Cărți noi! Bogdan Teodorescu - Băieți aproape buni, Ed. Tritonic * * *

Acesta este cel mai bun roman al autorului care a scris destule altele, devenite best-sellers, pe lîngă volumele lui despre manipulare și respectiv despre 54 de locuri de vizitat din 24 de țări la fel de bine vîndute. Bogdan Teodorescu are forță, imaginație, un har special de a combina personaje și acțiuni numeroase într-o țesătură complexă, uneori prea complexă.
Autorul a fost și dramaturg și are „auz bun”, personajele lui se disting unele de altele prin limbaj, stăpînește perfect jargoanele presei tabloide, presei „grave”, al comunicatelor oficiale și le combină cu inteligența cu care un jucător de bridge schimbă convențiile utilizate în funcție de cărțile din mînă.
Băieți aproape buni scanează toată mizeria manipulării gazetărești – politice – socio-mondene a societății noastre fix în anul scrierii cărții. Apar, descrise cu vervă pamfletară, personaje recognoscibile care se implică într-o acțiune de tip policier: o ziaristă de succes e ucisă involuntar, în timpul unei investigații în casa unui magnat de bodyguardul acestuia, oligofrenul drogat „Vărzică”, deși el voia doar s-o pedepsească pentru că rîdea de porecla lui. Normal că urmele trebuie șterse, că aruncarea cadavrului se face cu schepsis și e manipulată de toate taberele politice și jurnalistice în folos propriu, martorii și polițiștii băgăcioși sînt cumințiți deși nu se cumințesc chiar toți dar... se ivește un alt personaj, cel mai complex, Moș Viorel. Mai multe nu dezvălui despre acesta și despre acțiune ca să nu vă stric plăcerea lecturii.
Ci revin la cîteva dintre tipurile descrise de Bogdan Teodorescu în cunoștință de cauză și pe care le veți recunoaște, cum ziceam. De pildă, pe un patron de trust de presă și studio de film superficial și neatent, mereu împreună cu directorul său de studio cinematografic, un tînăr ars de flama cocainei, cu care nu se poate discuta și pe care-l cheamă Andrei Oancea parcă-i știm de undeva. La fel pe un cinic, cam diliu și încăpățînat președinte al Clubului Presei care, la punctul unu al principiilor sale, exclude că n-are dreptate, iar cînd chiar n-are se aplică punctul unu.
Verva portretistică a prozatorului îl ia în bîză și pe un fost jurnalist din presa comunistă, racolat de securitate prin șantaj, fiind și homosexual, care scrie articole omagiale în timp ce, în particular și în mici grupuri de umor studențești îl imită cu haz enorm pe „genialul”, notînd firește cine rîde. Individul își sapă șeful oferindu-i apartamentul pentru escapade extraconjugale și turnîndu-l apoi pentru „neprincipialitate” pînă-i ia locul. După Revoluție ajunge mare șef. Dacă alte personaje scapă ieftin, mai ales un Președinte de republică fost primar, acest fost și viitor turnător primește o corecție zdravănă pe care, neputînd s-o aplice el însuși modelului real, se vede că Teodorescu o transferă cu poftă creației de hîrtie.
Cum este analist politic și ziarist, trecut prin lumea mediatică și politică, Bogdan Teodorescu își cunoaște bine clienții (la propriu, că a fost și consilier electoral) și nu-i cruță. Ei toți sînt de un cinism total, unul face apologia ticăloșiei iar cei care mai păstrează urme de morală, sau poate din orgoliul de a nu se da bătuți nu ajung prea bine. Cei „aproape buni” adică răi primesc conjunctural unele pedepse mai curînd nesemnificative prin ambiția unor ce nu-s neapărat mai buni. Concluzia, previzibilă e că în România nu există „moral și prințipuri” și toți, la toate nivelurile, sînt „aproape buni”. Romanul rezistă și ca temă și ca teză, prin personajele „cu cheie”, dar mai ales ca stil și suspans. Polifonia vocilor care ni se adresează, de pe toate palierele societății e remarcabilă. Pe scurt: Bogdan Teodorescu, calculat dar și frenetic, lovește din nou.