Amintiri despre „Luceafărul” la nr. 1000 (I)

Săptămîna viitoare Luceafărul va tipări nr 1000. Iată cîteva mărturii despre această revistă.

Am publicat pentru prima oară în Luceafărul în 1986. A fost și ultima oară, înainte de 1990. Frecventasem prin 1981 culoarele redacției încecînd să obțin o părere despre poeziile mele de la Cezar Ivănescu, care s-a eschivat, și de la Ion Gheorghe, care a fost favorabil dar nu m-a publicat îndată. Apoi, începînd să merg la Ceanaclul de Luni, iar Luceafărul devenind tot mai evident un loc rău famat, am încetat și să-l mai citesc. Dan Cristea, pe care îl cunoscusem, emigrase, Hagiu avea să moară curînd.

În 1986, la Festivalul Nicolae Labiș, la Suceava, juriul a fost prezidat de Laurențiu Ulici și Ion Gheorghe a fost membru. El ne-a remarcat, pe Augustin Ioan și pe mine, a ținut să se fotografieze cu noi, cred că mai am poza. Mie mi-a dat premiul Luceafărul la acel festival și mi-a cerut poeme spre publicare.

Prudent, eram de acum un membru încercat al Cenaclului Universitas și mă temeam să mă compromit la revista lui Ungheanu-Silvestri, nu i-am dat pe loc. În București, am alergat la Ulici să-i cer sfatul. Pentru mine, în 1986, era limpede că regimul lui Ceaușescu se va sfîrși într-un fel sau altul, dar curînd, și faptele comise sub comunism vor fi cîntărite. Nu mă așteptam ca vinovații să scape atît de ușor, presupunem cu naivitate că alde Suzana Gâdea, Eugen Barbu et comp vor fi spînzurați fără judecată.

Laurențiu Ulici mi-a spus că Ion Gheorghe e un poet bun și să fiu bucuros că i-au plăcut poeziile mele. Să public în contextul premiului primit și atît. Așa a și fost. Ion Gheorghe mi-a publicat o jumătate de pagină, plătită foarte bine, și n-am mai călcat pe la Luceafărul pînă cînd, în 1989, după revoluție, Laurențiu Ulici a preluat conducerea revistei și i-a dat o orientare nouă.

Primele ședințe de „redacție” s-au ținut chiar la Ulici acasă, în Apolodor. Erau acolo Nicolae Prelipceanu, Marius Tupan, Elena Ștefoi și alții. De la primul număr din 1990, Ulici mi-a dat rubrica pe care o țin și azi: „Cărțile săptămînii”. Tot el a înființat o fundație, pentru că USR nu mai dădea bani neavînd de unde, pe care apoi a reînființat-o Marius Tupan. În freamătul anilor 90-91-92, Luceafărul s-a extins, a publicat suplimentul „Nouăzeci” - efemer din păcate - condus de Cristian Popescu, Cătălin Țîrlea și Ioan Es. Pop și pe cel de umor „Lucifer” coordonat de Marius Tupan. Colaboram des la toate împreună cu Dan Silviu Boerescu, cu care veneam la redacție de la revista noastră „Phoenix”. Redacția a fost întîi la Casa Monteoru, unde m-a prins cutemurul din mai 1990, apoi la Vernescu. Erau mai mereu acolo Nicolae Prelipceanu, Eugen Uricaru, Viorel Știrbu, Petre Stoica, Marius Tupan. Varujan Vosganian scria mai ales la Lucifer și apărea mai rar, ca parlamentar. Nu știu exact cînd, dar s-a alăturat și Dan Cristea, revenit în țară. Mergeam și alături, în clădirea ce va fi demolată a MICM, unde se făcea "Dreptatea" condusă de Petre Stoica, la care de asemeni scriam. Au mai lucrat pe la Luceafărul și Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu. Cam toți nouăzeciștii scriam acolo.

(va urma)