Cărți noi! A.C. Pahomi „Filosof de ocazie”, roman, Editura Cartea Românească. * * *

Autoarea a debutat cu literatură pentru copii trecînd de cîțiva ani la romanul destinat cititorilor maturi. Filosof de ocazie este cea mai complexă carte a sa de pînă acum. Volumul are ambiții de roman total, cam în genul lui N. Breban, atacînd atît o problematică a vieții curente, dezvoltînd o tramă polițistă sau thriller, cît și dezbateri de idei în care se prind personajele. 

Perspectiva naratorială este a unui „filosof”, tipul intelectualului sceptic și timid, neadaptat care își relatează aventurile la persoana I, în primul rînd relația cu mai versatul său vecin și prieten, sculptorul Baltazar, un Don Juan, fără scrupule și un artist boem. În cartierul liniștit apare o misterioasă femeie al cărei nume banal, Cristina, nu îi înlătură farmecul tainic. Elegentă, studiată, exalînd erotism, Cristina este poate un mesager thanatic. În jurul ei oamenii încep să moară, Cristina îi seduce pe rînd pe Baltazar și pe filosof ducîndu-l pe ultimul în centrul unui big-bang. Rezolvarea e neclară și nu putea exista una prea explicită după acumulările care preced deznodămîntul. Filosoful se trezește ca dintr-un vis și se poate întreba dacă „a fost sau n-a fost”. 

Cititorul rămîne cam însetat după finalul în coadă de pește și se poate consola cu paginile rafinate și cu dialogurile elegante, uneori greu de urmărit, dintre personaje. Cele două planuri: al misterului Cristinei și al discuțiilor filosofice nu se întrepătrund organic. Este totuși un roman scris cu mînă sigură și cu cîteva personaje bine construite, cel mai reușit nefiind însă fantomatica de Cristina ci artistul prin excelență cu nume de mag - Baltazar.

Luna Shakespeare cu noi traduceri

Luna în care Shakespeare împlinește 450 de ani a început pentru traducătorii lui cu lansarea volumelor VI și VII din ediția de opere complete îngrijită de prof. George Volceanov la Universitatea Hyperion. Studenții și masteranzii de la actorie ne-au prezentat și niște lecturi foarte reușite ca interpretare din piesele volumul VII.
Discuțiile au fost vii, din echipă fiind prezenți George Volceanov, Lucia Verona, Ioana Diaconescu și cu mine plus editorul Ioan Cristescu, care a reprezentat și corpul didactic al gazdelor alături de profesorii Vlad Leu și Tache Florescu.

În „România literară”, nr. 15 a apărut o pagină cu sonete de-ale marelui (și) poet în traducerea mea iar Luceafărul de dimineață îl va sărbători la nr. 4 cu noi traduceri din Măsură pentru măsură și Richard III.

Nu-i păcăleală! E Shakespeare. Sonetul 141

William Shakespeare

Sonetul CXLI

                                                                    Traducere de Horia Gârbea 

Nu ochii mei te îndrăgesc, e drept:

O mie de cusururi îți găsesc.

Nu ei, ci numai inima din piept -

Negînd vederea – ‘mi cere să iubesc.

Pentru urechi, nu-i glasul tău pe plac,

Nici să te pipăi nu mă bucur foarte,

Nici gustul și mirosul nu mă fac

Să fiu atras de tine-n chip aparte.  

Cinci daruri și cinci simțuri omenești

Se-mpotrivesc ca inima să-mbie

Umbra - e om sau numai bănuiești ? -

Inimii tale mîndre sclav să-i fie.

Atît folos: mă înfundă în păcate

Cine mă pedepsește, dintre toate.

_______________________

P.S. Variantă abandonată după două strofe

Nu te iubesc cu ochii, 'ntr-adevăr,

Ei văd în tine-o mie de greșeli.

Ci inima iubește-n ciuda lor,

Născînd dorinți unde ei văd sminteli.

Nici glasul tău auzul nu-mi desfată,

Nici nu mă-ncîntă mîngîierea ta,

Iar gustul sau mirosul niciodată

Nu m-au stîrnit să te doresc cumva.

Nou! Luceafărul de dimineață, nr. 3/ 2014

A apărut revista Luceafărul de dimineață, nr. 3/ 2014. 

Cronica lui Dan Cristea se referă la volumul „Amintiri despre I. L. Caragiale”. Semnează recenzii și comentarii la volume recente: Radu Voinescu, Felix Nicolau, Andrea Hedeș, Simona Grazia Dima, Andrea Hedeș, Ioan Groșan, Gabriel Rusu Adrian G. Romila, Nicolae Coande. Ana Dobre și Horia Gârbea realizează o pagină despre volume ale unor „Scriitori din Sud” (Stan V. Cristea, Florea Burtan, Gh. Stroe). Publică poezie Mircea Bârsilă, Clara Mărgineanu, Ciprian Măceșaru, proză Dan Iancu, traduceri Adam Puslojic și Simona Grazia Dima, interviu Irina Budeanu (cu Vasile Menzel la aniversarea a 70 de ani). La „Cartea lunii”, Răzvan Voncu se referă la recentul volum al profesorului Ion Pop. „Vitrina Cărților” grupează semnalări de Horia Gârbea și Răzvan Voncu. 

O surpriză o contituie o povestire de Gabriel Garcia Marquez inedită în limba română, traducerea aparținînd Tudorei Șandru Mehedinți. Cronicile numărului sînt realizate de Dinu Grigorescu (teatru, despre premiera Luciei Verona), Călin Stănculescu (film), Costin Tuchilă (muzică) Gelu Negrea (sport), Iolanda Malamen (plastică). Eseuri și note publică Cornel Ungureanu, Radu Aldulescu, Ioan Buduca, Adrian Costache. S-a reluat „Revista revistelor”.

William Shakespeare. Sonetul LXVI

William Shakespeare

                        Sonetul LXVI

Prea istovit de toate, moartea-mi rog,

Văzînd virtuoșii printre cerșetori

Și pe netrebnici strălucind – mă rog! –

Și pe fideli tratați drept trădători.

Și rangul mișelește măsluit,

Și fecioria grosolan bîrfită,

Și ce-i perfect cu silă înjosit,

Dreptatea șchiopătînd disprețuită.

Și arta cu zăbală-n tiranie,

Și pe cei proști rețete dînd la buni,

Și adevărul pur numit prostie,

Și binele ca sclav pentru nebuni.

            De toate astea-aș vrea să mor, chiar mîne,

            Dar dacă mor, iubirea cui rămîne?    

                                                             Traducere de Horia Gârbea

Lansare Shakespeare, Opere, vol. VI și VII

Între Ziua Mondială a Teatrului și Aniversarea lui Shakespeare (23 aprilie), Editura Tracus Arte și traducătorii noii ediții de Opere, coordonată de George Volceanov, va lansa cele mai recente volume ale seriei. Lansările vor avea loc în universități, la facultățile de teatru. Pe 23 aprilie, Muzeul național al Literaturii Române va organiza și un eveniment omagial complex spre a celebra 450 de ani de la nașterea marelui scriitor.
Intrarea publicului este liberă, vă așteptăm.

La Mulți Ani de Ziua Teatrului

Joi 27 martie, adică mîine, este sărbătorită 
Ziua Mondială a Teatrului.

Teatrul rămîne - cu toată concurențe mediei și toate crizele - o artă magică, așa cum au văzut-o Corneille (Iluzia Comică) sau Shakespeare (Vis de-o noapte-n miezul verii, Hamlet, Furtuna).

Am scris texte de teatru, am scris despre teatru, am tradus teatru, am și lucrat într-un teatru și tot nu mă satur de el.

În apropierea Zilei Teatrului a avut loc un nou spectacol lectură la Clubul Dramaturgilor la care am avut ocazia să admir, alături de numeroși confrați și spectatori o piesă izbutită a lui Mircea M. Ionescu și o interpretare plină de haz, cu multă implicare, a unei echipe demne de toată stima. Detalii aici, pe blogul dramaturgilor.

Sper ca în curînd să-mi invit publicul la o nouă premieră. Sau poate la două? Nu zic nimic din superstiție, las vrăjitorul (c-o fi Alcandre, c-o fi Prospero sau Prihor Prunc-bun) să-și desfășoare farmecele.

Pînă atunci, La Mulți Ani oamenilor de teatru și artei lor!


În imagine, actori și dramaturgi la lectura recentă a piesei „N-aveți un mort de vînzare?” de Mircea M. Ionescu. În distribuție, de la stînga: Maria Teslaru, Pavel Bârsan, Ion Haiduc, Alexandra Agavriloae, Alexandru Georgescu, încadrați de moderator și autor. Foto: Mihai Cratofil

Unirea scriitorilor și România cu r mic

Lumea noastră în general și cea literară în special e tare ciudată!

Am citit deunăzi despre aniversarea unei poete cu destule cărți la activ, vreo șase. Biografia ei este însă curioasă. Să aibă parte de mulți ani fericiți. Dar… o absolventă de filologie (deci nu de vreo facultate tehnică) promoția 1963 care debutează după 38 de ani (2001) e un fenomen bizar, să nu zic suspect. A absolvit filologia cînd eu aveam un an și pînă a scos a doua carte (2003), eu eram membru al Uniunii Scriitorilor de 10 ani. În condițiile în care, din cauza vremurilor, eu n-am avut un debut editorial precoce (la 31 de ani, în 1993). Mai nou, văd că filialele din București ale Uniunii Scriitorilor, în special cea de poezie, sînt asaltate de candidați. La Poezie am numărat vreo 30 de aspiranți, destul de „copți”. Vîrsta lor, adunată, trece de 2000 de ani ! Dacă ar fi trăit pe rînd și nu simultan, primul dintre ei ar fi putut asista la crucificarea Domnului Iisus. Numele lor sînt, în majoritate zdrobitoare, complet necunoscute în republica literelor.

Din fericire la dramaturgie a fost depus un singur dosar. Teatrul e o artă ceva mai dificilă.

Dar poezia ! Oho ! Această artă a precocității, care i-a dat pe Labiș și Rimbaud, pe junele Eminescu cu „Venere și Madonă” la 20 de ani, devine apanajul octogenarilor care și-au serbat debutul odată cu primirea primului talon de pensie.

*

Am primit recent o revistă (de 16 pagini format tabloid) care apare la Lugoj. Numele ei este „Actualitatea literară”.  Valoarea materialelor și opțiunile estetice ale redacției (în care am recunoscut o veche prietenă) sînt amestecate, violent inegale. Invitatul lunii e Ioan Es. Pop, „școala de poezie” este ilustrată de cîte o pagină a poeților Geo Galetaru și Marian Oprea. Nu-i rău, veți zice. Ehei… Nu vă grăbiți ! Pentru că, deși „invitatul” e Ioan Es. Pop, vedeta numărului, cu o poză romboidală tip „Click” pe pagina 1, este doamna Lia Faur care etalează niște texte zdrobitoare și care fac parte din volumul „Poeme pentru fluturi bolnavi”. E aproape sigur că fluturii bolnavi s-ar delecta cu ele, pentru că despre cititori sănătoși nu poate fi vorba. Poemul cu titlul oximoronic „Amor cast” începe așa : „mă îmbată amorul tău cast/ pe care l-am pierdut/ într-o amiază de toamnă” etc. La mijloc, poemul dulceag se sucește brusc: „poeme în lichid amniotic/ se vor naște de-acum în pînetcul meu/ și vor lua chipul îngerilor din pomi” etc. nu  mai insist. Să naști poeme printr-un contact cast e o performanță! Pentru paternitatea unei sintagme vezi Mihail Gălățanu  - „Poeme amniotice”. Dar acest împrumut nesolicitat e fără efect. Textele dnei Faur rămîn niște aberații de gust : „eu mă uit la sexul tău/ tu îl adulmeci pe al meu” … „aș vrea să te nasc înăuntru nu în afară/ să te strecori încet în mine”. Încet și trist, vorba bancului.

Dar ceea ce pune moț bizareriei este că revista se intitulează „a unirii scriitorilor din românia” (România cu r mic! așa se scrie în Timiș?). Deci nu a Uniunii, ci a unirii. Ce-o fi „unirea” asta nu mi-e clar, după nu-i clar de ce niște persoane serioase acceptă să publice sub această titulatură. Și încă mai puțin limpede de ce Primăria Municipiului Lugoj și Consiliul Județean Timiș dau „sprijin” unei asemenea „uniri”. Oare CJ Timiș nu știe că la Timișoara există și o filială a Uniunii Scriitorilor din România (cu U mare și R mare), instituție de „utilitate publică” și o revistă a acesteia, „Orizont”?

Ei da, trăim într-o lume ciudată ! 

Ziua Poeziei și "Recitalul cu Pereche”. Un maraton neprevăzut. Amintirea lui Flora

Vineri 21 martie, de Ziua Mondială a Poeziei, la Muzeul Național al Literaturii, 24 de poeți contemporani au evocat 24 de poeți plecați în Raiul Poeziei, au citit din poemele acelora ca și din ale lor. Din pricina evocărilor emoționante, cele două ore prevăzute s-au prelungit la patru, transmisia Radio România Cultural preluînd în direct doar prima jumătate a manifestării. Cea de-a doua s-a transmis înregistrată.

Au fost momente de bucurie dar și de emoție, prezența poeților dispăruți fiind resimțită efectiv de cei de față, poeți, public și animatori (Dan Mircea Cipariu, Ioan Cristescu, Ioan Groșan, Mircea Tiberian - la pian). O relatare amplă se poate citi pe Agenția de carte aici.

Sala a fost arhiplină, a fost o concentrare impresionantă de mari poeți, s-a rîs mult dar nu au lipsit nici lacrimile. Pe un ecran au apărut imaginile a 24 de poeți rămași în amintire, dar au fost evocați și mulți alții.

Regret că autorii proiecției nu au pus pozele trimise de mine, absolut inedite cu Ioan Flora în China, dar m-am bucurat să-l evoc așa cum a fost în acea călătorie. Am citit poemul lui despre propria-i mamă: „Moartea cu efect întîrziat” și un text al meu, mai nou, care dă titlul viitorului volum: „Celălalt țărm”.

Recitarea cea mai aplaudată a fost cea a lui Nicolae Prelipceanu care a citit un „pomelnic” liric al poeților dispăruți.

Mulțumiri organizatorilor.

În fotografii: Ioan Flora la Marele Zid cu o șapcă tipic chinezească, model „revoluția culturală”, Ioan Flora în Orașul Interzis, Ioan Flora și alt mare dispărut, Mircea Ghițulescu, la Xi'An cu armata soldaților din lut. Foto: Horia Gârbea, iulie 2004.

La Mulți Ani, Florica Bud!

Astăzi, 21 martie, nu e doar Ziua Poeziei ci și aniversarea poetei și prozatoarei Florica Bud, una dintre cele mai tinere bunici din sud-estul Europei. Îi urez La Mulți Ani fericiți alături de familia sa. Abia aștept să mă invite la nunta lui Darius (peste vreo 35 de ani).

Florica Bud e singura doamnă din această poză, făcută la lansarea unui roman al ei în 2007, la Tîrgul Gaudeamus. Mai apar (de la stînga) Neagu Udroiu, Nicolae Breban, Teodor Ardelean, Ilieș Cîmpeanu, Gh. Iova și Horia Gârbea

De strajă patriei. Kalașnikovul din 23 și cărămizile de la baza democrației

Într-o postare pe facebook, îndrăgitul scriitor și blogger Nea Costache, ne amintește că, la un caz de răzbel, românii sub 35 de ani nu ar ști să manevreze un banal kalașnikov, fiind neinstruiți ca soldații de dinainte de Cuza Vodă (sub Cuza s-a început „muștra”).

Eu unul nici n-aș da arma pe mîna chiar oricăror cetățeni ai patriei de teamă să nu tragă tot în noi ca după 22 (precum și la 21, 48, 64, 77 ețetera, ețetera). Ultima dată cînd am ținut în mînă o armă de război, AK-47, (deși eram soldat neinstruit cu livret) a fost chiar după 22, mai exact în ziua de 23 decembrie 1989 la Casa de Cultură care tocmai își pierduse numele de „Grigore Preoteasa”.

Atunci și eu, ca și alți români, am avut pornirea de a trage tot într-un român. Mai exact am vrut să-l împușc pe tovarășul B. care încă era pe-acolo și părea tot șef, cum a și rămas. Această idee pioasă mi-a fost abătută de scriitorul de-atunci și diplomatul de azi Cătălin Țîrlea. El, diplomat încă de pe atunci, m-a convins că tovarășii au trecut de partea revoluțiunii și nu se face, mă-nțelegi, să pleci la un drum nou și luminos făcînd moarte de om.

În neinstruirea mea soldățească, n-am verificat încărcătorul și nu voi ști niciodată dacă acea pușcă avea cu adevărat gloanțe în „sector” și cîte anume. Îmi place să cred că avea și că prietenul meu a salvat o viață.

Cert e că, în caz de mobilizare, puțin probabilă la vîrsta mea și la gradul deținut –căci am rămas tot soldat neinstruit – primind armă să apăr pămîntul strămoșesc, i-aș verifica întîi încărcătorul. Abia după aceea aș căuta să fac bine patriei.

Oricum, Nea Costache, în ziua de azi sînt arme mai subtile, n-o să ajungem la kalașnikov sau la baionetă. O să ridicăm în aer un mig sau două, dacă nu chiar pe toate trei. Și, neapărat steagul dacic. Deși tot experiența mă învață că folosești armele care-ți stau la îndemînă: în ziua de 13 iunie 1990, în Piața Universității am asistat la o canonadă cu jumătăți de cărămidă. Ar fi o exagerare să afirm că am aruncat și eu, dar măcar m-a dus capul să mă întreb de unde erau atîtea jumătăți de cărămidă la îndemînă. De-atunci am mai trecut pe la Universitate, dar n-am mai văzut niciuna! Deci cînd vrea cineva să-ți dea muniție, se găsește și se folosește. Tot atunci, în iunie 1990, am văzut un miner subțiratic, curățel, cu lămpaș și cu pistol. Presupun că el era instruit deci, la o adică, are cine să tragă și cu arma dacă-i musai.

Cărțile arse și focul gheenei

Lucrul cel mai oribil care se poate imagina este arderea cărților. Procedeul a fost totuși folosit în istorie, chiar în cea recentă, ca mod de exterminare a unei gîndiri presupuse „nocive” sau ca procedeu demonstrativ, simbolic de exorcizare a „gîndirii greșite”. De aici succesul utopiei negre a lui Ray Bardbury (1953, ecranizare de Fr. Turffaut în 1966) Fahreneit 451, care totuși are un final optimist.

Totuși, în ultima vreme, am simțit acut nevoia să distrug niște cărți. Cărți ce se voiau de „literatură”!

Le-aș fi pus și pe foc dacă precedentele n-ar fi fost atît de terifiante și dacă nu m-aș fi temut că poluez mediul cu încă o fumegare. Așa, pur și simplu le-am deschis, le-am apucat zdravăn de cîte o jumătate și le-am rupt în două, de-a lungul cotorului. Am aruncat jumătățile obținute nu pe tubul gunoaielor menajere, cum am fost tentat inițial, ci în conteinerul potrivit, cel pe care scrie „hîrtie” și care are în mine un furnizor constant de ambalaje, ziare dar pînă deunăzi nu de cărți.

Cînd am vrut să scap de cărți slabe, abuzive, netrebuitoare, le-am adunat totuși în cutii și le-am donat unor așezăminte unde, poate, puțin probabil, cineva ar putea să le găsească totuși un minim folos.

Dar în ultimul timp am întîlnit unele care mi s-au părut atît de impardonabil de proaste încît menținerea lor în „viață” poate fi nocivă. Am fost înfricoșat de ele nu prin conținutul lor ofensiv sau „eretic”. Nici vorbă! O erezie, oricît de teribilă, presupune totuși o încordare a gîndirii. E vorba aici de texte ale unor persoane care aspiră și uneori primesc (de la nemernici asemeni lor) statut de „scriitori”. Dar incapabile funciar, structural (și cultural/gramatical) să scrie chiar și o frază cumsecade. Și care totuși au lăsat semnele lor aberante pe cîteva zeci, uneori sute de pagini.

În loc să planteze un pom, să sădească flori, să adune gunoiul de pe stradă sau pur și simplu să citească ei înșiși pentru a-și deschide mintea, acești nenorociți au pierdut ore și zile să „scrie”, activitate incompatibilă cu puținătatea minții lor. Ca să le tipărească (rușine editorilor care sub pretextul că „omul a plătit” le-au editat) au cheltuit bani cu care se puteau înzestra orfelinate sau castra maidanezi.

De ce? Defulare demențială, sete de o recunoaștere care oricum le e interzisă? Nu știu. Admit că există cărți slabe, neglijabile chiar, de la Cezar Petrescu și Victor Moldovanu (cîndva președinte al SSR)  pînă la amatorii care populau o rubrică a lui Alex Ștefănescu dedicată cărților ridicole. La cărțile de care vorbesc aici e altceva, e mult mai rău, e un atentat ecologic.

Dar ceea ce mă înspăimîntă cel mai tare este sensibila lor înmulțire și sufocarea cărților măcar onorabile de această buruiană fără leac. Să nu alegem totuși focul ca ultimă soluție: trebuie să reciclăm, măcar un sul de hîrtie igienică să iasă din fiecare!