Mario Vargas Llosa - Premiul Nobel 2010

În timpul tîrgului de la Frankfurt s-a anunțat decernarea premiului Nobel pentru literatură lui Mario Vargas Llosa. Un ziar german a titrat „Un premiu cu nuanță politică”. Nu mi se pare că ar fi așa. Mario Vargas Llosa e un mare scriitor, opera lui e mai impresionantă decît a Hertei Muller de pildă iar ecoul ei este mai mare în lume chiar și în Germania. Oricum, librăriile germane au organizat încă de a doua zi standuri speciale cu opera laureatului. Mi-am amintit cu bucurie de întîlnirea mea cu Vargas Llosa la Neptun, în 2005 cînd a luat Premiul Ovidius. Deci, după Ovidius - Nobelul. La Orhan Pamuk a fost invers. Oricum se vede că juriul de la Neptun știe pe cine alege și n-ar fi exclus ca în scurt timp pe lista Nobel să se adauge și alți laureați Ovidus. De pildă Amos Oz. Pînă atunci, Mario Vargas Llosa rămîne singurul laureat Nobel pe care l-am cunoscut direct. [În poza de grup apar, de la stînga, doamna Vargas Llosa, Mihai Zamfir, Gabriel Chifu, Ion Pop, laureatul, un scriitor irlandez, Petru Cimpoeșu, Horia Gârbea].

Frankfurt Book Fair 2010

Joi 7 octombrie, am lansat volumul „Azerbaijan - The Living Flame”. La lansare am fost prezentat de Luminița Corneanu, critic literar, din partea MCPN. Textul în germană a fost citit de Ioana Ceaușu care a și tradus cele cîteva fraze în care am explicat conținutul cărții. Reamintesc că traducerea engleză a întregului material a fost realizată de Elena Nistor, iar cea în germană a fragmentului citit public de Carmen Kleininger. Mulțumesc tuturor. La lansare au participat membrii delegației române, scriitori și editori din România și Germania. Am dăruit cu dedicațiile cuvenite o parte dintre volume, restul au fost luate de public în celelalte zile ale tîrgului. Mulțumesc încă o dată Fundației Heydar Aliyev pentru sprijinul prețios acordat. Toate manifestările de la standul României (au mai prezentat volume Nora Iuga, Dan Lungu, Gabriel Chifu și Varujan Vosganian) s-au desfășurat foarte bine și au avut succes. La reușita manifestărilor au contribuit din partea MCPN și scriitorii Ana Andreescu și Ioan Matei. Voi reveni cu detalii. Am găsit deocamdată un editor interesat să publice cartea în germană în țara lui, deci scopul principal a fost atins.

Carte postala

Va salut in graba dintr-un internet cafe de linga Frankfurt. Azi la 16 lansez cartea la Tirg. Vremea e buna, delegatia României, plina de optimism. Vor mai lansa in zilele urmatoare Gabriel Chifu, Varujan Vosganian si Dan Lungu. Am primit cu bucurie vestea premiului international de literatura cistigat de Razvan Radulescu un excelent prozator si scenarist. (scuye pentru lipsa semnelr diacritice)

La Mulți Ani, Livius Ciocârlie!

Pentru că plec și nu sînt sigur că voi avea acces la web pe 7 octombrie, țin să îi urez de pe acum profesorului Livius Ciocârlie mulți ani fericiți cu bucurii și cu noi cărți. Urare egoistă, pentru că volumele lui ne bucură pe noi! Dar sper că și pe Domnia-Sa. La vîrsta de 75 de ani pe care o va împlini mîine, Livius Ciocârlie continuă să scrie despre ceva ce nu a experimentat: bătrînețea! Îi doresc să nu o cunoască nici în următoarele decenii și să ne vedem sănătoși la centenar!
Despre Livius Ciocârlie, cea mai pregnantă amintire a mea e din anii 80. Conducea un cenaclu la Timișoara, înfrățit oarecum cu Universitas de la București, cel coordonat de profesorul Mircea Martin, acum și el incredibil septuagenar. Aveau loc și vizite reciproce. Într-o seară de iarnă, la încheierea cenaclului, Mircea Martin a spus că nu merge cu noi, tinerii de-atunci, pe bulevard, prost luminat și acela, ci o ia prin Cișmigiu (aflat în deplină beznă) spre casă. Alături de el, profesorul Ciocârlie avea o fragilitate de franciscan recent sanctificat. Careva dintre noi și-a arătat spaima că profesorul Martin va înfrunta un drum prin întunericul Cișmigiului. Dar el, privind silueta ascetică a colegului ne-a liniștit:
- Dar sînt cu Livius Ciocârlie!
Nu vă fie teamă, frați scriitori. Oricît ar fi de grele vremurile - și aici nu glumesc – sîntem cu Livius Ciocârlie!

O aniversare cu dileme

Abia acum, cînd a început formal o nouă zi, mi-am dat seama că ieri 4 octombrie a fost pentru mine „prima zi de școală” a anului universitar 2010-2011. Am avut de la 8 la 10 dimineața primul curs, unul inaugural de Rezistență la anul II. Cu el am marcat, fără să-mi amintesc pe moment, împlinirea a 20 de ani de învățămînt (oficial, ca titular, lăsînd la o parte cei trei ani de stagiu și incertitudini privind destinul didactic). În afară de consecințele schimbării treptei de vechime în cartea de muncă, e un moment încărcat cu o oarecare nostalgie pe care țin să-l consemnez aici. Mă întreb, desigur, mai ales: dacă nu aș fi făcut asta, ce aș fi făcut? Ar fi fost mai bine să nu mă apuc? După lege, dacă voi mai trăi, desigur, mai am în față încă vreo 20 de ani de școală pe care i-am început azi? Să-i „fac”? N-o fi timpul pentru o schimbare?

Oameni și șoareci? Nu! Oameni și pisici

O poveste pilduitoare puteți citi pe blogul scriitorului și traducătorului Constantin Lupeanu, distins sinolog, fost ambasador în China și Vietnam. O rezum aici și o voi comenta îndată. Lîngă blocul (nu blogul!) Excelenței-Sale, o vecină a construit o căsuță unde adăpostește multe pisici pe care le îngrijejște cu devotament. O inimă bună, și-a zis scriitorul, alături poate de alții. Pînă într-o zi cînd a auzit mare zarvă. Diana, iubitoarea de feline, certa pe cineva care îi incomodase pisicile. Citez:

“O femeie fără casă dormise cu pisicile, iar lucrul acesta a revoltat-o peste măsură pe buna noastra Diana. Cum să doarmă un om cu pisicile ei? Nu, nu vă gândiți că a invitat-o pe femeie la ea în apartament să faca duș și eventual să doarmă acolo câteva zile. Nici vorbă! Revoltată, Diana a strigat și a înjurat cum n-am auzit-o niciodată, iar când biata femeie a ieșit, a îmbrancit-o, apoi a lovit-o repetat cu picioarele, țipând: - Să nu te mai prind pe aici, că te omor, auzi?” Povestea se intitulează ”Buna Diana” și morala ei e limpede!

”Homo homini lupus!” ne avertizează Plaut, iar Seneca zice: omul e o ființă de care oamenii trebuie să se teamă. Nu și mîțele.

