impresionat și acum de Gala Poeziei Contemporane, (...) mă și tem să mă gândesc. Totul a fost ca-n povești – aula mare a Ateneului bucureștean arhiplină! Ați citit bine, arhiplină, la Gala Poeziei Contemporane! N-am pomenit de când sunt. De când am sosit la Ateneu, cu jumătate de oră înainte de a începe Gala, afară, în fața intrării în Ateneu era o coadă neverosimilă cotită, pe mai multe rânduri, care ajungea până pe alei și trotuare… Nu-mi dau seama cum a fost posibil să vină atâta public, Nicolae Manolescu a mulțumit la final lui Gabriel Chifu, mâna lui dreaptă la Uniunea Scriitorilor. Sincer, jos pălăria!”

De asemeni, dna. prof. Camelia Săpoiu a postat pe blogul ei impresii de spectator. Relevante și ele. Iată cîteva:

„La ce bun ... poezia? a rostit retoric lordul Manolescu în deschiderea Primei Gale a Poeziei Contemporane. (...) Ca să umple Ateneul Român, a răspuns Ana Blandiana. Răspuns de poetă adevărată. POEZIA a umplut sala în toate ungherele şi auzul şi neauzul nostru.

Ca să înţelegeţi în ce atmosferă s-a desfăşurat Gala, presupunând că deja cunoaşteţi eleganţa sălii Ateneului Român, imaginaţi-vă toate locurile ocupate, plasaţi apoi pe scenă, în partea stângă, muzica ireală a unui cvartet de corzi (feminin). Centrul scenei a fost ocupat de către cei 26 de poeţi care au alcătuit "Lista lui Manolescu", invitaţi, pe rând, pe scenă, de amfitrionul evenimentului.”


După gală, localurile din zona Pieței Palatului s-au umplut de scriitori și de prieteni ai lor. Preferințele celor pe care i-am ascultat s-au îndreptat mai ales către „clasicii” Mircea Dinescu și Ana Blandiana.

Televizarea Galei, înregistrare cu montaj, pe 1 decembrie ora 22.10 la TVR-C. La radio s-a transmis în direct, se pare că s-a auzit foarte bine. Și TVR a preluat sunetul prin Radio România.

Manolescu și lista lui. Ateneul Român, 19.11.2011

Jos, de la stînga: Gabriel Chifu, Ioana Nicolaie, Emil Brumaru, Nora Iuga, Robert Șerban, Ana Blandiana, Leo Butnaru, Vasile Dan, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea.

Sus, de la stînga: Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Varujan Vosganian, Mihail Gălățanu, Nichita Danilov, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manolescu, Ion Mureșan, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Florin Iaru.

Lipsesc din fotografie Daniel Bănulescu, Mircea Dinescu, Teodor Dună și Traian T. Coșovei.

Fotografie de Ștefan Dorgoșan, căruia îi mulțumesc pentru amabilitate.

Gala Poeziei Românești la Ateneul Român

O sală arhiplină, receptivă și chiar entuziastă pe-alocuri a aplaudat, azi, de la ora 17 la ora 19.10 cei 26 (poate mai puțini?) de poeți din „Lista lui Manolescu” și pe Ion Caramitru care a recitat în deschidere „elegia a 10-a” de Nichita Stănescu și în final un poem de Marin Sorescu. Unii poeți au depășit cele 3 minute alocate prin înțelegerea anterioară, dar nimeni nu s-a supărat. Dimpotrivă.

Cei care au stat pe trepte și strapontine nu au regretat, cei care nu au avut loc nici acolo, pot vedea un montaj de 100 de minute din cele 130 ale Galei în ziua de
1 decembrie de la ora 22.10 pe TVR-Cultural.

Voi reveni cu lista completă a poeților și imagini. La cald, mă tem să nu omit pe cineva. Din calculul meu rezultă a fi citit 24 de poeți. Dar emoțiile momentului vor fi făcut, poate, să mă înșel.

