Autorul, prozator și critic, dar medic de profesie, cu un aer jucat de diletant superior, care nici nu a intrat în Uniunea Scriitorilor decît acum un an, a beneficiat de o ereditate și o ambianță a formării care ele singure pot hotărî un destin. Căci nu-i puțin lucru să te naști ca fiu al lui Tudor Vianu, să îți aprindă steaua din bradul de Crăciun Edgar Papu, să-l auzi cîntînd baritonal pe scara din dos pe Dan Barbilian, venit în vizită la ilustrul tată, să-l ai ca prietenul cel mai apropiat pe Matei Călinescu și așa mai departe.
Acestor premise excepționale li se adaugă o maximă inteligență și o puternică și fertilă sensibilitate ale lui Ion Vianu, mai evidente în volumul său memorialistic decît în opera anterioară. Nu cred că el își modifică trăirile complexe ale tinereții printr-o falsă memorie pentru că detaliile sînt prea precise. Ei bine, peste toate aceste fabuloase atuuri care îi vin „servite”, cade cortina de fier, după întoarcerea părinților în 1947 în țară, deși puteau rămîne dincolo de numita cortină, și apoi un regim care înăbușă aproape totul, cel puțin un deceniu și jumătate, cel în care Ion Vianu avea să își trăiască exact anii tinereții, de la 15 la 30.
Desigur rezistența lui Ion Vianu la presiunea lumii în care e obligat să trăiască și să se formeze este datorată tot mediului familial și de legături amicale, în primul rînd prezenței tatălui, evocat discret prin inițiala T. Reintegrarea lui Tudor Vianu (1955), indiferent de cît i-o fi „dezamăgit” pe unii care nu s-au putut pune în locul lui, pentru că nici n-aveau cum, e un gest firesc: avea să aleagă între laurii discutabili ai noii orînduiri, în care e clar că urma să-și încheie existența, și marginalizarea definitivă sau chiar ceva mai rău. Opțiunea lui a fost salvatoare pentru copii și le-a dat posibilitatea să își continue destul de feriți studiile și apoi cariera, pînă în 1977, anul emigrării în cazul lui Ion Vianu.
Multe planuri de interes se suprapun în acest „roman” al lui Ion Vianu. În primul rînd cel efectiv memorialistic. Autorul e un portretist de forță, are o memorie păstrătoare și harul evocării întîmplărilor semnificative, chiar aparent banale. Apoi e de notat refacerea contextului istoric în care s-au petrecut în lumea intelectuală mari și mici schimbări și cedări. Nu în ultimul rînd vine proza efectivă, stilul și epicul care justifică subtitlul de „roman” al mărturiei lui Ion Vianu. Peste toate apare o țesătură de interpretare a faptelor, dusă chiar în zona meditației filosofice, a aforismului, memorabilă fiind de pildă o viziune asupra morții justificată și de un interval cu dispariții dese în jurul pe-atunci tînărului autor. Toate acestea, expuse mai sus separat în scopul evidențieii lor, sînt în realitate topite într-un corp comun care este însuși textul volumului, ele își sînt parte una alteia, cu moleculele amestecate într-o sudură definitivă.
Tonul firesc, de conversație ușoară, face comunicarea cititorului cu textul naturală și plăcută. Ion Vianu pare că își amintește și redă simplu, fără niciun efort și fără emfază lucruri asupra cărora nici nu s-a mai gîndit pentru că le poartă în minte tot timpul. Calitățile lui intelectuale și literare apar ca neostentative și cu atît mai cuceritoare.
Astfel, Amor Intellectualis, poate fi și pentru alții o carte formativă sau o simplă delectare rafinată pe care e păcat să o ocolești.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu