Linda Maria Baros Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane, Cartea Românească * * * *

            Nu e doar o prejudecată că poezia rimează cu sărăcia și nici că aceasta din urmă e indusă poetului de o viață dezaxată, care ocolește constrîngerile, mai ales pe cele ale școlii organizate, preferînd rigorii universitare „academiile libere”. Cartea de vizită a Lindei Maria Baros este aparent incompatibilă cu destinul de autor liric: doctor în literatură la Sorbona, secretară generală a instituției Premiului Apollinaire și membră a Academiei Mallarmé, directoare de reviste și festivaluri pariziene. Ți-o poți imagina ca pe o tînără doamnă (n. 1981) în ținută bussines, cu unică podoabă un discret colier de perle, masculinizată de atîta erudiție și eficiență.

            Poeta arată însă nu precum cariera ei universitară, ci precum poezia ei, adică una lipsită de prejudecăți, ofensivă, de o dezinhibare naturală, nejucată, nerușinată așa cum nu se rușinează sirenele că nu poartă sutien (în afară de cele ale lui Disney), ușor bizară dar șic, precum părul verde al celei ce-o scrie. Rostul „ghearei” de argint de pe mîna dreaptă a autoarei, ceva între brățară, inele, box și stilet este dezvăluit în poemul „Ies pe stradă cu îngerul” din recentul volum Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane (Cartea Românească, 2015). Este utilizată pentru torturarea bărbaților: Lanțul meu le-a crestat pe spate pupile de șarpe. Un sadism printre altele pentru că n-am nicio milă pentru bărbații care mă iubesc și calc pe ei ca pe niște cărbuni aprinși. Dacă-i așa, la ce milă să se aștepte cititorii? Un critic care a citit-o (Jean Portante) ar fi vrut ca la volum să fie atașat și un pistol ca să „termine treaba”. Dar o expiere prea rapidă prin vreun glonț nu intră în planurile poetei căreia îi place probabil tortura pe îndelete.

            Volumul descrie un Paris personalizat, raportat strîns la cea care-l descrie (înotătoarea dezosată, vezi bine). Macadamul, zidurile, acoperișurile, podurile, subteranele, periferiile, drumurile periferice sînt tot atîtea (șapte) titlui de cicluri lirice unitare în substanța lor și în integralitatea volumului. Fiecare ciclu are cîte cinci texte și un al șaselea concluziv, exceptînd ciclul final, unde acesta lipsește. Locuitorii sînt priviți inclement, mai ales bărbații (care te-ntîlnesc pierd în greutate). Ei nu apără femeile ci vînează cu limba bîtlanii secerați ai sînilor și falusul [lor] expirat crede că sînii femeilor emit o lumină intermitentă. Cînd, de fapt, e vorba de laser.

            Orașul e seducător, dar putred. Orașul de beton se-mpreunează cu orașul de carne. La Sorbona sunt fierți studenții-n cazane cu cărți. Orașul e dantesc, un infern organizat orizontal, alienarea e totală. Un poem excelent, Mănînc și dorm, descrie supraviețuirea în metropolă redusă la instincte. Personajul mănîncă și doarme ca să se regenereze (Pielea mi se reface zilnic) pentru a obține porția cotdiană de plăcere carnală: bărbatul care-mi oferă plăceri/ îmi mîngîie în fiecare zi sexul/ pînă ajunge carne vie. Nici femeia nu rămîne datoare: se repede la el, îl bat cu lanțul și-i înnod degetele. Sexul salvează cîte ceva din ziua doldora de angoase: pubisul femeii nu lasă tristețea/ să urce pînă la cer. Dumnezeu n-a închis bine femeia, ea este - din fericire, să recunoaștem – penetrabilă, trupul ei poate fi străpuns însă foarte puțin. Suficient pentru o mică ieșire din bolgii! Două momente își fac permanent pandant în volum : dimineața (ca un percuționist descreierat) care se lasă pe Obelisc și noaptea, imundă și totuși consolatoare. Oamenii ies pe stradă tăiați în felii subțiri și dimineața și noaptea, orașul e detestat, dar rămîne fascinant.

            Poezia Lindei Maria Baros are o forță puțin obișnuită și o originalitate absolută. Nu e cu nimic tributară poeziei românești imediat anterioare sau contemporane ei și nici, cît îmi pot da seama, celei franceze. Este o luptă pe cont propriu, o experiență individuală crîncenă care impresionează cititorul. Este cumplită și totuși place, oferă tentația de a te lăsa înspăimîntat, ca filmele horror. Dacă poezia aceasta are ceva ascuns în ea, nu de talent e vorba, ci eventual de geniu.