Kitsch-ul de pe copertă

O formă de kitsch editorial care trebuie combătută cu putere este plasarea pe copertă a unor ilustrații „cu apropos” reprezentînd mari opere plastice, binecunoscute pînă la tocire. La noi zeci de cărți de la romane și culegeri de poeme la cărți de bucate au pe copertă cîteva, puține, tablouri celebre și prin asta coperta devine kitsch. În top: Turnul Babel de Brueghel, cîteva Dali celebre, „Strigătul” de Munch, ”Geneza” de Michelangelo (aia cu deștul divin spre Adam), vreo două Picasso, Magritte cele mai fumate. Am pățit-o si eu cu un editor care mi-a pus un Magritte care mai apare pe vreo 234 de coperți. O dată am comis-o singur, punînd pe „Căderea Bastiliei”, dar deliberat, ca mistificarea să fie totală, „moartea lui Marat” de David, ultracunoscut. Însă pe formatul copertei ilustrația e prevăzută la mărimea unui timbru, nu e deloc ostentativă, cred. Oricum - atenție! Evident că mai rea e compunerea unor kitsch-uri „originale” ale ilustratorilor cu îngerași, fecioare despletite, tei scuturîndu-se în lacuri, lună sub lotcă sau invers etc., mai ales pe coperți poetice.

Obiceiuri proaste. Un apel din inimă

De multe ori am constatat cu durere că oamenii cei mai eleganți și sensibili, mai educați și cultivați au momentele lor de kitsch, de „țopenie”. De cînd am făcut această observație, caut să mă cenzurez cu strictețe pentru că sînt la fel de expus ca oricare să cad în păcat. Ani de zile, în copilăre, vara, locuiam la Mangalia la un profesor care închiria camere turiștilor. Era un tip inteligent și de bun gust, dotat cu fină ironie. Dar, în camera în care stăteam, peretele era decorat cu o carpetă înfățișînd „Răpirea din Serai”. Puști fiind, n-am îndrăznit niciodată să-l întreb de ce. Acum presupun că era gustul nevestei lui și omul nu voia ceartă în casă pe motive estetice.

Mi se întîmplă uneori să citesc versuri care nu sînt rele sau sînt chiar bune pe care autorii (dar mai ales autoarele), le „centrează”. Acest procedeu, de neconceput pe vremea tiparului cu plumb, e acum la îndemînă. Nu este culmea kitsch-ului (aceea este să folosești într-o carte tipărită, pentru versuri, un font de tip „script” înflorit) dar e aproape de ea. În afara caligramelor tip Apollinaire (sau, mai nou, Romulus Bucur) orice dispunere „originală” a textului este o ostentație care frizează mîrlănia. Ca și cum, ricana G. Călinescu, cineva i-ar fi spus „ce frumos scrii” referindu-se la caligrafie. Un bun prieten, poet, spunea că nimic nu-l ofensează mai mult decît întrebarea „tu scrii poezii?” în locul celei firești: „tu scrii poezie?”. Îl înțeleg perfect.

În cosecință fac un apel patetic, măcar la cei care intră pe acest blog – ceea ce e o dovadă de inteligență – să înțeleagă faptul că poezia e o luptă cu sensul, nu cu paginația. Și să renunțe – dacă o mai fac – la centrarea versurilor, îndemnîndu-i și pe alții s-o abandoneze. Așa cum într-o casă, oricît de primitoare, prezența unui pește din sticlă pe televizor te stingherește și te face să te simți inconfortabil, lectura unor versuri, fie și geniale, dispuse „centrat” oripilează și jignește.

Cărți noi! Gabriela Adameșteanu - Provizorat, Ed. Polirom * * * *

Cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu poartă numele discret și ambiguu „Provizorat” (Editura Polirom). Cred că merita unul mult mai spectaculos. Este o operă masivă și complexă care scanează întreaga perioadă a dictaturii comuniste din România reflectată prin existența și mai ales prin legătura adulteră a unei femei Letiția Arcan (Lety) cu Sorin Olaru. Totul se întîmplă în anii de strîngere a șurubului dictaturii ceaușiste. Letiția e măritată cu insipidul Petru Arcan (nume emblemă?) care-i reproșează întîrzierile în promovare pentru că dosarul familiei Letiției, născută Branea, e plin de pete. Sorin și Letiția lucrează în sistemul editorial, în Clădire. „Clădirea” este un personaj important al romanului – este clar că este numele dat Casei Scânteii – în care coexistă publicațiile și editurile cenzurate cu însăși cenzura și ministerul acesteia (zis „Consiliul Culturii și Educației Socialiste”).
Clădirea este asemeni unei colonii de corali fiind și un topos mineral dar și un mediu viu: o biosferă constituită din mii de oameni care o construiesc conceptual prin existența lor și o și locuiesc. Clădirea este simbolul însuși al comunismului: o fațadă pietrificată, implacabilă, o cetate locuită de o populație stratificată și dornică să urce pe nivelul superior, dar și un mușuroi colcăitor de abjecție, bîrfe, false prietenii, pînde reciproce și inevitabilă sexualitate.
Letiția și Sorin sînt niște posibile personalități accentuate, Letiția e chiar scriitoare și ține și un jurnal, dar nu sînt mai puțin și doi dintre viermii coloniei din „Clădirea” care îi uniformizează și reduce la condiția de membri indistincți ai unei populații. Dragostea lor însăși e marcată de mizerie și disconfort: se întîlnesc scurt și pe furiș în garsoniera unui anume Florinel, conferențiar pus pe parvenire politică, dar înțelegător cu prietenul său Sorin căruia îi oferă camera. Își permit rar plăceri mărunte precum țigări străine sau mezeluri mai bune decît media comerțului socialist. Dansează numai cînd vecinul locuinței lui Florinel pune muzică. În public și mai ales în Clădire se poartă distant unul cu altul, prudența e obligatorie. Totul se petrece cam ca în Orwell, în ”1984”.
Prin incursiunile în trecutul – uneori și în viitorul - personajelor, prin comentariile lor, mai ales ale lui Sorin care pune o anumită pasiune în discutarea actualității politice romanul oferă cu subtilitate și dărnicie o imagine a istorie „mari”, fundalul pentru agitația larvară a unui număr enorm de personaje secundare dintre care protagoniștii caută să se smulgă prin iubire. Prin trecutul lui Sorin (înfiat și rebotezat, inițial fiu al unei legionare fanatice) acțiunea ajunge la rebeliunea legionară și regimul lui Antonescu. Într-un fel, influența evenimentelor istoriei și politicii (aici „linia partidului”) asupra personajelor este reflectată precum în ”Delirul” sau ”Cel mai iubit...” ale lui Marin Preda, dar cu mult mai multă finețe.
Ceea ce dă consistență textului este, dincolo de complexitatea situațiilor și personajelor, stilul excelent al Gabrielei Adameșteanu, simțul ei ieșit din comun al observației detaliilor și arta replicii și monologului. Prozatoarea este mai ales o maestră a monologului vorbit sau interior pe care le dezvoltă personaje de extracție socială foarte diferită, dar cărora ea reușește să li se substituie magistral în acest roman ca și în capodopera ei „Dimineață pierdută”. Nu e ușor de evaluat de altfel dacă „Provizorat” nu va lua, în opera Gabrielei Adameșteanu, locul de frunte al memorabilei „Dimineți...” din 1984.

Cîte ore muncește un prof?

Aflați dintr-un articol foarte obiectiv de pe blogul Diacritica. Ar mai fi de adăugat orele de evaluare (lecturi și corecturi de lucrări) ca și cele de documentare (documentare propriu-zisă în bibliotecă și pe net) plus compunerile/rezolvările de probleme, redactarea de subiecte personalizate etc. Dacă vrei să faci meseria cum trebuie.

Întîlnire ANUC - Guvern

La linkul din această postare puteți citi, pe situl Uniunii Scriitorilor, comunicatul ANUC privind întîlnirea acestei asociații cu premierul României în legătură cu modul de susținere a culturii de către statul român în perioada următoare. Promisiunile avansate de guvernanți constituie un succes important al uniunilor de creatori și dau speranțe artiștilor pentru un sprijin mai important al statului către aceste uniuni.

Se caută un scriitor român pentru o rezidență de literatură la Tescani! www.artistnest.ro

Redau pentru cei interesați un comunicat ce pare interesant primit din partea Asociației organizatoare (lipsa semnelor diacritice se datorează autorilor).

In continuarea rezidentelor de literatura de la Tescani, Muzeul National “George Enescu”, sectia Dumitru si Alice Rosetti Tescanu – George Enescu si Asociatia „ArtistNe(s)t” lanseaza o noua rezidența ArtistNe(s)t pentru scriitorii romani.
Rezidenta de literatura se va derula la Tescani in perioada 10 octombrie – 10 noiembrie. Se ofera cazare si masa timp de o luna, o bursa de criza in valoare de 1000 lei, spatiu pentru creatie, acces gratuit la internet si un excelent cadru in mijlocul naturii. Cei interesati sa beneficieze de aceasta oportunitate sunt rugati sa trimita un dosar de candidatura care trebuie sa contina o scrisoare de intentie, o biografie artistica si o scurta descriere a proiectului literar ce urmeaza a fi dezvoltat la Tescani. Rezidenta de literatura este realizata cu sprijinul financiar oferit de de Programul Cultural Elvetian in Romania.

Selectia scriitorilor va fi realizată de un board artistic format din Laura Manolache (director Muzeul National G.Enescu), Gabriela Ilas (coordonatorul programului de rezidente ArtistNe(s)t de la Tescani), scriitorul Vasile Ernu si Cosmin Manolescu, directorul asociatiei ArtistNe(s)t. Dosarele de candidatură trebuie trimise electronic la adresele de e-mail artistnest@gabrielatudor.ro si tescani2001@yahoo.com, până cel tarziu la data de 10 septembrie 2010. Rezultatele vor fi facute publice la mijlocul lunii septembrie. Pentru mai multe informații vă rugăm să luați legătura cu dna. Gabriela Ilaș, coordonator ArtistNe(s)t, adresă e-mail: tescani2001@yahoo.com.

Programul de rezidente ArtistNe(s)t a fost fondat de Gabriela Tudor si Programul Cultural Elvetian in Romania in 2006. Mai multe informatii despre rezidentele ArtistNe(s)t de la Tescani gasiti pe site-ul www.artistnest.ro.

România, dublu laureată Europeană!

Reproduc cu bucurie, în calitate de membru al SRSFF comunicatul de mai jos primit de la dl. Dănuț Ungureanu, cunoscut autor de SF și membru al conducerii SRSFF.

O ştire excelentă! Anul acesta, la congresul european de science fiction şi fantasy, Eurocon 2010, care s-a desfăşurat la Český Těšín, Cehia / Cieszyn, Polonia, România a câştigat două
premii importante:

Premiul de încurajare pentru autor tânăr i-a fost atribuit Lucianei Brânduşa Grosu,
nominalizată de către Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy.

Premiul pentru cea mai bună revistă/website a fost atribuit site-ului www.srsff.ro, al societăţii deja menţioinate mai sus, site nominalizat de către Marea Britanie.

A fost o seară magnifică pentru delegaţia României. Cele două premii obţinute dovedesc faptul că fandomul românesc are potenţial şi se află în acest moment într-o ascensiune evidentă. Iar acest lucru a fost posibil datorită tuturor iubitorilor de science fiction din România.

Au participat peste 1500 de fani, polonezi, cehi şi slovaci, dar şi din Ucraina, Rusia, ţările baltice, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Serbia, Bulgaria şi vest-europeni (Marea Britanie, Irlanda, Germania, Austria, Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Spania şi Scandinavia). Delagaţia României a fost compusă din Marian Truţă, Ileana Buşac, George Lazăr, Viorel Pîrligras, Alexandru Maniu şi Dinu Buceceanu.

Mai multe detalii, precum şi numeroase imagini de la faţa locului, pe proaspăt premiatul www.srsff.ro

Să mai și gătim, să mai și mîncăm

Nu am timp să dedic postări artei culinare, care mă pasionează. Vă recomand de aceea călduros interviul Luciei Verona și rețetele ei. Citiți și savurați

Impostorii agramați și editorii cu avere

Florin Mitel Vin După tine Balaure sau Teoria Alienarii, Editura Semne :( :( :(

Degradarea culturală evidentă este vizibilă și prin publicarea, fără un minim de responsabilitate a unor asemenea producții sinistre ale unor indivizi lipsiți nu numai de talent dar și de un minim respect față de public. Desigur, cele cîteva zeci de exemplare, de cîte 48 de pagini, dintre care ultimele două sînt albe pentru a completa coala pe care le poate publica un asemnea „poet” nu reprezintă o sursă prea serioasă de poluare pentru că nu pot avea nici difuzare nici impact. Totuși, este impardonabil să lași asemenea maculatură să poarte copertă ISBN și CIP ca o carte adevărată. În afară de virgula din titlu, ceea ce lipsește volumului sînt ... semnele diacritice. Stupefiant dar adevărat! O editură cu producție mare și o anumită notorietate (cunoscută ce-i drept pentru că publică pe banii autorilor orice, dar avînd anumite pretenții, pentru că a tipărit și cărți adevărate) a ajuns să-și pună sigla deasupra unui volum în care textele sînt lipsite de aceste semne ce definesc limba română. Culmea: nu toate poemele sînt fără diacritice. Majoritatea. Cum a avut chef autorul. Că de redactare nu poate fi vorba. Ce mai are volumul? O sumedenie de greșeli de ortografie pentru care un elev de clasa a patra ar trebui să rămînă repetent și o totală lipsă, nu de har poetic, acesta iese din discuție, ci de minimală coerență. Redau un fragment cu toată lipsa lui de sens, de diacritice și cu greșelile de punctuație originale: „Undeva în lumea asta,/ Se nastea din mit speranta./ Si pleca pe cai de vis,/ Erea (sic!) cutezanta.../ Se lovea de nemiloasa/ Umbra a tacerii/ O pasea (sic!) cu napasare/ Venea cutezanta”. La final mai apare un „Erea” ca să nu avem niciun dubiu despre cunoștințele de gramatică ale „poetului”. Încă patru versuri care să ne convingă de faptul că, inclusiv în lumea editorială, totul e posibil și nu mai există pic de rușine: „Nascuta din nevoia multimilor/ De a se lasa seduse/ Pe treapta de putere/ Administratia ajunse”.
Autorul e un analfabet sărac cu duhul. Dar pe seama lui și a altora ca el, editorul (binecunoscut și al cărui nume nici nu vreau să-l scriu) a dobîndit averi considerabile tipărind asemenea pachete de agramatisme ordinare, înzestrate triumfal cu copertă color, CIP, ISBN.

P.S. Știu că unii vor sări imediat în apărarea lui! Ne miră primatul imposturii, dar cînd cineva o denunță e luat la înjurăruri. Mi s-a mai întîmplat. Hai, începeți!

Remember Virgil Mazilescu

La 10 august s-au împlinit 26 de ani de la moartea lui Virgil Mazilescu (11 aprilie 1942, Corabia, județul Olt —10 august 1984, București) , unul dintre cei mai originali poeți ai perioadei postbelice, cu influență esențială asupra liricii generațiilor 80 și 90.

Virgil Mazilescu

vei auzi din nou: fii inima mea

vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar niște canale
care din obisnuință nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele

o piele febril descheiată
încă om
mîine poimîine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frățesc: și mai mic uriaș inima și
așadar așadar devii a doua mea inimă
apropie-te

la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvînt
vei părăsi la noapte orasul
și absența ta: o cicatrice pe un perete de aer
micșorîndu-se din ce în ce

Apocalips II. Dărîmarea școlilor

Versurile sînt cunoscute:
„A venit vacanța/ Cu trenul din Franța (?):
Dărîmarea școlilor,/ Moartea profesorilor.”
Acum trebuie puțin modificate: „A trecut vacanța...”
Odată cu începerea noului an școlar și universitar care e aproape, de fapt pentru cadre didactice anul începe la 1 septembrie, învățămîntul va cunoaște momente echivalente cu „dărîmarea școlilor – moartea profesorilor”. Multe școli sînt ruinate la propriu. La figurat vor fi toate. Abandonul școlar și universitar se vor întinde ca rîia. Motivele: scăderea veniturilor părinților, scăderea posibilității studenților de a avea de lucru, reducerea salariilor corpului didactic, neplata sau impozitarea excesivă a activităților din afara normei și evadarea lui spre alte profesiuni, scăderea importanței studiilor și șomajul intelectual, scăderea drastică a prestigiului intelectualilor în societate. Nu chiar în ultimul rînd: „groapa demografică” din primul deceniu al secolului XXI, persoanele care au 10-20 de ani sînt numeric puține în raport cu alte categorii de vîrstă.
Ar fi o greșeală să considerăm acest moment o consecință doar a crizei din ultimele 20 de luni. Dezinteresul cu care guvernările dar și societatea au privit învățămîntul și formarea intelectuală, culminînd cu disprețul față de intelectuali au rădăcini începînd cu 15 iunie 1990 – dată de referință în atitudinea puterii față de studenți și intelectuali. Restul a fost o amplificare continuă escaladată în ultimul timp și ajutată de promovarea imaginii „analfabetului de succes”. Inclusiv cu nostalgia după analfabetul Ceaușescu sub care mulți (unii care nici n-au trăit epoca) afirmă iresponsabil că „era mai bine”. Desigur colapsul învățămîntului va determina moartea profesorilor: 1. individual, de foame, 2. colectiv – dispariția profesiunii din lipsă de obiect.
Ecuația e simplă: segmentele de populație care ar fi interesate să susțină formarea intelectuală a odraslelor sînt prea sărace. Cele cu bani nu sînt interesate în asta, avînd exemplul personal: reușita socială fără studii sau cu studii cumpărate en-gros. Cu această concluzie să așteptăm momentul 1 septembrie 2010 pe care îl pregătim cu zel de 20 de ani.

1924. Sinaia. Trecute vieti... de personaje

Printr-un calcul simplu am ajuns la concluzia că în vara anului 1924, anul Jocurilor Olimpice de la Paris, la cazinoul din Sinaia, se puteau întîlni doctorul Felix Sima, în vîrstă de vreo 34 de ani, Stănică Rațiu cam de 45 și soția sa Georgeta, Gore Pirgu - nu mult mai în vîrstă decît Rațiu și ajuns senator, bogatul Grig și iubita sa Mona și Wanda Serafim, ea avînd poate cel mult 35 de ani. Episodic ar fi putut fi prezent deputatul Spirache Necșulescu cu soția sa Dacia și cei adunați i-ar fi putut evoca foarte ușor pe deputatul Gheorghidiu și pe fostul ministru al justiției Saru-Sinești. Aceasta este „realitatea” personajelor, unele dintre cele mai vii din literatura noastră și cu un destin bine conturat. De aici povestirea pe care am scris-o recent pentru o antologie proiectată de Doina Ruști. Toți cei convocați făceau parte dintr-o lume compatibilă cu prezența în frumosul cazino construit în 1913 și puteau locui pe-aproape, la hotelurile Caraiman și Palace. Sper să vă ofer curînd un link spre revista care va publica povestirea, publicarea în revistă nefiind incompatibilă cu antologia, după cum m-a asigurat autoarea acesteia. Pînă atunci să reflectăm la destinul unei lumi care se crează prin adițiunea unor personaje literare memorabile, mai vii decît cei mai vii oameni reali ai epocii.
[În imagini, personajele trecute în filme: Craii... inclusiv Pirgu - Răzvan Vasilescu, Mona - Marina Vlady, Stănică - Gh. Dinică, Felix - Radu Boruzescu cu Otilia - Julieta Szony]

Ion Hobana: Jules Verne e retradus cel puțin îndoielnic

Redau cîteva fragmente revelatoare în legătură cu o anumită atitudine față de editare și traducere dintr-un interviu al dlui Ion Hobana acordat revistei Observator Cultural. Textul integral poate fi găsit aici.


Michael Hăulică: La începutul anului, într-un interviu dat ziarului Adevărul, aveați cuvinte de laudă privind inițiativa reluării ediției „Jules Verne“, cea în 40 de volume din anii ’80 de la Editura Ion Creangă. Iată-ne ajunși la trei sferturi din acest proiect, 30 de volume au fost deja publicate în noua serie de la Adevărul. Cum vedeți această inițiativă a ziarului? O faptă bună pentru tînăra generație de cititori? Un omagiu adus lui Jules Verne? O afacere excelentă?
Ion Hobana: Spuneam atunci, într-adevăr, că ideea este excelentă, precizînd însă, imediat, că succesul ei este condiţionat de respectul faţă de textele originale ale Călătoriilor extraordinare şi de calitatea traducerilor. Nu citisem-recitisem romanele apărute pînă în acea zi de 4 februarie, aşa că nu mă puteam pronunţa în legătură cu îndeplinirea celor două criterii. Recent, confratele Andrei Niculescu mi-a atras atenţia asupra modului în care le-a fost oferit cititorilor romanul Douăzeci de mii de leghe sub mări. Efectuînd o confruntare cu textul original, am descoperit că lipsesc fraze întregi, traducerea fiind de o calitate cel puţin îndoielnică. Nu dispun de timpul necesar pentru a vedea cum au fost transpuse în limba română celelalte volume, dar dacă această capodoperă verniană a fost supusă unui astfel de tratament...
Respectul faţă de textele originale se referea şi la un alt aspect. Au fost reluate din ediţia „Ion Creangă“ romanele postume substanţial modificate de fiul scriitorului, Michel Verne, cum s-a aflat după multe decenii. Mă refer, în ordinea apariţiei, la Vulcanul de aur, Goana după meteor, Secretul lui Wilhelm Storitz, Pilotul de pe Dunăre. Iar Uimitoarea aventură a misiunii Barsac este, în întregime, opera lui Michel şi ar trebui să poarte pe copertă doar numele lui.
Nu am nimic împotriva afacerilor, atunci cînd se desfăşoară sub semnul seriozităţii, ceea ce, din păcate, nu este cazul în privinţa retipăririi Călătoriilor extraordinare.

M.H.:Volumul 40 al ediției „Ion Creangă“ a apărut în 1989. Au trecut 20 de ani de atunci, istoria literară a făcut noi descoperiri. Ce noutăți s-au aflat despre Jules Verne și operele lui, noutăți despre care ați și scris, de fapt?
I. Hobana: Este vorba mai ales tot despre cîteva opere postume, care-i aparţin însă numai lui Jules Verne. Le voi aminti pe cele traduse de mine: Călătorie prin imposibil (o piesă de teatru scrisă în colaborare cu Adolphe d' Ennery), Călătorie de-a-ndăratelea în Anglia şi Scoţia, Parisul în secolul XX. Sînt cărţi care ar merita şi ele să fie reeditate, întrucît pun în lumină noi şi uneori neaşteptate preocupări ale autorului.

M.H.:Sînteți principalul exeget al lui Jules Verne în România. Normal ar fi ca orice editură care își propune să publice o serie „Jules Verne“ să vă consulte. De ce credeți că nu se întîmplă așa? E vorba de edituri și „edituri“, de nepăsare sau...?
I.Hobana: Poate că de vină e teama de exigenţa pe care aş fi manifestat-o în legătură cu textele modificate... De altfel, editura s-ar fi putut mulţumi cu lectura capitolului „Colaborare familială“ din cartea mea Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne (ediţia a doua, Editura Gramar, 2000).

Un poem remarcabil de Iulia Pană

Nu prea îmi stă în obicei să laud poeții și cu atît mai puțin să îi laud... cu link.
Totuși vă semnalez un text excelent semnat și postat de Iulia Pană (poetă constănțeană și nouăzecistă, deh, vezi comentariile de la postarea cu antologia douămiismului). Se numește „Gândacul de grâu”,

Dați click și citiți, trebuie să ne adaptăm la acest mod de a percepe literatura. Amintiti-vă - nicio legătură cu textul Iuliei Pană ci doar cu forma de răspîndire a scrisului - bancul ăla cu interzicerea anticoncepționalelor și durutul în ...

Apocalips. Acum!

Am două vești, una rea și una foarte rea. Cu care vreți să încep? Cea rea este că presa din România va muri în 2-3 luni. Cea foarte rea este că și presa culturală va muri (deocamdata e doar în agonie). Așa cum se știe, presa culturală nu mai difuzează exemplare decît în cîteva puncte speciale. Rodipet a căzut acum un an. Din orgoliu, din încăpățînare, din generozitatea unora, mai există totuși un număr disproporționat de mare de reviste de cultură care ajung strict la abonați și la cei care le primesc cu titlu gratuit, mai ales prin reciprocitate. Demult existența presei culturale e redusă la mediul virtual. Acolo se vor retrage curînd și publicațiile centrale și posturile TV. Marile televiziuni, inclusiv TVR, PROTV și Antenele sînt în plin proces de restrîngere și readaptare. Nu mai intră bani din reclame, alegerile sînt încă departe și, chiar și cu ele, cine va mai avea bani să pompeze în presă? În toamnă se va simți o ușoară resuscitare prin întoarcerea la lucru din concedii, apoi, pînă la sărbători, va urma dispariția: fie efectivă prin închideri, fie de fapt, prin abdicare de la orice pretenție de a mai fi în actualitate. Nu vor mai fi bani de deplasări, de corespondențe, de emisiuni în afara talk-showurilor. Deja publicațiile și-au anunțat colaboratorii că nu mai plătesc sau, dacă plătesc, rețin impozit 23% în loc de 10%. Multe publicații se pregătesc să rămînă strict pe internet. Vestea și mai rea este că, în absența televiziunii, care va ajunge la cote similare anilor 1970 (urmează poate anii 80 cu cele 2 ore de emisie pe zi), operatorii de cablu vor fi confruntați cu probleme și vor furniza tot mai greu serviciile, și așa mizerabile. Desigur, această veste e bună pentru cei care nu au nevoie de circuația ideilor și consideră că o dictatură cu mass-media cît mai firavă, mai aservită (cine nu va da orice pe post ca să asigure încă o lună lefurile staffului?) este soluția de viitor pentru România. Va trebui să ne restragem pe blogurile personale dar aici, neexistînd (aproape) nicio măsură și nicio competență în vehicularea inepțiilor va domni un haos informațional și valoric. E suficient să citim comentariile la teme de actualitate - de pe hotnews de pildă – ca să vedem cîtă pricepere și bun simț au cei care, posedînd un calculator și o conexiune, își dau cu părerea. De gramatică nu mai zic! Raiul prietenei noastre „Diacritica”! Nu văd îndreptare, nu cunosc soluții. Cine le are, să le spună! Scape cine poate!

In trei minute poezia va fi devorată? (Daniel D. Marin -Poezia antiutopică, o antologie a douămiismului poetic românesc)

La Editura Paralela 45 a apărut „O antologie a douămiismului poetic românesc” (subtitlul său) intitulată Poezia antiutopică. Această antologie a fost realizată de Daniel D. Marin, el însuși reprezentant al douămiismului, și cuprinde 25 de nume de poeți așezate în ordinea cronologică – dar aici intervin unele amendamente - a debutului în volum din 2000 cînd debuta printre alții regretatul Constantin Virgil Bănescu pînă în 2008 cînd re-debutează Daniel D. Marin însuși, care debutase efectiv în 2003. Lucrarea are un foarte scurt argument, doar două pagini din partea celui ce-o alcătuiește și un text și mai succint pe coperta IV al lui Al. Cistelecan. Acesta observă că 25 de poeți care să supraviețuiască sînt mulți pentru o generație. Nu-i chiar așa, dacă ne gîndim că și din optzeciști acum, cînd s-au numărat iar steagurile la o întîlnire de la Pitești, s-au găsit destui poeți activi și cotați. Cu toate că, în absolut Al. Cistelecan are dreptate, antologia lui Daniel D. Marin putea conține mai multe nume. Să ne gîndim la cele din antologia lui Marin Mincu (Generaţia 2000, antologie, Ed. Pontica, 2004) care nu au trecut în cea de față. Am putea enumera și cîștigătorii Premiilor Naționale „Mihai Eminescu” pentru debut, pe cei ai Premiilor USR pentru debut din 2000 încoace, premii ce reprezintă, orice s-ar zice consacrări. Ba chiar și pe autorii care au publicat la Cartea Românească în urma unui concurs de debut cu o concurență foarte numeroasă. Autorul însuși spune că ar fi dorit să includă texte de Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu și Dan Sociu. Îmi mai vin în minte nume ca Livia Roșca, Aida Hancer, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Oana Ninu, George Vasilievici, Cătălina Cadinoiu, Marius Ștefan Aldea, Ștefan Ciobanu și desigur noua vedetă Stoian G. Bogdan, toți absenți din scriptele lui Daniel D. Marin.
Una dintre problemele Generației 2000 este extrema ei dezbinare și lipsă de obiectivitate. Cei care pronunță nume ale poeților din această serie lirică în fața unor colegi de-ai lor sînt priviți cu compătimire sau ostilitate, unii fiind catalogați ca nulități iremediabile iar alții exaltați ca genii. Dacă aceleași nume se pronunță în fața altor douămiiști, selecția se modifică radical sau chiar se inversează. În fapt, văzută dinafară, generația poetică 2000 pare deocamdată mult mai unitară valoric și nicio surpriză nu este exclusă. Așa cum este firesc după toate regulile statisticii, numărul mare de autori se grupează în jurul valorii medii, iar extremele, în bine sau rău, sînt mai puține. Al. Cistelecan vorbea de un stil de generație, unitar, subînțelegem, care va favoriza caducitatea acestui grup și probabil că nu se înșela. Oricum, a miza decis pe niște nume ale generației poetice 2000 în defoavoarea altora reprezintă un mod de a te încredința hazardului. Fenomenul nu că e prea apropiat, ci e în plină desfășurare, încă neajuns la apogeu.
Am experiența propriei promoții literare: nouăzeciști din aproximativ trei valuri succesive, primii debutanți în Cenacul de Luni, ceilalți apăruți odată cu emulația de la Universitas scriau mai ales poezie și și-au decantat opera și rezistența numelor în timp de aproximativ zece ani pînă la primele debuturi, situate în anii 1991-1995. Cine ia acum „listele” de promisiuni (noi le numeam autoironici „pomelnice”) întocmite nu de fitecine ci de critici importanți și poeți din generațiile anterioare prin 1985-1987, constată cu ușurință dispariția completă a unor nume, trecerea multor altora la genuri literare pentru care aveau mai multă chemare, stratificarea clară a restului poeților. Nu altfel se va întîmpla cu douămiiștii.
Din această perspectivă, cea mai potrivită abordare mi se pare una prudentă și larg cuprinzătoare ca să nu mai spun că o antologie a promoției 2000 în 2004 sau chiar aceasta, în 2010 pot fi considerate premature. Și M. Mincu și D. D. Marin s-au grăbit pentru că au vrut să (se) legitimeze rapid. Dar, așa cum D.D.M. și recunoaște seria 2000 nu are încă act de identitate. Și-atunci? Antologatorul trebuia să își asume riscul mai mic al unei selecții mai largi decît cel de a lăsa pe dinafară mulți congeneri. A făcut-o pentru că aceia n-ar scrie „poezie antiutopică”? Nu, cîtăvreme acest concept este cu totul vag și prin aceasta mai potrivit să acopere orice. Dacă a operat o selecție valorică – ignorînd, totuși, opiniile multor critici și ale unor jurii – s-a grăbit a doua oară.
Găsesc totuși demersului întreprins de D. D. Marin o dublă utilitate: el oferă publicului (acela puțin, desigur, al poeziei) niște mostre relevante de ceea ce este douămiismul. Circulația extrem de restrînsă a volumelor e astfel parțial compensată de această sinteză. Apoi, antologia sa este o provocare pentru alții ca și pentru sine de a realiza una fie mai cuprinzătoare fie cu o selecție mai severă și mai riguros fundamentată teoretic. Cu bune și rele, antologia există.
Titlul care este o parafrază la cel al recentului volum al Ofeliei Prodan („În trei zile lumea va fi devorată”) e o ironie pe care sper și eu că timpul o va infirma. Despre prezența lui Daniel D. Marin în postura dublă de antologator și antologat, care a creat se pare unele iritări, altădată.

Noi cronici la „Kalașnikov”

Puteți citi aici recenzia Irinei Petraș din „România literară” la volumul meu „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”. Succintă, dar foarte potrivită.
Iar la acest link, o cronică de Gabriel Coșoveanu la același volum, publicată în revista „Ramuri” și care conține și ea multe observații pertinente și citate bine alese.
O cronică foarte amplă de Daniela Sitar-Tăut a apărut în revista „Poesis” dar nu este disponibilă pe internet.

O decizie legată de „Săptămîna financiară”

Am primit din partea dlui Radu Preda, redactor-șef al săptămînalului „Săptămîna financiară”, anunțul că din pricina crizei prin care trec toate publicațiile, nu va mai putea plăti colaboratorii. În aceste condiții, colaboratorii permanenți au libertatea de a continua sau de a renunța să publice rubricile lor. În ceea ce mă privește, am decis să public în continuare cronicile de întîmpinare la rubrica mea „Despre cărți, numai bine”. Este singura decizie posibilă în raport cu cititorii, autorii și mai ales cu revista care mi-a găzduit și plătit 275 de cronici vreme de cinci ani. Fiind alături de ea la bine, voi fi și în aceste momente mai dificile. Vă invit să urmăriți în continuare această rubrică și, de preferință, în loc să o citiți pe internet, să cumpărați revista ajutînd-o să existe.

Mulțumiri după aniversare

Mulțumesc din acest loc tuturor celor care mi-au adresat felicitări de ziua mea pe blog, pe adrese email sau direct. Le doresc la rîndul meu prietenilor mei și ai acestui blog și cititorilor multe succese și bucurii.

Subvenții, subvenții...

Sprijinirea materială a culturii naționale vii trebuie să fie o prioritate a statului. Iată o frază banală și evidentă. De aceea există un organism numit AFCN care distribuie anual banii mulți-puțini, cum sînt, unor proiecte culturale. Anul acesta am fost pentru a treia oară expert pentru evaluarea proiectelor editoriale. O astfel de misiune se acceptă – în principiu - cu inima strînsă că, din mulțimea cărților propuse, doar o mică parte vor primi ceva fonduri și de aici grija de a cîntări bine fiecare punct acordat. Dar propunătorii, edituri și alte organizații care doresc să editeze cărți, vin să solicite banii publici, proveniți din impozitele plătite de mine și de dvs. cu niște aberații incredibile! În acest an, mai mult ca oricînd, multe „proiecte” au fost ridicole, imposibile, hilare. O spuză de traduceri dintre cele mai neinteresante, care au legătură cu cultura națională cît diverse obiecte cu prefectura, culminează cu o carte de rețete pentru slăbit! Lucrări indigeste ale unor inși intruvabili pe motoarele de căutare și care vor probabil să obțină grade didactice cu opurile lor informe concurează cu albume costisitoare pe temele cele mai specioase și care ar ajunge, dacă ar fi tipărite, în mîna cătorva amatori de curiozități. La polul opus, tiraje masive de cărți de colorat „educative” care, răspîndite, ar îndobitoci și mai tare populația școlară. Ne plîngem – uneori cu dreptate – că statul nu alocă bani pentru proiecte culturale. Dar cum sînt aceste proiecte? Însuși faptul de a propune orice aberație costă pentru că se plătesc niște oameni să le trieze, să imprime grilele cu punctaje minimale etc. Banii publici –nedrept de puțini – pot ajunge, dintr-o ușoară neatenție sau prin simpla absență a unor proiecte mai bune, în buzunarele unor hămesiți care mai sînt și nulități pe deasupra. Și – cu o excepție – din sute de subvenții solicitate, nimeni nu cere sub 85% din fonduri. Pe bunul principiu că dacă ceri 90% și obții 50%, pe baza unor bugete preliminare umflate cu pompa tot e bine! Da, statul e sărac și zgîrcit. Dar cei care vor să-l mulgă, incapabili dar hrăpăreți, sînt categoric imorali și blamabili la rîndul lor. N-am găsit, spre cinstea lor, între solicitanți, nicio mare editură! Prietenii știu sau bănuiesc de ce.

Sub balconul Thaliei! Concursul „Dramaturgie în doi”.

...Un Concurs inedit în România, intitulat „Dramaturgie în doi“, pentru piese cu două personaje, lansat în premieră absolută, de Teatrul Valah din Giurgiu.
…Sunt așteptate pentru Concurs texte inedite (care nu au mai fost publicate sau montate pe scenă, la teatrul de televiziune sau radiofonic), tehnoredactate cu diacritice. Manuscrisele vor avea menţionat titlul, dar nu şi autorul. Câte 3 (trei) exemplare din fiecare piesă cu două personaje vor fi trimise într-un plic format A4 împreună cu un plic mai mic, sigilat, ce va avea scris în exterior titlul piesei, iar în interior datele de identificare ale autorului.
Adresa: Teatrul Valah, str. Mircea cel Bătrân nr. 1, Giurgiu. Cod poștal: 080033
...Data limită de primire a manuscriselor este 15 octombrie 2010. După care un Juriu alcătuit din profesioniști (un actor, un regizor, un critic și un dramaturg) vor selecta piesele sosite la Teatrul de la Dunăre, printre care sperăm să se găsească și unele ale dramaturgilor români de peste hotare, dar și ale unor autori giurgiuveni. Se vor acorda și premii:
Premiul I- 1.500 lei; Premiul II- 1.000 lei; Premiul III- 500 lei.
Dincolo de sumele simbolice, într-o perioadă de criză profundă, laureații se vor bucura de a fi prezentați în cadrul „Festivalului Teatrelor din Orașele Dunărene” (15-19 noiembrie 2010), de la Giurgiu. Iar câștigătorul Concursului „Dramaturgie în doi” își va vedea montată piesa, în stagiunea următoare, pe scena Teatrului care lansează acest Concurs unic.

„Martori apropiați” (* * *) sau Despre anonimat și validare

Am exprimat într-o postare pe blog ideea că un autor contemporan este validat și prin prezența lui pe internet. Numărul și calitatea referințelor nu sînt garanții absolută ale valorii, e limpede, dar un autor care nu e de găsit în mediul virtual e suspect. Un tînăr debutant român în literatură are de regulă mii sau chiar zeci de mii de referințe. Recentul laureat USR și proaspătă vedetă a mediului literar Stoian G. Bogdan, după unicul său volum Chipurile din 2009, are 41 000 de referințe. Concluzia: un autor cu referințe puține nu are îndreptățire de a fi considerat, la rîndul lui, un referent credibil atunci cînd emană o judecată de valoare.
Cîțiva cititori au reacționat printr-o avalanșă de invective la adresa mea pentru că –afirmau – un cunoscut de-al lor, la care am găsit pe google 2 (două!) referințe, e un scriitor de valoare și profesor universitar într-o țară occidentală și numai reaua mea voință nu-l recunoaște. Fals! Pînă și în România biografia și opera, mai ales ale unui universitar, apar pe internet, e chiar o condiție de acreditare ca universitățile să le posteze. Așa e la noi. Greu de crezut că în Occident e altfel. Chiar dacă un autor, din discreție, modestie etc. ar vrea să se ascundă, nu ar putea. Publicarea de articole și cărți, recenziile la acestea, susținerea de comunicări și participarea la dezbateri transpar automat în mediul virtual. Nimeni nu poate susține că un universitar, fie el și un preparator din România, poate avea doar două referințe găsite de Google și acestea nu dau niciun titlu de lucrare! Tot internetul ne permite accesul la fișierul Bibliotecii Naționale a României și prin el la altele europene. Omul nostru – nicio referință (subsemnatul am 773 la B.Naț., nu știu dacă e mult sau puțin, dar comparat cu nimicul...).
Mă apropii acum de subiectul real, mai interesant decît anonimii care se dau profesori. I-am căutat pe Google și pe doi scriitori români care nu sînt filologi. Unul dintre capetele de acuzare ale inșilor care m-au insultat cu ocazia incidentului descris mai sus a fost că sînt ... inginer. Ei bine, pentru Bogdan Suceavă și Constantin Virgil Negoiță care REALMENTE SÎNT cadre didactice în SUA am găsit 71 000 de referințe la romancierul-matematician B.S. și vreo 15 000 la romancierul cibernetician V.C.N. care este - pe bune - profesor de matematici superioare la New York University. În cîteva clipe am aflat unde și ce predau, ce operă științifică și literară au cei doi.
Deci internetul oferă celor ce caută oameni și opere răspunsul potrivit. În ceea ce mă privește, l-am ales ca exemplu pe profesorul Negoiță și pentru că voiam să semnalez cartea sa „Martori apropiați” (Ed. Paralela 45), una prin care, dincolo de referințele pe web, mult mai profund decît ele, poate fi cunoscut un om absolut senzațional. El alege să-și scrie „memoriile” sub forma reproducerii unui semnificativ epistolar cuprinzînd mesaje adresate lui însuși între 1982 și 2010. Cu o răceală aproape masochistă el se lasă oglindit în expresia a zeci de corespondenți din țară și din alte țări, mai ales de dincolo de Ocean. E conștient că el există prin imaginea lui în ochii altora, fie că sînt iubite, colegi, rivali, martori indiferenți ai existenței sale. „Martori apropiați” este o carte fascinantă. Nu i-a trebuit mult efort romancierului s-o alcătuiască dar, cu un simț critic propriu unui scriitor de anvergură, cum este, și-a dat seama că-i va ieși. Scurtul preambul și scrisoarea finală a autorului către cititor întregesc un memorial de excepție.

Cărți noi! Nichita Danilov - Ambasadorul invizibil, Editura Polirom * * *

Greu de rezumat romanul lui Nichita Danilov. Greu de rezumat ca acțiune. Comentîndu-l pe a patra copertă, Bogdan Crețu găsește termenul cel mai potrivit: polifonic. Dar și cel găsit de Antonio Patraș - carte labirint – e perfect justificat. Vocile naratorilor sînt numeroase, cele ale personajelor de asemeni, timpul și spațiul nu contează ca repere pentru navigația în acest arhipelag de întîmplări diverse. Termenul de roman este oarecum abuziv sau, mai bine, găsit ad-hoc pentru că volumul „trebuia să poarte un nume”. Măcar cele trei cărți care compun opera (Androginul, Ambasadorul invizibil și Sosiile) își pot revendica o certă autonomie chiar dacă sînt legături (in)vizibile între ele și o evidentă unitate stilistică. Nu există însă o unitate de subiect și construcție, romancierul-poet se lasă efectiv în voia inspirației și adună episoade de tot felul pe care nu se preocupă în mod special să le unească, să le imbrice într-un mozaic unitar. Cum romanul nu e tocmai ușor de urmărit, cititorul e tentat și o poate face cu succes de a citi părțile, capitolele și chiar unele fragmente în altă ordine decît cea în care au fost (dez)ordonate de romancier. Poveștile ascund în ele alte povești, sertarele se deschid mereu și lasă vederii alte sertare. Astfel, în finalul părții a treia care este cea mai unitară avînd și un singur capitol: La Președinție. Letinski & Kuzin (e vorba de o ficâională președinție a Rusiei de după 1989), la subcapitolul XXXIV, președintele își aprinde o havană și îi spune consilierului său Kuzin o poveste cutremurătoare, ce se întinde și în subcapitolul XXXV. Povestea doi frați letoni dintre care unul, Montevidius, ucide un cîine și îl mănîncă sub formă de răcituri, apoi pe propria sa mamă a cărei carne o consideră sfîntă și la consumarea căreia îi invită și pe milițenii veniți să-l aresteze. Montevidius va muroi într-un spital de psihiatrie mîncîndu-și excrementele dar victima colaterală va fi fratele său Lavinius care va fi torturat pentru că avvea sub pernă fotografia familiei imperiale Romanov. Va ajunge și el la balamuc, fiind eliberat după destrămarea imperiului bolșevic. Aflăm la final, odată cu Kuzin, că Lavinius este Alexei, personaj ce pare o sosie a lui Alioșa Karamazov și pe care îl întîlnisem mult mai devreme, capitolul al doilea din cartea a doua fiindu-i dedicat și purtîndu-i numele. În subcapitolul XXXVI revenim la Lein, naratorul principal, care spune povestea lui Letinski și pe-a lui Kuzin asculat de autor, narator el însuși al întîlnirii sale cu Lein, undeva pe un țărm întunecos al Irlandei. Cititor, fie te rătăcești cu bunăștiință în labirintul lui Danilov, fie vrei să te ții de un fir al Ariadnei care nu prea există și, iritat sau fascinat, renunți la ieșire. Oricum, fragmentele luate în ele însele au o remarcabilă forță, denotă un viguros talent de povestitor, fantezie dezlănțuită și sînt niște pietre de peș înșirate pe un fir încîlcit, încîlcit. Pe urmele celor doi critici care prezintă romanul pe copertă și a postfațatorului său, romancierul Radu Aldulescu, consider că Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov.

Prea elegant cu anonimii

De cînd am înființat acest blog am fost prea elegant cu anonimii și am dat drumul la moderare la ABSOLUT TOATE comentariile. Argumentul meu a fost că unele postări anonime erau total sau parțial întemeiate și dacă le-aș fi respins pe altele ar fi putut să fie doar un subiectivism al meu. Constat că larghețea și fair-play-ul meu lasă loc la tot felul de impertinențe trimise la adăpostul anonimatului, fără argumente dar acuzîndu-mă pe mine de lipsă de argumente etc. Autori care se simt frustrați se apucă să mă atace cu ironii ieftine. Ca urmare începînd de azi 1 august NU MAI ACCEPT comentarii anonime, indiferent ce conțin. Consider oportun și urban ca toată lumea să se identifice prin email și adresă de sit. Dacă există păreri că nu ar trebui să procedez astfel, le ascult cu toată responsabilitatea și sînt gata să îmi schimb decizia. Pot primi critici întemeiate de la persoane care au politețea să le semneze. Afirm că, în ceea ce mă privește, semnez orice comentariu pe orice blog cu numele întreg și-mi dau adresa. De aceea pretind să mi sec răspundă la fel.

Cărți noi! Radu-Ilarion Munteanu - Trompetistul care semăna cu Melchiade, Ed. Limes * * *

Radu- Ilarion Munteanu, pe scurt pentru toți (mulți) ce-l îndrăgesc RIM, seamănă cu un desen ce-l reprezintă pe Apollinaire. Figura lui inconfundabilă, nelipsită de tichie și ochelarii rotunzi și groși sugerează deopotrivă un bibliotecar, păstrător de comori doar de el știute, și un pianist de jazz. În literatură, RIM este la fel: inconfundabil, bibliotecar fanatic al propriilor preferințe literare pe care le mixează în operă și improvizator neîntrecut.
Prozele lui RIM par scrise, fiecare, de alt autor. Nici cele din volumul de față nu fac excepție. RIM nu e tributar niciunui program în afara lipsei programatice de sistem cu excepția improvizațiilor lui. Maxima pe care am extras-o dintr-una dintre ele este definitorie: „Literatura nu se citește, se recitește!” Prozatorul nostru este un mare re-cititor și un mare re-inventator în marginea literaturii universale, a cinematorgrafului de la Chaplin încoace.
Pentru că a debutat tîrziu în literatură și pentru că este de o scandaloasă discreție, fizicianul prozator este nedrept de puțin cunoscut în lumea literară ca și în rîndurile publicului mai larg. Totuși el are, printre amatorii de literatură fani devotați, între care se prenumără și critici importanți, ce nu ezită să lase la o parte romane dintre cele mai galonate pentru a parcurge un text de șase pagini semnat de RIM. Cum ar fi, ca să iau un exemplu chiar din acest volum, cel intitulat „Trandafirii roșii”. Omonimia cu feeria lui Zaharia Bârsan e justificată de o lectură – nu se putea altfel – a personajului central narator, cel ce se suprapune poate autorului. Acesta ne relatează al său Mai 68, cu August 68 cu tot și cu 21 august 1968 „ale sale”, timp în care citea exact piesa lui Zaharia Bârsan. Povestirea e dedicată tuturor fetelor cu numele Lia și este fermecătoare. Cum demne de atenție și captivante sînt toate cele 17 povești din carte.
Își pune undeva, pe la pagina 73, RIM întrebarea dacă, avînd libertatea de a orienta așa cum vrea reflectoarele poveștii, are dreptul să o facă. Falsă problemă și ridicată glumeț, mai ales din perspectiva lui, care își ia libertatea să apeste toate clapele, într-o viteză derutantă dar și delicioasă, și parodiază, parafrazează, deturnează toate celelalte povești pe care le știe.
Adesea RIM recurge la relatarea în fragmente, mărunțind povestirile și așa scurte în bucățele de proză care compun un mozaic pe care cititorul e chemat să îl recompună. Procedeu de efect, pe care îl practică mulți prozatori ai momentului, ce nu mai au răbdare, cum nu mai are nici cititorul, să recurgă la fluvii narative.
Citit oricînd, dar mai ales în vacanță, cu negrăbire pentru a savura toate nuanțele ce se împletesc în fiecare dintre texte, volumul lui RIM, cam al șaptelea dacă nu mă înșel, este o experiență de lectură de o mare savoare. La fondul său de povestaș nativ s-a adăugat experiența, încît se poate spune că avem în față cea mai bună carte pe care a publicat-o pînă acum. La mai multe!