UPDATE: M-am înșelat, au fost 26!

Nobel de România

Sună mai bine decît „derby de România”(???)

Comitetul Nobel al Academiei Suediei a adresat o scrisoare Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor solicitînd propuneri pentru Premiul Nobel (secțiunea literatură) pe anul 2012 - o operațiune de rutină de altfel.

Comitetul USR, întrunit la Alba Iulia ieri, în ziua de 17 noiembrie, unde a beneficiat de impecabila ospitalitate a Filialei USR Alba-Deva, a primăriei și Consiliului județean Alba (voi reveni) a recomandat Comitetului Nobel să ia în considerare atribuirea premiului scriitorilor români Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Nicolae Breban.

Propunerea subsemnatului și a lui Gabriel Coșoveanu de a îl include în listă pe Varujan Vosganian, pe temeiul că este un autor intens tradus, mediatizat în Europa și posesor al unul lobby semnificativ, a fost retrasă la cererea explicită a scriitorului.

Cărți (relativ) noi! Mircea Cărtărescu Frumoasele străine, Editura Humanitas * * *

Am citit cu oarecare întîrziere volumul lui Mircea Cărtărescu „Frumoasele străine” prin împrejurarea că Humanitas, față de alte edituri, nu are obiceiul de a trimte potențialilor comentatori mostre din producția sa editorială. Volumul lasă impresia, ca și altele, a fi scris ca urmare a unei înțelegeri a editurii cu autorul prin care acesta se obligă să producă anual un cîrlan literar. Asta în vreme ce Mircea Cărtărescu însuși reproșează altora că scriu prea mult.

Cartea relateză, pe larg și cronologic, experiența autorului ca unul dintre cei 12 scriitori români invitați în Franța ca să participe la un program intitulat „Frumoasele străine”, menit să ofere cititorilor francezi un minimum de cunoștințe despre literatura altor țări. Program interesant în teorie, dar pe care lipsa unei documentări profesioniste a organizatorilor l-a dus, cum dovedește scriitorul, și la inadecvări grotești.

Jurnalul francez ocupă partea centrală și cea mai mare, excesiv dilatată trebuie zis, (200 de pagini) a volumului. El este încadrat de alte două texte memorialistice. Primul, intitulat „Antrax”, povestește foarte lung, cu incredibilă stîngăcie și lipsă de haz, aventurile autorului și ale soției sale în contact cu organele polițienești bucureștene la primirea unui plic considerat de ei „suspect” de a conține „antrax”, fandacsie nejustificată decît de aerul epocii în care unele persoane, dar nu de la noi, ar fi fost victimele unor asemenea tentative de asasinat la distanță.

Ultimul text, numit „Bacoviană”, este însă o bijuterie, cum Mircea Cărtărescu n-a mai scris demult. Se relatează, cu o întîrziere care îi face bine, o călătorie a scriitorului, pe atunci tînăr poet de viitor, în toamna lui 1984, la Bacău, ca invitat al unui cenaclu local de veleitari pentru a efectua ceea ce azi am numi „o lectură publică”. Foarte rar Cărtărescu „a văzut monstuos” ca în această operă, cu unele lungimi, dar magistrală. Lumea măruntă și absurdă a provinciei comuniste, întunecate și sufocate de orgolii și prostie, de meschinărie și lipsă de orizont este descrisă culminant, cu un condei ce-ar fi putut fi mînuit de Gogol, Rabelais, Čapek, Hašek. Asemeni nu mai știu cărui scriitor dintr-o anecdotă cam răsuflată, îți vine să rupi cartea și să arunci 250 de pagini din ea, deși pe-alocuri și în „Frumoasele străine” sclipește cîte-o peruzea de la cușma acelui Cărtărescu, prevăzut cu mustață de Țepeș, pe care l-am idolatrizat în tinerețe. Pentru a păstra doar această călătorie „bacoviană” într-un infern mărunt, dar nu mai puțin atroce.

În rest, în „Frumoasele străine”, Mircea Cărtărescu se arată nemulțumit de gloria sa care-l stingherește la mers ca aripile albatrosului, de confrați pe care-i privește intolerant, de-a dreptul răutăcios în chip gratuit, dar despre care se văicărește extrem de des că nu-l iubesc, deși el îi adoră pe ei. Ba că succesul lui le stă în gît ba că, paradoxal, îl ignoră. Poetul „Totului” și „Nimicului” se mai vaită de ghinion în viață, de timp, de spațiu și de alte categorii filosofice care conspiră împotriva sa. „Totul” culminează cu un hoț neștiut care - mîna destinului îi ia nemulțumitului și ce are - îi fură tocmai lui paltonul într-un aeroport. Chestia cu paltonul (accesoriu de altfel detestat de posesor) revine obsesiv. Ca și înaintașul său I.L. Caragiale, cu care are destule în comun, Cărtărescu se crede persecutat de destin și pesimismul lui atrage cu adevărat ghinionul.

Trebuie să ne înțelegem: Mircea Cărtărescu este (era să zic „a fost” dar ar fi cam nedrept) un mare scriitor. El știe să povestească, să farmece cu verbul. Într-o epocă în care textualismul prozastic optzecist urca vertiginos spre culmile plicticoșeniei, Cărtărescu și Groșan erau singurii prozatori de (re)citit pentru șarmul lor și cînd se zvonea că vor citi la „Luni” sau „Junimea” sala deborda. Nu uit lecturile lui Groșan cu „Insula” și pe cea a lui Cărtărescu cu „Ruletistul” - au fost repere ale juneții mele. Totuși, scrisul excesiv, parcă sub biciul unui contract, umplerea paginilor cu jurnale, tablete politice, „pixeli” și naiba mai știe ce nu e bun deloc. Cantitatea de aur pe kilogramul de steril a devenit în cazul lui Mircea Cărtărescu cam mică și acest volum o dovedește. În anumite medii s-a acreditat ideea că tot ce izvodește autorul „Levantului” e automat o capodoperă și, pe mormanul în creștere al scrierilor, el se va ridica la Nobel. Fals! Și dacă o spun nu e – vorba lui Marc Antoniu - pentru că îl iubesc pe Mircea mai puțin, ci pentru că iubesc opera sa mai mult.

Mircea Cărtărescu este un autor încă apt să dea capodopere dacă e lăsat în pace. Volumul „Frumoasele străine” asta dovedește. Cît despre conflictul lui cu Soarta, acesta poate fi transformat în comedie cînd autorul se va însenina. De nu, va avea urmările de la Lefter Popescu, cele din finalul melodramatic al „acelor autori care se respectă și sînt foarte respectați”.

Cărți noi! Ioana Sandu - Umărul vântului și Eugenia Bădilă Karp Geometria iubirii

Ioana Sandu Umărul vântului, Editura Vremea * *

Ioana Sandu este o poetă șaptezecistă care a avut parte de un debut întîrziat (publicistic în 1983, editorial abia în 2006). Stilistic ea aparține însă generației sale, ba chiar, dacă unii din aceasta au adoptat inovațiile promoțiilor ulterioare, ea a rămas fidelă unei rostiri ceremonioase, unei poezii de un lirism pur, din care lipsesc umorul și implicarea excesivă a autorului ca ins cu biografie, el rămînînd un eu abstract „fără viață personală”, cum îl vedea Nichita Stănescu. Versurile Ioanei Sandu sînt ceremonioase cu metafore limpezi, aspirînd la frumusețea academistă, cu aplecare conceptuală. „Realul trece pragul/ respiră cu tine” – sună un final de poem intitulat chiar „Realul cu tine”. În realitate realul nu trece pragul Ioanei Sandu pentru că ea nu-l invită înăuntru, ci convorbește mai destinsă, paradoxal, cu idealul.


Eugenia Bădilă Karp Geometria iubirii, Editura Ars Docendi *

Geometria Eugeniei Bădilă Karp este plană și euclidiană. Enunțurile găsesc calea cea mai scurtă dintre două puncte sub forma unei linii drepte, ornamentate doar din loc în loc de mici metafore care nu izbutesc să evite întotdeauna banalitatea. Textele sînt mici la propriu și la figurat: „Mă respiră dimneața, / Ploile de-aseară m-au bătut, / Tu tremuri de frigul/ Iubirii dispărute, / Eu fac curat/ în oglinda în care/ Tu te-ai uitat”. (Recapitulări) E cam bizar acest personaj invocat la persoana a doua care murdărește pînă și oglinzile în care privește, încît trebuie să se afle cineva care „face curat” în urma lui. Dar textul nu e pamflet, e stîngăcia autoarei. Cînd ajungem și la „Marea scrisă ca o poezie/ Scrisă fără cuvinte/ De cerul poet”, ne convingem că geometria e doar invocată, iar rigoarea ei intrinsecă lipsește.

„Negustorul...” la primii pași

Proverbul chinez zice că „Drumul de 100 de Li începe cu primul pas”.
Am început traducerea „Negustorului din Veneția”, mult mai grea decît pare. Iar piesa e mult mai poetică decît mă așteptam.

Ca un avion greu, care se desprinde încet de pămînt, cu toată forța din motoare, și eu am luat înălțime abia după primele 50 de versuri, depărtîndu-mă tot mai mult de traducerea lui Petru Solomon. Spre deosebire de „Visul...”, aici am un precedent mult mai puternic în traducerea lui Solomon (cea a lui Gala Galaction din ediția ESPLA e impracticabilă, ca și ininteligibilă).

Iată o mostră din versiunea mea:

GRATIANO
Arăți cam rău la chip, Signor Antonio.
Prea mult te-apasă cele pămîntești:
Cînd te frămînți de grija lumii, pierzi.
Și crede-mă că te-ai schimbat nespus.


ANTONIO
Am grija lumii, însă pentru mine
O scenă-i lumea: fiecare om
Cu rolul lui. Eu joc „morocănosul”
GRATIANO
Pe mine lasă-mă să-l fac pe clovn .
Din rîs și veselie să fac riduri
Și vinul să mă-ncingă la ficat,
Nu inima suspinul s-o înghețe.
Cînd sîngele-i văpaie, cum să stai
Înțepenit ca bustul lui bunicu’?
Să dormi pe tine? Și de gîndul rău
Să dîrdîi și să dai în icter. Nu, Antonio.
Ascultă-mă, din dragoste ți-o spun.
Există oameni palizi ca smîntîna,
Stau neclintiți ca iazul cel stătut
Acoperiți de lintița tăcerii
Doar ca să pară demni și înțelepți,
Întorși spre ei în tristă îngîmfare,
Zicînd prin asta „Eu sînt domn’ profet,
Să n-aud musca-n timp ce cuvîntez. ”
Antonio dragă, știu eu cine sînt
Aceia cunoscuți ca mari deștepți
Pentru că tac. Dac-ar vorbi, ar face
Urechea ce-i ascultă să se-nfunde
Și toți i-ar crede rude cu nebunii.
Îți spun cîndva mai multe despre ei.
Dar nu mai pune în cîrlig tristețea
Cînd pescuiești, că nu prinzi decît fîțe.
Haide, Lorenzo – te lăsăm cu bine.
Țin predica în continuare după cină.


NOTELE TRADUCĂTORULUI:

morocănosul - Rol clasic în commedia dell’arte.
clovnul - În original the fool (nebunul) aluzie la rolul de „doctor comic”, rol clasic în commedia dell’arte.
lintița - În original mantle like a standing pond (acoperiți ca un iaz stătut). Lacurile stătute se acoperă cu lintiță, plantă acvatică.
musca - În original let no dog bark (să nu latre cîinele). Am folosit zicala românească echivalentă, cu musca.
fîță - În original fool gudgeon. Gudgeon desemnează fîțele sau plevușca, peștele mărunt de rîu din sp. Gobio gobio, numit la noi porcușor.
după cină - Posibilă aluzie la predicile interminabile ale puritanilor, care erau inevitabil înterupte de sosirea timpului pentru cină, dar continuau și după, cu concluziile. E un eventual argument pentru cripto-catolicismul autorului.

Cărți noi! Constantin Ardeleanu - Stingher printre poeți și Veronica Stănilă Moisoiu - Ochiul Minervei

Constantin Ardeleanu - Stingher printre poeți, Editura Brumar * *

Genul, depreciat dar foarte greu de realizat cu strălucire, al parodiei are în Constantin Ardeleanu un practicant înzestrat. Volumul său de debutant tîrziu, cu un titlu ce trimite clar la debutul ca parodist al lui Marin Sorescu, cuprinde vreo 35 de texte în genul unor poeți ai secolului XX (și început de XXI) de la cvartetul magistral Arghezi-Bacovia-Barbu-Blaga la optzeciști și nouăzecistul Mihail Gălățanu. Se vede că parodistul i-a citit cu atenție și se pricepe la poezie, surprinzîndu-le specificul și refăcîndu-l cu umor. Versificator bun, chiar dacă mai greșește, rar ce-i drept și surprinzător, ritmul, Constantin Ardeleanu speculează desigur autorii cu amprentă personală foarte pregnantă: Păunescu, Dinescu, Brumaru și își dă cu ei măsura talentului în versuri care m-au făcut, efectiv, să rîd ca și la incipitul parodiei dedicată Angelei Marinescu „Fuga postmodernă XXX”: „Ai intrat în mine ca un zimbru”. Totuși, cred că textul cel mai izbutit e primul, „De-abia veniseși”, impecabilă parodie la Arghezi. Volum delectabil, autor de felicitat.

Veronica Stănilă Moisoiu Ochiul Minervei, Editura Studion *

Poeta din Moinești lasă cam des să treacă versuri de cele mai multe ori încărcate de clișee „urmăream radiografia minciunii”, „fiorduri reci între lumi provizorii”, „oboseala după-amiezelor triste”, cu majuscule ce nu-s de bun gust pentru substantive ca Viața și Moartea. Totuși, se ivesc, sper că prin bună-știință și cumpănire, iar nu involuntar, secvențe de poezie care ar trebui captate și selectate, separate de sterilul ce le copleșește adesea: „Ți-am spus că moartea/ nu se află la capătul acelui drum!/ ea e doar o bufniță incoloră/ ce te-așteaptă-n poartă/ e vocea sopranelor/ ce-ți dansează insistent în simțuri” sau „apar strigoi, fetuși, colivii cu fostele păsări/ o degringoladă a memorie/ se dezleagă de realitate/ ordinea lucrurilor/ mă amenință ca un bărbat”. Ceea ce-i trebuie Veronicăi Stănilă este, în afară de concentrare, un redactor foarte exigent.

La Mulți Ani, Dan Cristea!

Astăzi, în ziua cu număr magic 11.11.2011 este aniversarea nașterii unui critic rafinat, cu predilecție pentru poezie, unui ziarist priceput și mai ales a unui coleg fermecător. Lumea literară are savoarea ei pentru că există persoane ca Dan Cristea. Combatant vechi pe fronturile culturii, cunoscător al literaturii și al boemei literare, membru în nenumărate jurii și comisii pe care le-a sprijinit cu competența și măsura lui, Dan Cristea este unul dintre cei mai avizați critici-știutori-de-carte.

La aniversare îi doresc în primul rînd sănătate și apoi cărți tot mai multe și la fel de inspirate. La Mulți Ani!