Cărți noi. Eugen Suciu, „Țeasta”, Editura Tracus Arte * * * * (II)

Poezia lui Eugen Suciu caută alăturările puternice de cuvinte și secvențele de două trei versuri care să se înșurubeze în țeastă, acum a cititorului. Ea mimează suprarealismul prin porivirile uimitoare, fiind însă, de fapt, o transfigurare, o codificare a unei realități foarte precise. Iată o definire a „umbrei” care poate părea un dicteu, poate fi un simplu pastel pe care artistul îl concepe însă conform unei transcrieri  foarte personale a jocului de lumină și umbră: Schisme tăcute/ între porumbei și frunziș// în pervaz/ cîteva firimituri/ îi permit creierului/ să se odihnească / „în eroare”// un soare mic/ venit din fîntînă/ a pătruns în odaie// cînd te oprești/ din plîns/ nu se mai înțelege nimic. Ultimele trei versuri, evident concluzive, mută semnificația în cu totul alt loc, răsucesc descrierea într-un sens moral, constituie chiar o „morală” a fabulei și modifică brusc, așa cum ziceam, natura intimă a eului - pînă la ele un privitor pasiv, autor cel mult al unui act de mimetism - într-un „personaj” care participă la joc. Eugen Suciu este un maestru al acestor răsuciri rapide de sens. În poemele mai lungi sînt chiar mai multe astfel de „lovituri de teatru”, modificări subite, surprinzătoare nu ale perspectivei ci efectiv a structurii interne a celui care vede/ descrie/ se implică în „acțiune”.

De altfel poetul își teoretizează procedeul destul de explicit, deși tot lapidar, în textul intitulat Despre peisaj: Cînd scade imunitatea/ unui peisaj/ se schimbă și semnificația/ un crîng dat uitării/ un glonț obosit/ matematică și vînt. Fixat în formulă „matematică”, peisajul ca reprezentare fenomenală dispare, se disipează, evanescent - în „vînt” - pentru a trăi în esența lui formalizată.

Eugen Suciu este un mizantrop programatic care propune ca soluție luciditatea în fața unei realități indezirabile și schimbarea rapidă a cît mai multor ipostaze, unghiuri ale privirii, procedee de înregistrare și redare pentru a o surprinde triumfal în scăderile ei obținînd o vibrație a sensibilității proprii ce constituie mica dar necesara satisfacție într-o bătălie pierdută din principiu. Palizi cum sîntem/ geloși pe cuvinte nu avem altă cale de a trăi o viață ce nu trebuie prelungită.

Fără a înălța imnuri deșertăciunii, poetul o înfruntă cu sarcasm din nou hamletian, gata să trimită toate Ofeliile la mănăstiri, rămînînd să-și consume frica și cuvintele alături de uneltele minimalei supraviețuiri: vodcă și pîine. Ar mai trebui un trabuc și un motan ca să spunem că am luat vieții maximum de îngăduință pe care ni-l poate da.

Eugen Suciu este un poet aparte, posesor al unui teritoriu bine individualizat și care își rotunjește „țeasta” ca pe o planetă personală cu orbită precisă. Țeasta este volumul unei concepții coerente despre sensul existenței expusă într-un chip original și memorabil. Chiar neaderînd la concluziile lui Eugen Suciu, cititorul trebuie să le ia în seamă și să reflecteze la ele ca la o construcție remarcabilă, decupată net în peisaj. Creator de sintagme penetrante, poetul este rezistent, totuși, mai cu seamă prin semnificația existențială a textelor sale.