Cărți noi! Paul Aretzu - Jurnal de lecturi, Scrisul Românesc

Un titlu plin de modestie – cu totul excesivă! – adună sub el noi cronici de Paul Aretzu. Două sînt trăsăturile care îl caracterizează pe criticul oltean, aflat de cîtăva vreme într-o ascensiune evidentă și meritată a box-office-ului propriu. Acestea sînt competența și bunăvoința. Ele îl și fac îndrăgit de confrați care, cu orice prilej electiv (jurii, comisii ale Uniunii), îi acordă încredere și îi oferă numărul maxim de voturi. Toți știm, firește, că ajunse sub ochii lui Paul Aretzu, volumele noastre se vor bucura de o cercetare atentă, precisă, de o reflectare într-un text scris cu seriozitate, fără nici măcar o undă de batjocură, cum folosesc excesiv de-alde Horia Gârbea și alții de teapa lui. De asemeni, știm că, la cota reală a cărții, criticul va adăuga de la el una sau două șchioape, ridicînd ce e la genunchiul broaștei și suflînd aer în părțile mai fleșcăite. Deși cronicile lui din acest volum sînt din categoria „întîmpinărilor”, unele chiar din 2009, anul apariției volumului, ele sînt niște adevărate studii, minuțioase, negrăbite și care dau seama de o cunoaștere foarte bună a tuturor antecedentelor, cît de îndepărtate, ale autorului. Se vede limpede că poetul-critic are o precunoaștere a operei anterioare a celor despre care scrie, dar și că ea este consolidată cu ocazia scrierii textului prin noi și temeinice reveniri. Paul Aretzu scrie cu egală aplicație despre poezie, proză și critică, acestea fiind și secțiunile volumului, acordînd preferință genului liric, dar descurcîndu-se remarcabil și cînd vine vorba de proză. Cît despre critică, doar e (și aceasta), domeniul său. Exegetul prinde repede nota specifică a unui autor și insistă asupra ei, citînd elocvent dar nu și abundent, ceea ce e bine. El caută, spre cinstea lui, să înțeleagă proiectul fiecărei cărți și locul ei în evoluția autorului, mai puțin să vîneze erorile și incoerențele acestora, chiar cînd ele nu lipsesc. Paul Aretzu trece cu multă delicatețe peste părțile slabe, cu o milă creștinească demnă de laudă, avînd o toleranță de vicar. Nu biciuie păcatul și nici măcar nu sugerează direct îndreptarea păcătosului, ci doar îl încurajează în faptele sale bune, cît de puține ar fi. Din alți critici care s-au referit la autorii ce-i analizează, Paul Aretzu preia de regulă pasajele comprehensive și generoase, nu execuțiile sumare. Asemenea porniri catalitice pot conduce un cititor mai superficial la impresia că autorii analizați joacă prin aceeași divizie. Adrian Popescu, Petre Got, Gabriel Chifu, Virgil Diaconu, Constanța Buzea și Eugen Evu par să ocupe aceeași treaptă a podimului, bulucindu-se pe ea, ceea ce pe unii s-ar putea să-i enerveze. Cred că, de fapt, Paul Aretzu are un top foarte exact, numai că, în deplină consecvență cu propriul principiu al exaltării părților bune, se străduiește să realizeze un sistem de vase comunicante în care, surplusul unora să compenseze lipsa altora. În fața criticului și a lui Dumnezeu, toți sîntem egali și-n pielea goală! Acesta ar fi paradisul literaturii, iar un creștin care nu crede în Paradis nu e un creștin adevărat! Oricum, cronicile lui Paul Aretzu se citesc cu plăcere și folos, cunoscătorul fiind liber să-și deniveleze singur valorile, pe propriul risc.

Cărți noi! Doina Ruști - Cămașa în carouri, Ed. Polirom

De la „Omulețul Roșu” la „Zogru” (Premiul ASB) și apoi de la „Fantoma din moară” (Premiul USR) la „Lizoanca la 11 ani”, Doina Ruști a parcurs, într-o viteză puțin obișnuită, drumul de la debut la o afirmare indiscutabilă, marcată și de traduceri în alte limbi. „Cămașa în carouri” este un pas în plus pe acest drum ascendent. Este o carte pe cît de serioasă și profesionist scrisă, pe atît de plăcută lecturii, de fascinantă pentru cititor. Temele favorite și obsesiile Doinei Ruști se regăsesc în acest volum care cuprinde, după titlul complet, Cămașa în carouri și alte zece întîmplări din București (Editura Polirom). Întîlnim trecerea sufletului prin avataruri situate la distanțe felurite în timp, prezența duhului în lucruri și locuri sub forma unei ”bîntuiri” fantomatice, chiar și fantome în toată puterea cuvîntului, interferența spiritelor dispărute și a personajelor din alte epoci în cea strict imediată și în decorul ei banal. Totul este narat cu farmec, cu suspans, dar fără nicio îngroșare care ar duce faptele în zona unui kitsch rezervat „poveștilor cu stafii” sau romanelor „de groază”. Fantomele Doina Ruști sînt atipice, una fiind chiar spiritul impregnat în „cămașa în carouri” a unui biet instalator din cartierul Andronache, mort de tînăr ca urmare a manevrei malefice a unui… papagal. Dar cea mai ciudată este fantoma unui strigăt, e drept unul scos de o tînără femeie în pragul morții accidentale, în timp ce traversa aiurea spre Universitate spre iubitul aflat pe trotuarul de vis-à vis. Cristian nu își va auzi numele strigat și va afla de moartea fetei abia spre seară, dar chemarea ei va rămîne în memoria programată cu meșteșug a noului ceas (muzical) de la Universitate. Piața Universității cu ceasul vestit și cu fast-food-ul din colț e unul dintre toposurile recurente ale cărții. Altele sînt Cișmigiul și toată zona centrală a urbei, cartierele Andronache și Colentina, biserica Silvestru și Calea Moșilor, străzile Eminescu și Traian, pe unde locuiește și autoarea, strada Batiștei, cu sediul framacistului Iane, personaj cheie al volumului, ca și dispărutul Turn al Colței. Toate aceste locuri trec de la o povestire la alta, împreună cu personajele sau numai cu sufletele lor migratoare. Volumul este simfonic, temele se reiau în formule narative și unghiuri de reflectare diferite, pe întinderi mai mari sau numai prin flashuri care le proiectează o clipă pe fundalul altei povești. Foarte abil meșteșugit, cartea e un corp unitar de ficțiuni care potențează locuri banalizate din Capitala noastră - în care numai la asta nu te-ai gîndi - și le mitizează amintind oarecum de poezia și proza filo-bucureștene ale lui Mircea Cărtărescu. Parfumul care adie și însuflețește toate aceste locuri și personaje, în principiu anodine, este „spiritul” nemuritor, indestructibil. Doina Ruști posedă toate cheile prozei realiste plus spirit ludic și o imaginație puternică. Scrisul ei este seducător și de un desăvîrșit profesionalism în conducerea scenariului și înodarea finală a tuturor firelor epice. De aceea, acum mai mult chiar decît la volumele precedente, cititorii și superlativele criticii nu pot și nu trebuie să o ocolească.

Cărți noi! Lucian Vasilescu - aproape. atât de departe/ close. so far away, Ed. Integral și Vinea

Astfel nu se stinse, nici în al unsprezecelea lustru de viață, talentul unuia dintre cei mai mari poeți ce i-a ivit și-i va ivi (sigur!) vreodată generația 90! Ape vor seca în albie și prin albiile secate vor curge vodcă și bere fără ca, după Nichita Stănescu și Lucian Vasilescu, orașul Ploiești să-și mai concentreze harul în creierul unui muritor capabil să compună versuri de tăria lor.
Primind cu ceremonie, legat cu sfoară și sigilat cu ceară, volumul lui Lucian Vasilescu, prefațat de Dan Silviu Boerescu, tradus de Lidia Vianu (and her band, de la masteratul pentru traducerea textului literar contemporan), stilizat de Anne Stewart, am rupt pecetea și sfoara și l-am citit în picioare, simțind deseori că trebuie să stau chiar drepți. Am fost înfiorat deopotrivă de o mare bucurie și de o mare tristețe. Cu un ochi rîdeam gîndindu-mă că soarta m-a făcut să fiu coleg de generație și chiar prieten cu poeți ca Lucian Vasilescu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu a căror înzestrare în acest domeniu – nu exagerez – sfidează cotingența. Cu alt ochi plîngeam, gîndindu-mă că am plecat acum vreo 30 de ani cam de pe aceeași linie, într-o cursă cu final imprevizibil. Ei sar încă obstacolele iar unul (Cristian) a și trecut linia de sosire a veșniciei, în timp ce eu am urcat în tribună și doar flutur spre ei stegulețul cronicilor de întîmpinare, încercînd să-i încurajez. M-aș consola cu gîndul că poezia e un dat nativ. La Lucian Vasilescu, care revine, de fapt, în poezie după zece ani, e mai mult decît atît. Volumul lui este și o probă de tenacitate, de travaliu greu, comparabil cu al sculptorului monumental în competiție cu miniaturiștii. Dacă ar fi să citez din cartea lui, nu m-aș mai opri, aș cita-o toată. Tocmai de aceea comparația cu sculptura ține, pentru că poemele par săpate în piatră, nu turnate în ghips. Am renunțat de la început la ideea de a cita, o voi face doar pentru prefață, întrucît am întîlnit acolo o caracterizare de esență a lui Dan Silviu Boerescu: „marea poezie a lui lucian vasilescu este întotdeauna mărturisirea unei grozăvii. cu ochii dilatați de uimire, te face părtaș la o minune.” Lipsa majusculelor nu e o eroare, e regula cărții. Vreo treizeci de poeme în zece ani, cam acesta e bilanțul lui Lucian Vasilescu, care între timp a condus reviste importante, a muncit extenuant pentru un trust de presă dar, spre onoarea lui, nu și-a trădat marele talent și nici scrupulul artistic. Iată într-un timp al superficialității și grabei - deseori justificate, chiar pentru domeniul artistic – un poet care se ia în serios cu arta sa cu tot. El scrie poezia unei vieți obositoare, trenante, pline de dubii și dezamăgiri, dar care este minunată pentru că este viață și pentru că își conține salvarea: poezia. Aceasta este arca pe care „vom lua cu noi cuvinte-perechi”, cum zice autorul. Ce altceva mai e de spus? El, poetul, va fi sigur salvat. Dar noi, cititorii? (În imagine, de la stînga, Mihail Gălățanu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu)

Nichita Stănescu - 77

La 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 77 de ani.

Nod 19

Murise îngerul,
dar nu l-am putut ține în brațe,
se făcuse de apă și mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
și mi-a spălat picioarele
cele cu care alerg,
cu felul lui de a se duce
și de a mă lăsa singur
și în veșnică alergare.

Nichita Hristea Stănescu,
(31 martie 1933, Ploiești -13 decembrie 1983, București)

Trecute vieți de fanți și de birlici...

În 1988 la festivalul poetic de la Sighetul Marmației, organizat și prezidat de regretatul Laurențiu Ulici cu sprijinul unor localnici, au participat si au fost premiați mulți nouăzeciști pe atunci în formare. Lucian Vasilescu a găsit o poză cu patru birlici (ași!) ai palmaresului de atunci. Țin minte că eu am luat premiul USR. În poză apar Lucian Vasilescu și Horia Gârbea (în picioare), Andrei Damian (cu ochelari de soare), Paul Vinicius. Fotografie producătoare de nostalgii celor patru muschetari (”după 20+2 de ani”), poate si altora. Mai erau acolo, în juriu sau ca laureați, Ion Mircea, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu, Vasile Baghiu, Gh. Pârja, Gh. Bârlea, Echim Vancea, Lucian Perța... De alții nu îmi mai amintesc. Gabriela Adameșteanu, Mircea Handoca parcă, nu sînt sigur. Dintre toți, singur Ulici nu mai este printre noi.

Proza mea la Editura Limes

Anunț în premieră apariția iminentă a volumului meu de proză scurtă inedită „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” la Editura Limes din Cluj, redactorul cărții fiind însuși directorul editurii, eminentul poet Mircea Petean. Volumul conține texte nepublicate încă în volume. Vă voi ține la curent cu apariția, programul lansărilor, modalități de achiziție.

Cărți noi! Ioan-Pavel Azap Toga de gală, Ed. Grinta

O antologie zgîrcită cu numărul textelor ca și cu vorbele fiecărui poem publică clujeanul Ioan-Pavel Azap. Toga de gală abia îl acoperă pe exigentul cu sine poet. El practică și prozodia clasică, preferînd aici exprimarea în distihuri, dar nu ocolește nici versul liber. Poetul își dă liber la melancolie, la nostalgia boemei și constată cum teiul își scutură floarea post eminesciană în halbele cu bere în timp ce „albinele, la stup, se-mbată crunt cu miere”. Apoi „ Bluzele femeilor se lipesc, ude, de trup,/ Cuvintele plutesc în aer și se rup”. De fapt cuvintele lui Ioan-Pavel Azap nu se prea rup, ele sînt elastice ca niște mingi de tenis pe care el le lansează în toate direcțiile. „Rămîi să ne-mbătăm de lacrimi/ cu sila smulse din oglindă/ să dezbrăcăm a doua oară/ mireasa pripășită-n tindă”. Poezia este pentru autor o mireasă mereu tandru dezbrăcată și… soție niciodată. Versurile plutesc, agreabile.

Mîțele din Tei, cum știi, / miaună cu î din i!

„Acest blog este scris, ca şi cărţile autorului, cu î din i. Autorul, care a învăţat să scrie în secolul trecut, consideră că, pe de-o parte, folosirea a două litere pentru acelaşi sunet este o risipă, iar pe de altă parte, introducerea entuziastă, dar prost elaborată, a lui â din a, ca semn de ieşire din totalitarismul lui î din i, nu ţine seama de etimologia cuvintelor, expunîndu-ne ridicolului. În acest sens, rugăm forurile în drept să explice de ce verbul „ridere” devine a râde.”

Textul de mai sus e preluat (cu minima adaptare a genului) de pe blogul scriitoarei Lucia Verona. Consider că este exact ceea ce aș fi scris și eu în cauză. Nici mai mult nici mai puțin. Pentru referințe, a se vedea și „Dicționarul limbii române” de Candrea-Adamescu, Cartea Românească 1931. Aș fi adăugat numai că mîță cu diminutivul „miți” e incompatibil cu oribila grafie „mâță”. Toate mîțele din cartierul meu sînt de acord, în frunte cu Dosia. Numai eu rămîn Gârbea de la Garbea (rîu în Spania de unde, cu Traian, veniră strămoșii).[În foto: Arlechino, fiul Dosiei, în prezent în custodia poetului Viorel Lică].

Cărți noi! Daniel Pișcu - Puțină adrenalină, Editura Tracus Arte

Un volum succint și ciudat în care autorul își povestește, cu jubilație, în versuri mici, trăirile de călător prin lume, mai exact prin Grecia, Spania, Portugalia Andorra, Bulgaria. Cel mai consistent ciclu este cel consacrat Nisipurilor de Aur ale vecinilor de la Sud, dintr-o zonă ce fost-a și-a noastră o vreme. Acolo, văzînd hotelurile construite de nemți, Daniel Pișcu înțelege în fine „ce căuta neamțul în Bulgaria”. Am căutat înfrigurat o referire, măcar una, la berea Kamenitza draught, cea mai bună din sud-estul Europei și, negăsind-o, m-am consolat s-o găsesc la Balcicul de lîngă Perla căruia îi fac cu acest prilej reclamă mascată. Pișcu strigă fericit: „Da, am văzut Barcelona, da, l-am văzut pe Dali!” și ne bucură și pe noi cu bucuria lui. În fond poezia e scrisă în primul rînd ca să îl mîngîie pe cel ce-o scrie!

Cărți (relativ) noi! Marian Truță - Vremea renunțării, Ed. Bastion

Marian Truță este un cunoscut autor de SF. Cunoscut adică între așii domeniului. A debutat încă din 1986 cu o povestire care se regăsește în această primă culegere de texte (apărută în 2008, ajunsă la mine abia la începutul lui 2010). Un păcat al autorilor de SF este ezitarea în fața alcătuirii unui volum, o anumită reticență care se datorează și timidității dar și unui tip special de orgoliu. Autorii autohtoni de SF se tem că vor fi luați de sus de scriitorii main-stream și au rămas adesea într-o splendidă izolare în cadrul publicațiilor de gen. În cazul lui Marian Truță, asemenea rezerve sînt cu totul nejustificate, el este un autor profesionist care conduce bine epicul și are un dialog firesc, cu miez și credibil chiar cînd vorbesc creaturi din alte lumi. Căci destule dintre povestirile volumului narează contacte ale pămîntenilor cu lumi în principiu transcendente. Una (De ce cad îngerii?) reia ingenios motivul îngerului prăbușit accidental pe pămînt într-un ev mediu obscur și obscurantist. Nimeni nu crede că țăranul căruia îngerul i-a distrus acareturile în cădere nu e eretic și nici că o creatură înaripată e un trimis divim și nu un demon. Altă istorie se referă la un arhanghel-adjunct trims să vestească sfîrșitul lumii dar, fiind un mesager mai mărunt, ajunge la pușcărie și singurul căruia îi poate împărtăși secretul iminentei catastrofe finale este colegul său de celulă. Povestirile lui Marian Truță nu sînt tocmai niște SF-uri clasice, mai degrabă niște istorii insolite și paradoxale care mizează pe fantasticul inclus în lumea noastră și revelat pe neașteptate. Scrise cu elan și limpezime, ele se citesc repede și cu plăcere.

Cărți noi! Liviu Radu - O după-amiază cu bere și zâne, Ed. Tritonic

Un roman spumos, încîntător, din genul fantasy propune vechiul SF-ist Liviu Radu, unul dintre primii experimentatori ai genului la noi. Autorul știe toate rețetele genului și le aplică în mod voit „la vedere”, într-un mod care constituie și o elegantă autoironie. Cîțiva prieteni stau (ne)liniștiți la o bere, cînd unul dintre ei este răpit din spațiul-timpul nostru și transferat într-o lume paralelă, a zînelor. Desigur este la această întîlnire și personajul Liviu despre care ghicim cine ar putea fi. Regatul zînelor este prezentat și el într-o cheie parodică, iar limbajul personajelor de basm e foarte modern și dezinhibat. Liviu Radu este stăpîn pe arta dialogului și domină teritoriul cu o fantezie mereu proaspătă. Realitatea contemporană și universul utopic al zînelor coexistă și autorul are capacitatea de a le descrie la fel de natural pe amîndouă.

Cărți noi! Mircea Bârsilă - Monede cu portretul meu, Ed. Pământul

Poemele lui Mircea Bârsilă din noul său volum dezmint titlul aparent orgolios. Da, ele sînt niște monede cu portretul autorului în sensul în care îl reprezintă și au putere de circulație. Dar, dacă de regulă pe aversul monedei este profilul vreunui stăpînitor, autorul se retrage de această dată din această posibilă calitate. El se dorește anonim și cenușiu ca vrăbiile, pe care le invidiază, scrie adesea despre gîndaci și gîze cu simpatie pentru condiția lor de vietăți confundabile între ele. În texte apar foarte multe animale și plante, iar ele sînt dintre cele obișnuite. Poetul, în versurile sale lungi și aparent necăutate, în fraze simple, cîntă melancolia trecerii timpului, a îmbătrînirii într-o lume de ale cărei rosturi și coerențe nu e sigur și asupra cărora, din pricina unui posibil sfîrșit, renunță să se întrebe. De ce este bună, pe-alocuri chiar excelentă, această lirică? Pentru că autorul ei refuză vanitatea și o face firesc. El are dileme, neliniști, sensibilități acute pe care le expune cu o omenească stîngăcie. Invers decît atîți poeți care își poartă rănile la vedere, exclamînd în tot locul: priviți-mă, am dileme și anxietăți! Uriașul și minusculul fac parte din lume și importanța fiecărei categorii e greu de descifrat: „Laudă florilor înalte ale fînețelor, dar și celor mici, lipsite doar în aparență de prestigiu și care se numără, în felul lor, printre lucrurile mai greu de îndeplinit ale acestei lumi (…) laudă bârnelor, pe care se trece în partea cealaltă a râurilor, și buruienilor…” Tăietura versurile nu prezintă interes la Mircea Bârsilă, aproape că nici împărțirea cărții în poeme nu contează, volumul fiind un discurs unic, o confesiune continuă și unitară. Poemele lui Mircea Bârsilă dau cititorului impresia reconfortantă a unui dialog inteligent, în care și el, cititorul, poate interveni oricînd. Poetul îi anticipează replicile și întrebările, pare să-i răspundă cu versul următor la un comentariu al versului precedent. E greu de spus cum izbutește lucrul acesta, cert este că îi iese. Volumul lui Mircea Bârsilă este în mod sigur unul dintre cele mai bune pe care le-am citit în ultima vreme.