Ziua de 13 decembrie 1983. O amintire

Istorie literară... Îmi amintesc foarte bine ziua de 13 decembrie 1983. Era destul de frig, oricum sub zero grade. În acea zi am fost la Editura Litera, la Casa Scînteii pentru a depune un volum colectiv de poezie care trebuia să fie un „Aer cu diamante” nouăzecist (deși desigur nu se vorbea încă de nouăzecism, nici măcar între cei care se vor identifica lui). Autorii care deciseseră să participe (și să cotizeze, „Litera” fiind o editură, singura atunci, care publica în regia autorilor, dar nu fără cenzură) erau: Daniel Bănulescu, Andrei Damian – dispărut tragic recent - David Ioachim, Horia Gârbea, Paul Vinicius. Delegația de depunere a manuscrisului a fost formată din Daniel Bănulescu, Paul Vinicius și din mine. La sediul editurii, am fost bine primiți de regretatul Radu Albala, redactor acolo, care știa de demersul nostru de la Laurențiu Ulici și ne-a încurajat, ba chiar ne-a sugerat să acceptăm un format pătrat al cărții, pentru a fi individualizat mai bine. Am semnat un formular de predare și am plecat euforici. Era tot mai frig. Se întuneca devreme, desigur, și am ajuns la Cartea Românească, vechiul sediu de pe Nuferilor (azi General Berthlot) să ne luăm niște cărți apărute tocmai atunci, nu mai știu care. De acolo am mers la cîrciuma Jupiter, pe lîngă Radio, azi dispărută. Acolo, la un vin roșu cu care am sărbătorit depunerea și previzibilul succes, Daniel ne-a spus că a auzit un zvon tîmpit, incredibil că ar fi murit Nichita Stănescu. Am trecut peste el ca peste o aberație care nu merită comentată și ne-am continuat discuțiile optimiste. Abia cînd am ajuns acasă am aflat că într-adevăr autorul „Necuvintelor” murise în acea dimineață, fapt pe care nimeni, la editurile pe unde trecusem, încă nu-l știuse în cursul zilei. Am fost foarte impresionați, eu și colegii de generație de sfîrșitul lui prematur. Epilogul a fost unul fatal și pentru soarta volumului noastru. Prin aprilie sau mai, am fost invitați la editură unde ni s-a spus foarte politicos că, în ciuda referatului favorabil din partea editurii și a recomandărilor obținute ulterior, a lui Mircea Martin în primul rînd, între timp începînd Cenaclul Universitas, „forurile” nu mai aprobă volume colective și în niciun caz pe al nostru. Precedentele cu „Aer cu diamante” și cu „Cinci” ale optzeciștilor alertaseră cenzura. Așa că debutul nostru s-a amînat cu 11 ani al lui Daniel, cu 13-15 ani ale celorlalți exceptîndu-l pe David Ioachim care a părăsit țara și cariera literară în 1990. În ciuda frustrării de atunci, consider că nu a fost rău că s-a întîmplat așa. Detaiile acelei zile mi-au rămas în memorie și astfel pot spune precis ce am făcut în ziua nefastă în care literatura l-a pierdut mult prea devreme pe Nichita Stănescu.