Dar... Există și reversul monedei, cum veți vedea! Poate Diana era pățită ca și o rudă de-a mea și atunci are mari circumstanțe atenuante. Să vedeți... O rudă de-a mea prin alianță, om în vîrstă, (prietenii știu...) își îndulcește de mulți ani singurătatea crescînd, nu ușor, un număr variabil de pisici, cam între 6 și 16, în vremurile bune spre 20. Cînd are ocazia, mai donează din ele. Le hrănește, le duce la doctor la nevoie, se lipsește oricînd pe sine de cele necesare pentru bunăstarea lor. Dar mîțele sînt mîțe... Într-o zi, ruda mea a cunoscut un bărbat mai tînăr decît el, mai în putere, intelectual de altfel, dar rămas printr-un divorț fără casă. Părînd simpatic și manierat, priceput la multe, ruda mea l-a invitat să stea în locuința lui o vreme, împărțind astfel cheltuielile și munca din gospodărie. Treburile mai grele urmau să revină noului-venit care de altfel se apuca bucuros și fără preget de ele, mai ales de cele tehnice care îl pasionau, spre deosebire de neîndemînatica lui gazdă, teoretician, inabil cu șurubelnița și cleștii.
O vreme cei doi au conviețuit: casa era mare, elanul reparator al oaspetelui peste așteptări, ba îl pasiona și arta culinară, mai străină gazdei sale. În scurt timp însă, intrusul și-a luat aere de stăpîn, a devenit expansionist și autoritar: accepta la TV doar programele lui preferate, gătea numai ce-i plăcea lui, ignorînd regimul gazdei, în discuții dorea să-și impună punctul de vedere, începuse să-i cenzureze celuilalt totul: opiniile, lecturile, orele de somn și, evident, patima pentru feline. Începuse chiar un sistem de interdicții și, avînd în vedere diferența de ani și de forță, se făcuse stăpîn în casa celuilalt. Din fericire, ruda mea și-a putut impune în final stăpînirea asupra propriului domeniu și celălalt, enervat se vede suficient la rîndul lui sau cu un rest de bun-simț, a plecat trîntind (sau poate nu) ușa. Omul meu a răsuflat ușurat și și-a jurat să rabde înainte singurătatea alături doar de iubitoarele și tăcutele lui pisici.

Rememorînd această istorie adevărată de familie, mă întreb dacă n-a făcut bine Diana s-o alunge pe acea femeie (minus șuturile, desigur). Cît despre ipoteza de-a o primi, fie și o zi, în casa ei, înclin să cred că a scăpat de o belea neluînd în calcul această ipoteză. Ce ziceți?
[în imagine, Dosia și fiul ei, Arlechino, în 2005]

Cărți noi! Liviu Georgescu - EL, Editura Paralela 45 * *

Ce realitate acoperă acest volum al unui autor prolific și oarecum derutant în diversitatea sa de ipostaze? Mai există realul reprezentat direct, sau textul devine pur reflexiv, se stabilește în zona conceptuală, lucru mai rar la poeții recenți? Sînt întrebări care le domină pe celelalte posibile stîrnite de cel mai recent volum de versuri al medicului și muzicianului Liviu Georgescu, poet fără zăbavă. Tangent optzecismului, el este mefient față de liniile principale ale „nucleului dur” al generației sale în răspăr cu care făcea, încă de pe vremea cînd era încă în România și frecventa cenaclurile ei, în special pe Cel de Luni, o politicoasă dar fermă disidență. Remarcat și susținut de critici prestigioși precum Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, avantajat oarecum de postura de ultim optzecist (cronologic) dar și de distanțarea față de canonul promoției, Liviu Georgescu stă bine cu box-office-ul și încă se consolidează. O poetă de generație recentă remarcă, întrucîtva polemic, despre un volum anterior, după ce enumeră situările criticii: „Dincolo de periodizări şi catalogări, o remarcă se impune – încă de la debut, Liviu Georgescu şi-a scris toate cărţile uzitînd de aproximativ acelaşi stil, cu variaţiunile inerente dar insuficiente unei perspective evolutive. Nu există o gradaţie a volumelor, căci acestea sînt toate egale unul altuia. Nu prin comparaţie se pot analiza cărţile lui Liviu Georgescu” (Oana Ninu). Observația este principial corectă. Totuși, măcar acum, în El, poetul nu mai este același. Dacă dimensiunea ironică și intertextualitatea proprii optzecismului nu l-au atras în mod special niciodată, să recunoaștem totuși acum, în această carte încă un plus de gravitate, de cantonare în reflexivitate, totul „agravat” de o clară – deși inexplicită -propensiune către tematica religioasă. Să fie totuși limpede că Liviu Georgescu nu este un poet mistic și că volumul nu cuprinde numai poezii care s-ar putea încadra indiscutabil în zona meditației pe teme religioase (creștine). Mai degrabă am putea vorbi despre un tip de expresionism care ia cîteodată forma unui discurs cu nunanță de metaforă din aria textelor sacre. Așa cum pictorii, vreme de secole întregi, au pus simțirea lor în tablouri care înfățișau, eventual numai formal, teme din Vechiul sau Noul Testament, așa poetul pretextează religiosul. Să nu uităm: „nimic din ceea ce e pretextual nu e sfînt!” (Ubertino din Casale către Gugliemo din Baskerville, în cunoscutul roman al lui Eco). Dar nu sfințenia o caută autorul nostru ci, ca orice scriitor, pe sine. EL din poemul final și cel mai „greu” al culegerii, „Revelația”, plasat strategic la urmă, nu este Dumnezeul creștin, ci un zeu sui-generis care validează, cu un discurs, cu un monolog sacramental, ideile și îndoielile poetului pe care, teatral, le alungă de lîngă „tronul Lui”. Liviu Georgescu își impune viziunile sub forma unui text care preia retorica sacră pentru că ea, în acest moment, îl reprezintă. Indiscutabil, un poet de urmărit.

Apariție nouă! ”Azerbaidjan – Focul viu / Azerbaijan – The Living Flame”

Azi a apărut volumul pe care l-am pregătit mai demult ”Azerbaidjan – Focul viu / Azerbaijan – The Living Flame”, volum bilingv în traducerea dnei Elena Nistor. A fost realizat cu sprijinul esențial al Fundației „Heydar Aliyev” la Editura Top Form. Lansarea va avea loc joi 7 octombrie, ora 16 la Tîrgul Internațional de Carte de la Frankfurt, la standul României – Pavilion 5, stand 908. Lansarea va cuprinde și lectura a două capitole în limba germană (după traducerea dnei Carmen Kleininger). Volumul cuprinde impresiile mele despre Azerbaidjan, în special despre cultura veche și cea contemporană a țării de la Marea Caspică precum și trei poeme ocazionale scrise în Azerbaidjan. Intenționez extinderea cărții și publicarea ei, în variantă completă în limba română, în cursul anului 2011. Voi reveni cu impresii de la lansare și de la uriașul Tîrg de la Frankfurt

Cărți noi! Dora Alina Romanescu - Dealul comorii, Ex-Ponto :(

Sub o copertă de un kitsch turbat, amintind de romanele Sandrei Brown din anii 90, zac 400 de pagini informe de o agasantă dulcegărie. Fiecare frază îți zgîrie auzul (interior): „Liniștea apăsătoare a cabinetului se destrămă când doctorul anunță cu voce neutră dar blîndă”. Neutră dar blîndă? Pare o parafrază după contradicțiile lui Breban, acelea voite. Dar nu e. E simplă contradicție, o aberație generată de lipsa de concentrare, încă de la prima frază. „Fata auzi ultimele cuvinte ca prin vis”. Toată vișinata prea dulce și trezită a locurilor comune e revărsată și adună musculițe pe fiecare pagină. Orice frază mustește de banalitate și de lipsa flagrantă a simțului descrierii și al dialogului. O carte pe care îți vine s-o rupi în bucăți și s-o pui pe foc instantaneu. Nici de făcut cornete nu e bună. Este un subprodus din speța, uriașă numeric, cu care unii „autori” întunecă orizontul literaturii și împiedică de fapt cititorii să ajungă la literatură, dezgustîndu-i de ea. Un personaj intelectual vorbește astfel unei fete de 14 ani: „Cînd vei crește mai mare (lipsă virgulă n.m. ) vei ști să selectezi mult mai bine din aceste cărți frumosul de urît”. Să „selectezi frumosul de urît”! Altă mostră: „Întîlnirea cu marea a fost pentru Mihaela ca un balsam pus peste rănile sufletului”! E clar că autoarea nu înțelege ce-i iese de sub pix sau tastatură, că dacă ar înțelege, n-ar comite. Încă una și mă duc: „O fracțiune de secundă când realul din jur te scoate din reveria unui vis (sic!) sau a unui gând care te cheamă în trecut”. Reveria unui vis! Orice lungire a vorbei ar fi pierdere de timp. Asemenea autori ar trebui ținuți în cuști, ca Marchizul de Sade, departe de orice instrument de scris.

Cărți noi! Passionaria Stoicescu - Solitaire, Ed. Omega, proză * *

Iată că Passionaria Stoicescu a ajuns la 46 de volume dintre care cinci de proză, majoritatre fiind cele din zona literaturii pentru copii, adăugînd traducerile realizate și sutele de volume pe care le-a îngrijit ca redactor putem ajunge ușor la concluzia că literatura nu are pentru ea secrete. Chiar așa este. Prozele din „Solitaire” sînt scrise cu mînă sigură, cu atenție la detalii și la ansamblu, cu dexteritate (remarca Alex Ștefănescu) dar și cu o prospețime și un interes viu pentru textul scris care fac cinste unei autoare atît de prolifice. Nicio urmă de blazare în fața literaturii nu se întrevede în povestirile semnate de Passionaria Stoicescu și tocmai acest avînt de debutantă o face în fiecare moment cuceritoare pentru cititor. Tematic, prozele din Solitaire sînt narațiuni realiste despre lumea contemporană, despre oameni neînsemnați a căror psihologie, cum știm, nu e cu nimic mai puțin interesantă decît a comandanților de oști. Un colonel pensionar bine descris (are și Passionaria Stoicescu unul, Cezar pe nume, care a ajuns la a cincea Cleopatră) valorează mai mult decît un împărat decupat din carton de un autor fără har și meserie. Unele texte au o naturalețe care te-ndeamnă să crezi că sînt efectiv relatări de întîmplări reale, deși bizare. Cel mai reușit de tipul acesta este cel intitulat „Secretarul de partid”. Un secretar de organizație PCR dintr-o tipografie, ne aflăm, vezi bine, în „epoca de aur”, este urît, tîmpit, mîrlan și îl mai cheamă și Romică Cioroiu. El face curte fără speranțe Luizei, o colegă de birou, forțată de o renovare să lucreze chiar în sediul organizației. Văzînd că ea îl refuză, lucru deloc uimitor, îi face mici mizerii, de o incredibilă meschinărie iar în final chiar farmece. Sfătuită de un bătrîn foloclorist, venit cu treburi în birou în momentul descoperirii corpului delict, pus în buzunarul hainei lăsate în cuier, Luiza trebuie să decidă: face pipi pe obiectul menit să-i stîrnească amorul pentru secretar sau îi dă foc. Femeia alege a doua variantă, incendiind și biroul și obținînd cu ocazia asta un dorit transfer disciplinar. Acest tip de acțiuni narate vioi, comportist, cu mare siguranță a tușelor și a dialogului compun volumul Passionariei Stoicescu și se citesc ușor și cu plăcere. Nu se întîmplă drame abisale pentru că viața este, după cum o descrie autoarea, mai ales suma unor lucruri neînsemnate. Dar ele, nimicurile, compun totuși existența oricui. Celălalt plan, mai profund sau mai înalt nu poate fi accesibil fără a privi prin țesătura deasă a faptelor mărunte. Ceea ce le ridică prețul în percepția cititorului este un lucru tot mai rar în pogoanele de hîrtie tipărită: talentul epic al autoarei.

La Sinaia, la Cazino

Cu o lipsă de modestie care va fi strașnic amendată de amicii mei anonimi, vă semnalez povestirea mea „La Sinaia, la Cazino” din nr. 37 al revistei „România literară”, pag. 10-11. Numărul 37 nu e încă pe situl revistei, o să dau link-ul cînd va fi, dar mai bine luați varianta de hîrtie, pentru că textul are și ilustrații. Acțiunea se petrece într-o seară de vară a anului 1924 cînd...

Cărți (foarte) noi! Lucia Verona - Crima de la Jubileu, Ed. Tritonic * * *

Excelent roman polițist scrie Lucia Verona. Persoanjele contemporane, tipologii recognoscibile ale actualității, ba și personaje reale inserate în acțiune în modul cel mai credibil evoluează într-o acțiune palpitantă parcă desprinsă din Agatha Christie. De fapt, pe lîngă nivelul polițist al cărții, ea este o jucăușă și subtilă parodie la clișeele romanului polițist, mai ales la tabieturile ilustrei înaintașe.

Avem așadar un grup de oameni, izolați de intemperii, persoane din lumea (relativ) bună - sau ceea ce se înțelege prin asta la noi, că lorzi și ladies de unde? – toți ar avea interesul să scape de prima victimă, pentru că va fi și o a doua, nu mai vorbesc de a treia, există o crimă în trecut ale cărei ecouri tulbură prezentul eroilor, există mai ales o detectivă ad-hoc, care nu are nicio legătură cu forțele polițienești regulate și care dezleagă misterul pînă la capăt. Avem și detaliile de atmosferă ale englezoaicei: somniferele, pana de curent, umorul macabru. În plus, Lucia Verona vine cu o B-story, ale cărei capitole se intercalează cu ale poveștii principale. E povestea unui om care a făcut parte din mafie, în State, și a profitat de prăbușirile de la Unșpe Răpciune ca să se dea mort și s-o ia razna prin lume sub identități de schimb și operații estetice. Nu vom afla pînă la final ce este cu acest misterios deghizat și care e rolul lui în povestea A, cu care aparent nu are legătură.

Tristețea legată de carte nu vizează numărul victimelor ci editarea ei. Ca să încapă în pagini puține (se dă cu Revista Flacăra la 9,90 lei) editorul a cules-o cu un corp imposibil, prea mic chiar pentru niște note de subsol. Pe hîrtia maronie de cea mai proastă calitate, scrisul supune ochii la eforturi și jignește calitatea scriiturii. Zgîrcenenie fără rost – oricine ar fi dat cinci lei în plus pentru acest roman.

Lucia Verona conduce impecabil acțiunea și strînge firele la final fără să-i scape nimic, aici experiența de dramaturg o ajută, ca și în precizia replicilor. Nu mai puțin marcant este instinctul ei ludic, acela care o face să croiască o narațiune tipic post-modernă în care citatul e prezent copios iar referințele culturale bogate, mai ales din domeniul muzical, snobează decis cititorul tîrgoveț. Căci detectiva e primadonă, soprană de coloratură, invitată la aniversarea (jubileul) viitoarei victime ca să „presteze” pe o sumă amețitoare. Mărturisesc că nici eu n-am ascultat aria Reginei Nopții din „Flautul fermecat” pînă n-am citit romanul Luciei Verona. Și deci am înțeles abia apoi tîlcul inserării în povestire a acestei arii a răzbunării unei femei.

Cu abilitate sînt descrise și implicate în poveste personajele reale: politicianul George Șerban, care de fapt nu va participa la acțiune decît de la distanță, și criticul literar Alex Ștefănescu. Acesta, împreună cu soția lui, vine la jubileul funest și își joacă rolul foarte degajat. După cum autoarea anunță, destinul de detectiv al Divei (mare soprană româncă plecată în lumea operei mondiale) va continua cu un posibil episod „Crima de la Casa Scriitorilor”. Sînt desigur curios sub ce pretext o va aduce Lucia Verona la Neptun, în vila administrată de dl. Vasile? La Festivalul Internațional anual? Sau ea va sta, de fapt, la „Cireșica”?

Romanul Luciei Verona, primul ei policier, este o carte ce nu se lasă din mînă și care merită o ediție nouă în condiții editoriale mai fericite. Este cel mai bun policier al nostru din ultimii 20 de ani, sau chiar de dianinte. Nu ezitați să-l citiți!

P.S. Nimeni nu s-a prins încă de faptul că titlul postării anterioare care anunța cartea este inexact: primadona nu a fost ucisă, ci ea este detectiva!