joi, 14 aprilie 2011

Cărți (ca și) noi! Eugen Suciu - Bucuria anonimatului, Editura Semne * * *




Într-o carte-obiect de lux, cu ilustrații fotografice reproducînd din diferite unghiuri o sculptură de Mircia Dumitrescu și cu un CD anexat (textul în lectura autorului), Eugen Suciu își retipărește volumul de debut apărut în condiții paupere pînă la mizerie în „colecția de debut” a Editurii Albatros în anul 1979, colecția care –așa cum era - a lansat în vremuri grele autori precum Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vișniec, Dumitru Chioaru, Aurel Pantea. Optzecistul „clasic” Eugen Suciu este un poet discret, părînd că își trăiește efectiv în umbră „bucuria anonimatului”. Prezența lui în „Istoria critică...” a lui Nicolae Manolescu a fost primită cu unele surîsuri superioare, ironice sau invidioase, lăsînd să se înțeleagă că ea, prezența, ar fi conjuncturală.
Recitind însă fără părtinire debutul lui Eugen Suciu, acum cînd artificiile unor colegi de generație mai vizibili s-au stins și șampania post-modernismului incipient și spectaculos și-a consumat efervescența, găsim în el poeme rezistente la timp tocmai pentru că ele nu mizează pe forța unui val ridicat de un cutremur momentan.
Eugen Suciu al anului 1979 apare azi mai aproape de modernismul șaizecist și, paradoxal, de poeții mult ulteriori experienței optzeciste care, vezi bine, au învățat din lecțiile tuturor promoțiilor. El este cel mai mazilescian dintre congenerii săi și cel mai reflexiv, fiind de asemeni, ca și Ion Stratan, un vizionar în sensul lui Nichita Stănescu, de a cărui experiență profită și la care se raportează, chiar dacă uneori polemic.
De multe ori am vrut, simplificînd desigur pentru a fi operant, să-i împart pe optzeciști în „dimovieni” (Cărtărescu, Coșovei, Iaru, Mușina, Vișniec) și „stănescieni” (Stoiciu, Mureșan, Danilov, Stratan și, iată, Eugen Suciu). N-am făcut-o pentru că aproximația este prea mare. Putem vorbi însă în cazul lui Suciu de o fibră vizionară care îl ferește de caducitate ca și de un suprarealism „scăzut” ca la Virgil Mazilescu, acesta dîndu-i o stranietate ce ține treaz interesul: „însă cît timp ei sparg pietre/ cu ecoul lor tentacular/ și sînt de nedespărțit/ și cu buzele în flăcări// mai lacomă va fi crăpătura/în plîndul celor/ ce nu știu să șoptească”. Dincolo de asemenea repere care ajută situarea, Eugen Suciu are un discurs original ce se materializează mai ales prin fragmentul autonom memorabil, apoftegmatic, compact și esențial în sine: „aceeași muzică stearpă/ leagă între ele stelele/ și naște vegetația perfectă a legilor”.
Poezia lui Eugen Suciu era/este reținută și simultan orgolioasă. Emisia se face prin enunțuri definitive, conceptuale, refuzînd scenariile prozastice și relaxările, ondulările baroce: „îmi amintesc trupul tău – o nesfîrșire a unei blînde rușini” sau „ca un bal al cuvintelor/ acea nostalgie a sîngelui/ pentru o mereu nelămurită plecare” (poemul „anamorfoză” dedicat chiar lui Virgil Mazilescu).
În perspectiva anilor scurși de la debut, textele lui Eugen Suciu ne apar de o uimitoare actualitate iar din perspectiva cititorului de acum ele sînt efectiv poezie de valoare și numai asta contează.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog