duminică, 26 decembrie 2010

Despre scris și nepăsare


Artistul, scriitorul mai ales, este prin definiție nepăsător față de ceilalți. El nu e chemat să vindece rănile umanității, ci doar să le arate. Scriitorul scrie. Dacă nu, nu este scriitor. Ca să o facă, trebuie să se abstragă, măcar cîteva ore pe zi, zile pe săptămînă, de la compasiune și „înțelegere”. Ca să scrie. Dacă nu, e un caraghios sau, pur și simplu, nu ajunge să fie scriitor. În fața familiei zgomotoase, I. L. Caragiale amenința: „bag cuțitul în voi”. Avea trebuință de liniște. Oricît ar fi de dureros pentru ceilați și de vexant pentru imaginea scriitorului plin de caritate, faptul real este că un autor de literatură nu poate fi decît abstras, singur, necompătimitor. Cel puțin atunci cînd scrie sau se gîndește la scris.
În viața obișnuită, un scriitor poate fi un tată bun, poate aduna pisici orfane și hrăni cîini de pripas. Cînd scrie, toate astea dispar! Cred că Lucian Raicu, sper să nu mă înșel, dar nu pot verifica, a descoperit că Dostoievski a utilizat în literatura lui, pentru o inscripție „funerară” a unui picior amputat, pe care fostul posesor ținuse să-l îngroape cumsecade, exact inscripția pe care frații lui, poate și cu asentimentul autorului, o ciopliseră pe mormîntul mamei lor. Cinism? Cînd e vorba de scris acest cuvînt nu are curs.
Un distins scriitor contemporan mi-a relatat o întîmplare. S-a întîlnit pe stradă, într-o dimineață friguroasă, cu o bătrînă care se plimba fără scop. A recunoscut-o ca fiind soacra unui poet mediocru (putea fi și mama, sora etc.). A întrebat-o dacă s-a petrecut ceva rău, dacă poate s-o ajute. Bătrîna a răspuns că nu, ieșise fără o treabă anume, dar ginerele ei, poetul, scria și în asemnea împrejurări nu răbda pe nimeni în preajmă, nici măcar în casă. Povestitorul faptelor făcea haz și noi, ascultătorii, cu el pentru că poetul care își gonea rudele din casă în frig ca să poată scrie era un ins mărginit și ridicol. Dacă ar fi scris în vuietul Gării de Nord ar fi fost cam tot aia. Dar, mă întreb, dacă ar fi fost vorba de Dante, Baudelaire, Eminescu? N-am fi găsit noi că izgonirea soacrei ar fi fost justificată?
Am mai relatat incidentul soției lui Slavici care îi scria disperată lui Titu Maiorescu că vrea „să se scape” de colocatarul Mihai Eminescu care „este foarte rău”. Posteritatea a condamnat-o grăbită pe doamna Slavici fără a ști, eu unul știu, ce înseamnă toanele unui poet nebun. Dacă în locul autorului „Odei” (în metru antic) ar fi fost un poet oarecare, lumea ar fi compătimit-o deschis pe doamna Slavici.
Numai că, atunci cînd își gonește apropiații, cînd își amenință odraslele cu cuțitul, scriitorul nu știe dacă va scrie o capodoperă sau va fi ciuca mișto-ului confraților. El se comportă, și trebuie să se comporte, precum Caragiale.
Sînt scriitori care și-au lipsit soțiile (soții) de bucuria maternității (paternității) pentru a scrie. Alții se lasă întreținuți/întreținute de soții/soți sau de alte rude pentru a crea în voie, fără obligația unui serviciu apăsător pe talent. Pot cita cazul unei familii iubitoare care a răbdat timp de o viață totul Poetului (neapărat cu majusculă, și jur că nu era un fitecine)! Dar cînd acesta a murit, numita familie i-a aruncat într-un elan de eliberare toate manuscrisele, a refuzat să ridice de la editură exemplarele ultimului volum, a refuzat orice contact cu confrații dispărutului, cu revistele care cereau avide inedite și, în fine, a trăit o viață normală după anii de anomalie la care neiubitorul tată, fiu și soț o condamnase.
Există autori care îi tapează cu cinism pe alții, nu mai bogați adesea, ca să nu muncească. Pentru că au de scris. Nu le pasă de nimic, doar de scrisul lor. Alții cer, cu un cinism încă mai mare, ca societatea „să le dea”. Adică ăia care se trezesc zilnic pentru a intra la serviciu la 9 să lucreze pînă la 17 ca să îi țină și pe ei. Au dreptate? Dacă vor crea o capodoperă – da. Dacă nu – nu. A doua variantă este mult mai probabilă, dar cine o poate exclude pe prima?
Scriitorul este, prin definiție, ba chiar prin obligație, nepăsător față de ceilalți. Și față de sine, adesea. Dacă va crea o capodoperă va fi absolvit de orice. Dacă nu, caz mult mai probabil... Dumnezeu e sus, vede și judecă, nu-i așa?

P.S. Ce mai articol pentru a doua zi de Crăciun! Scriitorii ăștia... (în imagine, mormîntul lui Dostoievski)

21 de comentarii:

  1. Destainuirea e o mare sarbatoare a sufletului..."Artistul, scriitorul mai ales, este prin definiție nepăsător față de ceilalți" spune Horia Garbea... Ar putea sa vindece ranile umanitatii dar...
    Nu poti sa gandesti ca inainte dupa ce ai citit Strainul lui Camus. El ajuge la concluzia ca indiferenta - acest capital al omului "normal", caruia viata i-a tocit sensibilitatea - cere, binenteles celui care poate avea revelatia acestei necesitati, penitenta marturisirii.

    RăspundețiȘtergere
  2. E vorba de piciorul lui Lebedev, din "Idiotul".
    Care picior nici măcar nu era amputat, era vorba de o farsă cam grosolană a numitului L., bufonul romanului. Ceea ce înseamnă că, la urma urmei, cinismul autoaplicat al lui Dostoiveski era şi mai dur.
    (Nu cred, însă, că Raicu descoperise asta - eventual el a introdus informaţia în critica noastră.)

    RăspundețiȘtergere
  3. (Sigur, nu comentez în rest pentru că aveţi enervant de multă dreptate :) )

    RăspundețiȘtergere
  4. @Radu Vancu
    Mulțumesc. Da, corect! Lebedev, ce naiba. Iată că eu, în colaps de memorie, uitasem. Sigur ca Raicu putea avea informația la prima sau a doua mînă. El sublinia într-un scurt pasaj dintr-o carte de fragmente (am uitat și numele ei, aparută prin 1986, iar memoria!) acest superb cinism al lui D. Dar dacă în loc de D. era ... un X? Era grotesc. Exista un eseu al lui Alexandru George pe tema asta: Artistul poate căca peste cadavre dacă e artist. Dar cine validează?

    RăspundețiȘtergere
  5. Călca nu căca, eroare de taste sau...

    RăspundețiȘtergere
  6. Este un text de nota 10.
    Asa-i. Si trebuie să mulţumim celor din jur fiindcă ne suportă, câteodată măcar, dacă suntem oneşti.

    RăspundețiȘtergere
  7. Sunteti de coma! Ha, ha, ha! M-ati ciuruit!

    RăspundețiȘtergere
  8. Oricum ar fi, eu îl prefer estetic (evident, dacă "prefer"), cât şi etic pe scriitorul căruia "aripile-i enorme, nu-i lasă loc să meargă". Neajutoratul pe bune, care nu şantajează liric, creator, sentimental, etc. (în societate), tiranului care face din propria-i slăbiciune şi anomalie (care, vai, nu-i divină întotdeauna) instrumentul prin care profită de încrederea şi ajutorul celor pe care adesea îi dispreţuieşte şi îi detestă (manifest sau tacit). De cele mai multe ori, din aceşti submediocri sufleteşte care sunt aşazişii creatori după propria părere de sine nu rămân decât enormele, şi nu aripile.
    Există printre scriitori "epileptici" (înţeleg prin asta posedarea divină necesară geniului) ticăloşi, vicleni şi "epileptici" plini de har şi bunătate cu adevărat.
    Evident că îl prefer pe Mîşkin, lui Smerdiakov.
    Şi aşa mai departe.

    Lorena P.S.

    RăspundețiȘtergere
  9. Evident că am exgerat, simplificând. În afară de cele două tipologii "tari", sunt şi printre scriitorii mari şi printre scriitorii mici oameni echilibraţi, taţi şi mame de familie sau solitari normali. Acum să nu ne-ntrebăm cum definim normalitatea. Ştim cu toţii că mă refer la minima normalitate.

    LPS

    RăspundețiȘtergere
  10. "Au dreptate? Dacă vor crea o capodoperă – da. Dacă nu – nu. A doua variantă este mult mai probabilă, dar cine o poate exclude pe prima?" - bine spus.

    RăspundețiȘtergere
  11. Multumesc pentru comentarii. Intre Mîșkin și Smerdiakov, da e ușor de ales. Dar nu mă împac cu personajele tip Mîșkin. Mai că-mi vine să-i fac și eu „idioți”. Tot pentru Lorena: foarte rar totuși creația mare se asociază cu normalitatea canonică în sensul burghez.

    RăspundețiȘtergere
  12. Pentru cei asupra cărora se revarsă,să zicem toanele unui scriitor,rezumând(cu un cuvânt nu foarte potrivit)comportamentul expus de dv.,nu stiu dacă merită fiindcă,oricum,ei nu prea au sansa să descopere într-un timp rezonabil valoarea operei scriitorului.Pentru posteritate,poate merită;oricum aceste amănunte se uită si rămâne valoarea.Dacă ne gândim să excludem scriitorul din categoria celor dela care asteptăm un anume comportament,obisnuit,s-ar putea să fie echitabil să o facem cu o categorie mai largă de semeni,si i-as include aici pe cei cu emisfera cerebrală dreaptă mai dezvoltată,aceasta incluzând artistii,„fabricantii”de emotional.ANONIMUL(A)CIVILIZAT(Ă).

    RăspundețiȘtergere
  13. Trist articol, dar adevărat... După părerea mea, creaţia mare nu se asociază niciodată cu normalitatea canonică în sensul burghez. Vorbesc doar de creaţia mare, desigur. Dacă scriitorul nu este un monument de egoism, de cinism şi de nepăsare, atunci cu siguranţă are măcar o orientare sexuală inadecvată. Dar "normal" nu e, cu siguranţă! :) H. C. Andersen a fost acuzat de pedofilie, J.M. Barrie la fel, iar Dickens nu numai că aplica "reţeta Caragiale" numeroasei sale familii, dar mai era şi un client permanent al bordelurilor din zonă. Şi n-am ales întâmplător numele unor mari autori care au scris pentru copii, dimpotrivă, am făcut-o gândindu-mă că poate de la ei ne aşteptam, social vorbind, la mai multă "normalitate" decât de la ceilalţi.

    RăspundețiȘtergere
  14. Extraordinar articol în care fixați locul și condiția scriitorului din toate timpurile, în relațiile sale cu ceilalți. Ați conturat o tipologie reprezentatrivă și convingătoare... Într-adevăr, granița dintre sublim și grotesc, geniu și mediocritate, e înșelătoare, greu de identificat...S-ar putea să nu-l suportați pe Mîșkin fiindcă, în subconștient, îl iubiți prea mult...
    Am fost și eu cinic cu mine însumi și cu niște personaje ( în „Maimuțe...” și în „Ghețarul”), iar unii popi m-au înjurat ani în șir, în spate și prin cârciumi. Nu m-au iertat nici până azi...:)

    RăspundețiȘtergere
  15. Poate că ar trebui să remarcăm că există diferite trepte ale nepăsării, de la nesimțirea criminală până la altoitul aproapelui cu ranga sau cu bâta... Nu mi-ar fi plăcut, de pildă, să am de-a face cu Cezar Ivănescu, să-i fie țărâna ușoară...

    RăspundețiȘtergere
  16. Omul, ce mişto sună acest cuvânt! dar cine este Omul? nenorociţii care au târât blocurile de piatră pt piramide? aaa, nu, ei au avut ghinion că au fost prin preajmă. ei nu contează. cum nu contează, păi nu contează fiecare om în parte?iaca, nu!
    copilul fără copilărie pt că tata n-are timp de el, scrie romane, el nu contează? nasol, nu!
    articol interesant, dar oricum ai răspunde provocărilor, ai cam greşi

    RăspundețiȘtergere
  17. Dle Horia, de ce sunteti egoist?
    Intelegerea creatiei si a lumii este comuna tuturor artistilor.
    In China de demult, pictorul Bada Shanren si-a pus intr-o buna (!) dimineata pe usa
    insemnul-anunt: MUT
    si de atunci nu a mai vorbit cu nimeni,
    concentrandu-se asupra operei sale artistice.

    RăspundețiȘtergere
  18. @Constantin Lupeanu, George Geacăr, Sînziana, Șerban Tomșa, Anonimul Civilizat

    Și eu cred că granița e fluidă și numai la sfîrșit știm dacă „a meritat”. E drept ce spunea Sînnziana că pentru cei care-l îndură pe artist în viață e mai totdeauna prea tîrziu. Dacă nu îl îndură din iubire. Se zice că dna Vera Călinescu ajungea chiar să invite tinere pentru ilustrul și „mizantropul” ei soț. Iar dna Gerda Barbilian, care a scris și o carte, tolera cu seninătate toanele și infidelitățile lui Ion Barbu, ca și tăcerile vorba dlui Lupeanu.

    RăspundețiȘtergere
  19. În copilărie credeam că toți scriitorii sunt sensibili, romantici și inadaptabili...
    Scriitorul care e victima nepăsării celorlalți a dispărut definitiv din peisaj ?

    RăspundețiȘtergere
  20. Am inteles ca scriitori mari sunt egoisti. Insa nu toti egoistii sunt mari scriitori. E doar scuza unor scriitori mici de a putea fi "prost crescuti".

    RăspundețiȘtergere
  21. "Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului." (Ioan 5.22)
    Acum în zilele de Crăciun, în care sărbătorim naşterea Fiului lui Dumnezeu, noi, ca Fii ai Omului, suntem îndreptăţiţi divin să judecăm "Mângâietor", cu "Duhul Adevărului"
    Judecata mea:
    - "trebuie să fim recunoscători celor din jur fiindcă ne suportă nenumăratele toane."
    Cred că mai degrabă ar trebui să fim recunoscători sistemului educaţional, datorită căruia lumea nu mai citeşte, astfel încât "toanele unui ins mărginit şi ridicol", care trăieşte "fără obligaţia unui serviciu apăsător pe talent" sunt ferite "de ciuca mişto-ului confraţilor nepăsători".
    Dar mai şti, cu internetul ăsta, pe mâna cui încapi?
    Eu personal am trăit din plin oferta criticii, sau cum se spune "datul societăţii" la gioale, postdând acum doi ani un articol la "Acum".

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog