marți, 12 aprilie 2011

Apararea are cuvîntul - Nicolae Breban

Acuzat că a făcut poliție politică, Nicolae Breban se apără (text mai jos).
Eu îl admir pentru anumite calități imposibil de negat pe Nicolae Breban și deplîng situația lui de acum. Orgolios cum este, se poate să fi greșit cu vorba împotriva unor confrați, către urechi (prea) ciulite. Nu a semnat nimic zice el și îl cred (spre diferență față de Ioan Groșan și alții care au semnat). Dincolo de acuzații și dezvinovățiri, N. Breban e la vîrsta cînd poate înțelege că există un alt judecător - imparțial - pentru noi toți, față de care deciziile CNSAS sau ale curții de apel sînt mai puțin decît un gram de praf. În fața lui, cu ce va veni? (H.G.)

Nicolae Breban:

La sfârşitul lunii Iunie l977, peste întreaga Românie aflată sub dictatura triumfalistă a lui Ceauşescu s-a abătut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenară a Comitetului Central al Partidului, în care – un caz unic într-o jumătate de secol de putere comunistă – era atacat grosolan un scriitor şi un roman: N. Breban şi Bunavestire. (Alături de Breban era numit ca „duşman” şi Paul Goma, şi în treacăt erau amintiţi şi I. Negoiţescu şi N. Manolescu, „complici ideologici”!) Atac imund, proferat cu spume la gură de Titus Popovici, preluat aidoma de întreaga presă de partid şi, în bună măsură, de cea literară din întreaga ţară. Şi încă o dată Breban şi întreaga sa literatură erau ţintuiţi la stâlpul infamiei, autorul era „încă o dată”, după 1972, scos din manualele şcolare şi bilblioteci, interzis de a fi citat şi menţionat în articole critice, pe scurt: aruncat încă o dată haitei publice de unde apar aproape totodeauna şacali şi coioţi murdari, literaţi sau nu, bucuroşi de a se arunca asupra „prăzii!”
După treizeci şi ceva de ani, în aceeaşi ţară doritoare de a fi tratată ca o comunitate naţională demnă şi democratică, mândră de data aceasta de a fi „de cealaltă parte”, membră NATO şi a Uniunii Europene, se întâmplă aproape acelaşi lucru: fără nici o decizie judiciară, fără ca autorul, acelaşi N. Breban, să fie informat şi ascultat, el este aruncat „haitei jurnalistice” naţionale care titrează iute, grăbită şi cam grosolan după părerea noastră, că „Breban a fost colaborator al securităţii”. Fără nici o îndoială, fără nici o probă reală, materială sau de mărturie oculară, după câteva discuţii telefonice cu un general de securitate, în care se aduce vorba despre unii dizidenţi, Goma şi Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Liberă, Monica Lovinescu. Din nou întreaga presă naţională liberă se revarsă zgomotos şi abundent asupra scriitorului şi asupra operei sale, fără să ţină în nici un fel seama că se pune în discuţie mai mult decât persoana unui creator de prima mărime şi opera sa, voluminoasă, care, orice s-ar spune, a creat o nouă viziune a romanului românesc, dar se incriminează însăşi capacitatea spritului creator naţional apt de a se apăra şi de a crea valoare în momente de mare şi teribilă criză politică şi istorcă. Nemaivorbind de faptul că întregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea şi suportul său psihic sunt terfelite în văzul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzaţii şi într-o „nouă lume” în care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fără drept de apel şi în care valoare a devenit pur şi simplu „ceea ce se vinde”!
„A fost colaborator” se titrează categoric pe paginile multor ziare şi în titlurile multor Agenţii de „informaţii”, după „surse de la CNSAS”, fără să-i treacă nimănui prin cap că o ştire, de oriunde ar veni, trebuie verificată şi că unele „mari cotidiene”, cu pretenţii de veracitate şi pestigiu ar trebui să proceadă la propriile lor anchete. (E adevărat că, fiind în Spania, în această iarnă, unde o însoţesc, ca de fiecare dată, pe soţia mea, Cristina, care suferă de o boală gravă auto-imună, sclerodermie, şi trebuie să fugă în fiecare an de frigul din Europa centrală, am primit câteva telefoane de la unele ziare şi agenţii de informaţie care au reprodus cam ce am spus eu, în fugă!)
Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui '72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică din „funcţiile” mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcţie pur onorifică, fără retribuţie bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic faţă de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relaţii internaţionale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în ţară, în anul '72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriaţi de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinţilor mei!)
Cine citeşte azi acel, succint şi deja „celebru”, dialog al meu cu generalul de securitate Pleţiţă, poate că are impresia că stăteam la taclale relaxaţi la telefon sau la o cafea, cum s-ar întâmpla azi, în libertate socială, un dialog între un scriitor de vârf şi un poliţist. Ei bine, nu era deloc aşa: eram, în ce priveşte „reaţia” mea cu acest general, după două penibile anchete de securitate, care au durat ore întregi, Pleşiţă aflându-se în fruntea unei comisii de colonei, în clădirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de neliniştea „organelor” în legătură cu soarta mansucrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce conţinea circa 2000 de observaţii ale cenzurii!) şi care era, după vreo trei ani de aşteptare, refuzat de două edituri bucureştene: Cartea Românească, director Marin Preda, şi Eminescu”, director V. Râpeanu – despre care „tovarăşii” aveau „informaţii” că l-am trimis în Suedia. Manuscris confiscat la graniţă, pe bancheta maşinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; şi, a doua oară, o altă anchetă iscată de „informaţia” reală, e drept, ca aş fi trimis acelaşi manucris prin „cineva”, tot în Suedia. După prima anchetă, umilitoare şi extrem de incisivă a sus-numiţilor colonei – era prezent şi colonelul, viitorul general, Tăbăcaru, mai trăieşte oare? – mi s-a înapoiat, cu scuze, mansucrisul vouminos al romanului, cu rugămintea să explic pe o singură coală de hârtie „motivele” pentru care l-am încredinţat unui editor străin. (?!) Şi, repet a suta oară: această explicaţie sau declaraţie, cum vreţi s-o numiţi – în care declaram că sunt proprietarul acestui text şi l-am dat doar spre consultare unui editor prieten – este singura foaie scrisă de mâna mea, „olografă”, pe care eu, autorul şi omul care sunt, a încredinţat-o vreodată securităţii comuniste în lungile şi furtunoasele decenii pe care le-am trăit, eu, scriitorii şi artiştii români, ca şi întreaga suflare românească.

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt, pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, sciitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea, despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică un roman, după ce, în prezenţa noastră, a telefonat la o editură unde era oprită o traducere a scriitorului, din Faulkner parcă, şi care a apărut a doua zi, înlesnindu-i traiul scriitorului care în vremea aceea vieţuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! În acelaşi moment, de faţă cu Goma, mie tov. Burtică mi-a promis că mi se va publica romanulBunavestire, anulându-se sutele de obiecţii ale cenzurii, iar lui Goma i-a făcut aceeaşi promisiune, de a-i publica o carte – Goma, de fapt, s-a şi prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman – cu condiţia, însă, să nu-l mai atace direct pe şeful statului. Dar Goma, după câteva săptâmâni, a dat din nou interviuri critice unor jurnalişti străini, menţionându-l pe Ceauşescu, iar Burtică şi-a retras promisiunea făcută lui. Faţă de mine, însă, el s-a ţinut de cuvânt, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editură din Iaşi; şi a şi plătit pentru aceasta – ca şi pentru alte insubordonări probabil! – a fost exclus din aparatul CC, curând după aceasta!
Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu... nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!
Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că... s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?! Oare, după două decenii de la revoluţie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a „informa”? Să fie oare visata şi presupusa democraţie şi demnitate a persoanei pe solul nostru românesc încă deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un „blestem” al istoriei şi al fiinţei noastre, urme ale fanarioţilor şi ale aşa-zisului comunism?
Nu – omul şi autorul – cetăţeanul care sunt nu cred într-un asemenea „blestem” şi, ca şi în ultimele mele texte, în nici un fel de fatalitate care ar apăsa asupra noastră. Şi pentru acest lucru, nu sunt din cale afară de indignat de ce mi se pune, grăbit şi cam grosolan, fără dovezi, în cârcă, încercat după cum se ştie şi „alte dăţi” cu samavolnicii ale puterii. E adevărat că mă simt ispitit să-i chem eu în faţa instanţei judiciare pe aceşti „domni necunsocuţi” (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a întins şi el o mână?) să explice public ce i-a împins, la sfârşitul carierei mele, să mă aştepte la venirea în ţară, încă o dată, cu aceste „flori otrăvite”, cu aceste „flori ale răului”! Ce câştigă domniile lor, după ce i-au murdărit şi calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau pe cărturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, închis şi umilit un deceniu şi jumătate de românii stalinişti? Ca şi, recent, pe candidul poet şi trubadur moldovean Cezar Ivănescu, care a vrut să se lege „încă o dată” cu lanţuri în clădirea Uniunii Scriitorilor, după ce întreaga lui creaţie şi poezie fuseseră ani lungi legată cu lanţuri de o putere politică!
Da, aş fi ispitit să cer să mi se explice şi mie ce câştigă aceşti domni sau cei care i-au incitat la „această faptă”, care, e drept, în primul ceas, m-a făcut să râd! Ce „câştigă” ei, dar şi noi, atunci când umilim şi terfelim în ochii mulţimii, numele sacre ale creatorilor de valori, într-un moment în care aspirăm să ieşim încă o dată, după decenii lungi de suferinţă, în lume, recâştigându-ne, cum se spune, dreptul la stimă şi recunoaştere a statelor vecine, europene!

Acelaşi, dintotdeauna, senin în spirit,

Nicolae BREBAN

7 comentarii:

  1. Acuzatia de turnatorie pusa pe fruntea lui Breban este o mare aiureala. Omul era redactor-sef la Romania Literara, era in Comitetul Central. Nici ultimul membru de partid de la ferma de vaci de la Ciorogarla nu putea turna. Dar megalomanul Breban!... Si, pe urma, omul e chiar sincer, el spune in ce imprejurari a aparut Bunavestire, nu se rusineaza sa spuna ca a intervenit Burtica. Am fost la lansarea romanului la Iasi, unde au vorbit Nicolae Manolescu (a spus, printre altele, ca Grobei este cel mai puternic personaj literar din proza contemporana, dupa Ilie Moromete) si Nichita Stanescu. Cine a urmarit viata literara din acea vreme, mai stie ca s-au scris vreo trei-patru cronici elogioase despre roman, pana la plenara CC in care Titus Popovici l-a facut praf pe Breban, apoi au inceput sa curga cronicile negative, in chiar aceleasi reviste. Nicolae Manolescu a scris una elogioasa, in termenii de la lansare, apoi - la numai cateva saptamani - s-a scris una pe dos, parca semnata Mircea Iorgulescu (scuze daca memoria ma inseala!). La fel s-a intamplat la Convorbiri literare. Cum sa toarne un fost membru CC si un fost redactor-sef de la Romania literara? Cine mai stie ce insemna un redactor-sef de pe vremea aia. E-he! Era un Dumnezeu. Nici Ceausescu nu indraznea sa-i sugereze sa-si toarne colegii. E o facatura. Nu-l iubesc pe Breban, i-am citit romanele de pana in 89, am rezerve in ce priveste stilul, dar ramane un prozator de mare forta si a-l pune la stalpul infamiei acum mi se pare o ordinarie.

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Augustin
    Subscriu la argumentele dvs. mai puțin ideea care nu are legătură cu N. Breban că „nici ultimul membru de partid nu putea turna”. Ba putea și pe mine m-au turnat unii colegi membri PCR. Faptul de a vorbi de rău, de a desconsidera etc. unii scriitori e în firea (aproape) oricărui scriitor din păcate și cu atît mai mult a lui N. Breban care a declarat odată, prin 2005 - regretabil- că 80% dintre membrii USR sînt impostori. La acea oră era chiar vicepreședintele „impostorilor”. Problema e că una e să-ți exprimi rezerva față de colegi la USR sau pe o terasă (cum facem cu toții, și în regim de libertate) și alta s-o spui lui Pleșiță la telefon. Dl. Breban a fost imprudent și nedelicat, zic eu, dar nu turnător (dacă nu i se scoate la vedere un eventual angajament față de Secu).

    RăspundețiȘtergere
  3. Să fiu mandarin dacă îmi face plăcere ceea ce tot citesc zilele astea despre scriitori şi de la scriitori! Şi doar nu mi se întâmplă pentru prima dată. Nu accept lapidările, nu pot, nu e o reacţie voluntară, e un sentiment ce-mi vine de undeva, din subconştient, şi nu de azi, de ieri. Nu pot uita perioada anilor cincizeci.

    Ca peregrin prin lumea literelor nu voi să judec, n-am cum, pot spune doar că îmi place cutărică sau cutare lucru, sau nu îmi place cutărescu. Atât. Îi las pe alţii, dacă vor să o facă. Nu vreau să le adun pietre cu care să arunce, dar nici nu le fur grămezile celor care şi le-au pregătit. Însă înainte de a da, care cu mâna, care cu bombardeaua, ca unul care am trăit acele vremuri, ca unul care şi pe vremea aceea citea cât putea de mult, simt nevoia de a puncta, inginereşte, câte ceva, unele sunt gândurile mele, alte sunt simple amănunte, e adevărat, lucruri arhiştiute, dar fără de care nu se poate scrie istoria acelor vremi.

    1. Eu, unul, nu cred că istoria literaturii române de la George Călinescu încoace a fost scrisă de Securitate. Că aceasta a influenţat-o, da, în rău, însă nu voi să cred că ofiţerii de securitate erau critici literari, că erau făcători de literatură, adicătelea erau apostolii literaturii române iar extrasele din scrierile lor sunt literă de Evanghelie, Doamne iartă-mă, Ilie Merce era un Marcu şi Pleşiţă era Ioan, care nu mai spune că la început a fost Cuvântul, la început a fost nota informativă;

    2. Există un adevăr ocultat cu bună ştiinţă: Partidul era puterea iar Securitatea era braţul înarmat al partidului. De prin şaptezeci şi – n-are rost să caut numărul hotărârii şi data exactă, pot fi găsite pe net – securiştilor li se înterzisese ca să-i mai pună pe membrii de partid să mai semneze angajamente sau să-şi mai semneze informările. Toată gargara cu „a semnat sau n-a semnat... a scris cu mânuţa sa, n-a scris”... nu are niciun fel de relevanţă;

    3. Toţi şefii şi şefuleţii, toţi cei care aveau o funcţie de conducere pentru care primeau indemnizaţie de conducere, membri de partid (un şef nu putea fi şef făra a fi în PCR), bineînţeles, aveau în fişa postului colaborarea cu ofiţerul de obiectiv. Cu care discuta, şi discuta – cineva îmi spunea că erau cele mai obositoare discuţii, se sărea de la una la alta, iar cel în cauză trebuia să fie foarte încordat pentru ca să nu scape ceva care s-ar putea folosi împotriva altcuiva – însă nu faptul că discuta era condamnabil, problema era cât de deştept putea fi ca să nu-i scape lucruri pe care ofiţerul nu le ştia sau dacă le ştia nu avea confirmarea din o a doua sursă, scăparea, cu ghilimele sau fără, era condamnabilă;

    4. Ultima. Ce m-a frapat întotdeauna a fost faptul că Nomenklatura era conştientă că puterea ei nu putea să dăinuie la infinit, frica de „moşnegii” din partidele istorice a dus la urmărirea asiduă a acestora, la urmărirea tuturor posibililor adversari, conştientizarea venirii zilelor de după a dus la ştergerea din vreme a urmelor din documente – n-au fost atât de dăştepţi să şteargă tot, sau nu toţi au vrut să o facă – coafarea hârtiilor din dosarele celor cu adevărat consideraţi periculoşi.

    În scriitorime – părerea mea, nu vreau să jignesc pe nimeni – e ca la vecinele de bloc. Se întâlnesc două cumetre – pupături, o cafea, prăjiturele, mu-mu-mu, ce frumos îţi stă rochia asta! – după care fiecare pleacă la o altă vecină unde se vaită – of, Doamne, ce durere de cap am! – cât a suferit mai înainte pentru că nu a putut să scape de nesuferita aia de Popeasca, Ioneasca, cu rochia ei de paţachină care îi venea ca o pânză veche de cort aruncată pe o glugă de coceni.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Bordelezu
    De acord, cred că ați rezumat corect tot ce era de rezumat. Și să nu uităm că au trecut 22 de ani cu ticăloșiile lor, nu mult mai mici. Ar fi interesant - și pentru unii mai periculos - să judecăm scăderile omenești (să nu le zic ticăloșii) din acești ultimi 22 de ani. Or fi mai puține și mai neînsemnate?

    RăspundețiȘtergere
  5. Încă o chestiune. Unii intelectuali (și printre ei scriitori) fac parte ACUM din serviciile secrete ale statului și, desigur, „informează”. Adică toarnă. Sau sînt agenți de influență. La o eventuală schimbare de regim, ei vor fi desigur deconspirați și acuzați că au turnat, deși acum o fac în „onorabilitate” în cadrul structurilor legal constituite. Și o vom lua de la capăt mereu.

    Nu mi se pare mare diferență (moral vorbind, consecințele pentru victime diferă însă) între a turna într-un regim criminal și într-unul proclamat democratic.

    RăspundețiȘtergere
  6. Societatea, in ansamblul ei nu a putut, nu a rezistat a trai decat prin barfa, prin delatiune, prin nerecunoasterea unor valori punand altele pe locuri nemeritate. Discutand la rece este foarte usor sa punem degetul pe cei vinovati. Nu am fost acolo si noua nu ni s-a intampat nimic. Ce usor este sa condamni! Numai intr-o ora de tortura si teroare spui şi ce ceea nu ai facut vreodata. Haideti sa nu ne manifestam toti mari disidenti cand inca nu stim ce inseamna aceasta. Sa respectăm istoria aşa cum a fost scrisă.Ne este silă de omul fals, dar haide sa nu îi dăm oumlui care a suferit imposibilitatea întelegerii noastre.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu mi se pare fair sa lansezi asemenea grave acuzatii - de ce nu am preferat sa asteptam decizia curtii de apel si apoi sa "facem cunoscute" starile de fapt? tare ne mai cade bine birfa!!! fara sa luam in calcul "pierderile" ... coste oricat ... un tip de juisare, de bucurie a pagubei ! Tipul de bucurie al ratatilor. Mai mare jalea!

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog